Dansez printre lacrimi

Pentru ca sunt femeie, deci slaba de inger, si cu suflet candriu pe deasupra, plang foarte usor. Da’ e bine, ca cica scap de toxine, si e si supapa emotionala.

Plang la reclame, de exemplu. Aia cu marmota care a ramas somera ca s-a inventat ciocolata cu fermoar. Sau aia cu copilasii care alearga prin bucataria fara de microbi. Sau aia cu pisoiul care priveste picurii unui turture de gheata. Sau altele. Baiu’i ca niciodata nu stiu exact marcile produselor reclamate, ca ma fura peisajul.

Mai plang si la comediile romantice. La alea indiene nu, nus de ce. La drame, ce sa mai vorbim…

Mai plang si cand castiga fetele noastre la gimnastica sau baietii la baschet. La fotbal nu plang, nus de ce. La patinaj artistic dau gata 10 pungi cu servetele.

Mai plang si la unele muzici. Si la cele ascultate cu cochiliile la urechi dar, mai ales, in timpul concertelor “pe viu”. Muzica clasica, sau jazz, sau festivalul de la Mamaia, sau folk pe nisipul din 2 mai, nu conteaza.

Si, in sfarsit, plang la productiile astea scoase la xerox dupa formate straine lacrimogene. Tiu minte, demuuult, cand Mihu inca imi zicea “mamica, mamica mea, frumoasa si dragastoasa”, ne asezam amandoi sambata la surprizesurprize si da-i cu plans si cu explicatii.

In ultimele vreo sase saptamani am avut dansezpentrutine. Ultima editie a fost cu copii. Asa ca am ras, am zambit printre lacrimi, am plans sanatos.

Miru ma tot intreba: “Mami, dar ce au patit copiii? Eu ii spuneam si ea continua “dar de ce s-a intamplat asta?”. Ce-i pot spune? Ca traim intr-o lume nebuna si cu susul in jos? Ca exista soferi care accidenteaza copii (cand ea a invatat ca trotuarul, semaforul si zebra sunt sigure), ca exista case fara curent electric in anul de gratie 2008 (“da’ de ce e asa de greu, mami, sa le faca si lor un stalp cu fire?”), ca exista copii care se imbolnavesc grav (“dar de ce nu-i vindeca, mami, Doamne-Doamne si pe ei?), ca exista copii care nu au avut o jucarie sau un tort de ziua lor niciodata (“dar de ce nu le-a cumparat mama lor tort daca nu stie sa faca?”), ca exista copii care sunt ei sprijin familiei si nu invers (da’ de ce e mamica lui asa bolnava, de ce nu a avut grija de ea?”), ca sunt copii ai caror parinti nu au bani (“da’ de ce nu se duc la bancomat sa scoata, sau la fabrica de bani?”).

Copii frumosi, mai veseli sau mai tristi, urmarind cu atentie concentrata perechile de adulti care dansau pentru ei, incurajandu-i sau certandu-i duios, copii cu sclipiri in ochi, dansurile lor, ce siguranta, ce lipsa de crispare, ce naturalete. Jocurile lor impreuna, intelegandu-se unii cu (pe) altii atat de bine, sceneta Scufita Rosie, pregatita si jucata de ei, bataile cu frisca (uniii copii si-au serbat prima oara in viata ziua de nastere), dansul din emisiunea finala, ei imbracati in alb, dansand impreuna cu adolescenti in carucioare cu rotile, dansul, cel ce apropie, cel ce sterge diferente, cel ce deschide suflete… Copii isteti, copii normali, atat de normali in aceasta lume anormala, copiii nostri, de care trebuie sa ascultam si de care trebuie sa fim mereu mandri, caci ei ne sunt salvarea:

Andreea, 7 ani, din Oradea. La 4 ani accidentata de un sofer inconstient pe trotuar, bunicul ei a murit atunci. Are o proteza in loc de un picior si zburda, si danseaza, si merge pe role, canta, e vesela mereu. Ii trebuie proteze din 6 in 6 luni, pana va implini 18 ani.

Cristina, 11 ani, din Vorona, Botosani. Canta la fluier, caval, nai si ocarina. Solista vocala in ansamblul folcloric din localitate. Tese la razboi si la gherghef. Picteaza icoane pe sticla. Mama a plecat, bunica e bolnava, locuieste cu tatal si fratiorul mai mic intr-o camera fara baie, bucatarie, apa.

