Pentimenti

Stau in troleu, diminetile, si privesc pe fereastra. Cateodata infloririle. Alta data semnele. Uneori ploile. Alteori nimic. Imi zaresc profilul oglindit in geamul aburit. Sau siluetele grabite de pe trotuare si strazi. Cateodata privesc casele. Asa s-a intamplat si deunazi, cu gandul la case-vapor.

Pe Vlad Tepes, pana in intersectie, cu laturile intinse pe colt, e o casa boiereasca, falnica pe vremuri, din aia care pasea noaptea spre Luceafar cu pasi de urias. Si-si cauta amintirile in respiratiile oceanului de la marginea lumii, acolo mergea sa se adape la fiecare echinox. Acum e goala, decrepita, uscata, cu ochi orbi, nici moarta de tot, nici vie, nici adormita, nici trezita. Are inca ceva din tineretea pierduta, daca te uiti in sus, spre acoperisul cu porumbei rataciti. Ii cad tencuielile, e plina de grafitti, ferestrele sunt scoase cu tot cu cercevele, de i se vad, impudic, maruntaiele. E trista.

Sunt casele vechi de pe partea stanga a Bulevardului calatorind spre Gara. Au ceva distant dar totusi tandru. Au curti cu lalele rosii. Caini mari cu priviri blande. Garduri transparente, de fier forjat. Felinare de fier forjat si intrari cu acoperis de sticla in evantai. Alei largi, misterioase. Pietre. Iedera. Sunt elegante. Parca ar avea palarie cu voaleta si trasura cu muscali la poarta. Un aer asezat, strabatator printre vremuri. Pe langa ele abureste moale o aura tremuranda. E vibratia stra-stra-stra-oamenilor ce si-au lasat amprentele lipite de ziduri si olane. Pe langa ele e mereu liniste, iti vine sa vorbesti in soapta si sa nu-ti sune telefonul. Larma orasului se opreste inexplicabil la capatul strazii lor. Se aud clopotzei sunand in vant. Si greieri.

Sunt case noi. Rasarite proaspat. Au asa, un aer de uimire, inca nu s-au dezmeticit de pe unde au venit. Sunt colorate vioi, in roz, sau portocaliu, sau verde, sau lila. Stau aliniate, drepti, usor incurcate, cu nasul pe sus totusi “uite-ma cat is de mandra”. In gradinile lor mici florile stau in ghivece suspendate sau aliniate geometric in ghivece de aceeasi culoare si marime. Aliniate ca la armata, aranjate pe culori, rosu cu rosu, galben cu galben. Igienic. Aseptic.

Sunt case simple, vechi. Case obisnuite. Normale. Firesti. Au garduri de lemn, ingrijite si mirosind a gudron. Au ciresi sau piersici in curte. Au trandafiri. Au bujori. Garofite. Zambile si lacramioare. Undeva, mai ferit, brazdele geometrice de ceapa, usturoi si rosii. Au chiosc in mijloc, umbrit de vita de vie sau de cate un nuc secular. Banci. Alei de piatra cubica sau de ciment. Pisici dormind lenes la soare. Gugustiuci zburatacind pe langa ferestre. Au poduri vechi si beciuri racoroase. Au zidurile albe, varuite proaspat de Pasti. Flori multicolore, crescute liber. Tufe de liliac, de mana maicii domnului, de zorele. Copaci fructiferi pitici. Alei inguste, ducand catre intrare, alei ducand in spate, spre acareturi.

Sunt case de mahala, afundate in pamantul innoroiat al strazii fara de asfalt. Sunt albe, simple, cu ferestre joase care te privesc direct in ochi. Au garduri sleampete din tzambre strambe pe care se usuca mereu covoare colorate. Au sarme pline de rufe, prinse cu clesti de lemn, in soare, in vant, in inghet. Au curte meschina, plina de puradei, de pui orbi de pisica, de catei cotelivi, de cazane in care se pregatesc alchimii ciudate. De fapt sapun de rufe sau jumari. Miroase a focuri si fumuri de carbuni. Cateodata, din chirpici, rasuna tare si victorios refrene lalaite vorbind de inima, amor, parasire, fuga, caci te-am iubit, sa moara mama.

Si sunt celelalte. Locuintele. Temporarele. Aerienele. Cand pierzi legatura cu pamantul pierzi si substanta vitala ce trece prin om si ziduri pana spre sfere. Locuim, aproape toti, suspendati deasupra Pamantului, instrainati de el, dispretuindu-l sau ignorandu-l sau dorindu-l. Sau nepasandu-l, deseori. Traim in niste custi transparente si totusi atat de izolate. Cu ziduri amorfe. Cu ferestre termopan. Cu izolatii de scartaietoare. Cu balcoane de libertate iluzorie. Fara panze. Fara carma. Fara timona. Esuate. Undeva inntre cer si pamant. Purgatoriu? No men’s land? Visez uneori marsuri triumfatoare ale oamenilor noi colonizand pamanturile, campiile, muntii si dealurile din nou. Reparand vasele comunicante prin care sa circule seva “locuirii adevarate”. Cojind toate straturile de adormire, de blazare, de murire, de pe case si de pe suflete, un pentimenti salvator. Case lansate din nou la apa, calatorind in zarile tanjite. Si noi pe ele, flamuri sau panze fluturande pe catargele care ar fi, iata, din nou, axis mundi. Iar locuintele astea suspendate sa piara la inserare de parca nici n-ar fi fost. Doar un vis urat, visat de noi toti in noaptea fara stele, atunci cand marea a tacut pentru o clipa, din greseala.