Denis, 11 ani, din Arad. La doi ani, in urma unui accident rutier, a ramas paralizat. S-a recuperat greu dar merge in carje. Se descurca singur acasa, mama lui lucreaza in ture. Tatal i-a parasit si plateste pensie alimentara cand isi aduce aminte. Face ore de clarinet si pian.

Raul, 8 ani, Bucuresti. S-a nascut fara mana dreapta. Mananca, scrie, picteaza de la 4 ani numai cu mana stanga. Face niste picturi de ramai cu gura cascata. Ii trebuie o proteza mioelectrica.

Stefanel, 11 ani, din satul Fâstâci, Vaslui. Traieste intr-o casa fara apa curenta si fara curent electric, invata la lumina de lumanari. A venit in Bucuresti sa ceara ajutor pentru scoala din sat, si a reusit sa il obtina. Este poreclit “domnu’ inginer” pentru ca stie numai din carti cum functioneaza toate masinariile si le explica si celorlalti, firesc.

Alin, 12 ani, Iasi. A castigat premiul I la concursul “Prelucrarea artistica a lemnului” la festivalul “Micii mesteri din Copou”. Trebuie sa aiba el grija de mama si fratele sau, care au retard mintal. Mama lui nu stie sa taie nici paine fara ca el sa-i arate cum se face. Tine singur o casa in spate.

Robert, 11 ani, Molid, Suceava. Orfan de mama, tatal nu il recunoaste. Il cresc bunicii. Danseaza muzica populara, s-a inscris la liceul de muzica din orasul apropiat si trebuie sa plateasca o gazda.

Diana, 11 ani, Bistrita Nasaud. Are deficiente de auz, ea si toata familia ei. Ia numai premiul I, picteaza icoane pe sticla si confectioneaza obiecte de ceramica. E obligata sa invete la o scoala speciala, tocmai in Cluj, asa ca sta la internat.

Toti acesti copii, in afara de necazurile particulare cu care se confrunta fiecare in parte, au de infruntat, in principal, o hidra mult mai hidoasa: stigmatizarea de catre noi, ceilalti. Copiii din jur nu-i accepta mereu in jocurile lor, adultii ii privesc cu mila trecatoare. E o discriminare atat de crunta ca te inspaimanta din nou lumea in care alegem sa traim fara sa o schimbam cu nimic.

Dar, ca sa termin intr-un ton mai nelacrimogen, Miruna mi-a marturisit tainic ca, dintre toti participantii la emisiune, ei cel mai mult si mai mult ii place de CRBL!!! La oricine m-as fi asteptat, cei mai blonzi, sau cei mai zambareti, sau cei ce seamana mai bine cu printul Ken, numal la CeReBeL nu. Am urmarit mai atent emisiune si culisele si mi-am dat seama ca, intr-adevar, CRBL, privit dincolo de aparente, are un suflet de aur. Inca o data imi dau seama ce intuitie extraordinara au copiii!

Filozofia e simpla, rezumata de Maria, 4 ani, fetita colegului meu Mircea: “De ce sunteti, mami si tati, suparati? Mai bine sa ne bucuram, sa ne distram, sa ne jucam, cum facem noi la gradinita!”

Later Edit (ca mi-adusei aminte):

Miru, de Pasti, a vizitat un complex de fostercare in Valea Plopului. Au mers cu clasa, au pregatit de acasa cate un cadou, fiecare copil (ea a fost suparata ca doamnele de acolo nu au lasat-o sa ofere ea cadou unui copil dar i-am explicat ca doamnele au dreptate, ele vor strange toate cadourile si le vor imparti frateste astfel ca fiecare copil de acolo sa primeasca ceva, ca sa nu se supere).

Miru mi-a zis: “Stii, mama? Intr-o casuta din aceea, care avea un mama si un tata, traiau zece frati. Iti dai seama, ZECE! Cred ca si tu daca ai fi avut zece copii, ne mai duceai pe unii dintre noi si ne lasai acolo!”

Iar aseara am vazut intamplator un reportaj despre Mel Gibson, parintii lui au avut zece copii, erau foarte saraci (ca animal de casa si-ar fi permis o tenie, a glumit acum actorul, amar) dar parintii lui au mai adoptat inca un copil si s-au mutat in Australia, dupa ce tatal, singurul intretinator al familiei, a fost accidentat in munca.