Scrisoare deschisa catre cititorii…

… si necititorii, si intamplatorii, si spamerii acestui blog…

[start of disclaimer]

In cele ce urmeaza nu vreau sa vorbesc de cutremurul din China si ploile din Myanmar, despre eradicarea foamei, despre descoperirea tratamentului pentru cancer, despre copiii orfani, despre necazuri sau boli curabile si incurabile, despre saracie sau depresie, despre razboaie sau temnite, despre deznadejdi sau nefericire. Nu vorbesc despre oamenii care infrunta toate acestea, ei sunt eroi.

Vorbesc numai despre mine, asa cum sunt, un om obisnuit, cu o viata obisnuita, intr-o lume obisnuita, chiar daca angoasanta cateodata. Normala, mda.

[end of disclaimer]

Sunt zile si zile. Sunt zile monotone, sunt zile fericite. Sunt zile inefabile, sunt zile plictisite. Sunt zile agitate, sunt zile triste. Sunt zile efervescente, sunt zile terne. Sunt zile unice, si zile nesfarsite.

Ieri a fost bine, dupa un sir de nedumeriri si meditatii. Mi-am cumparat rochie pentru nunta de sambata a verisoarei. Pantofi de dans cu trandafiri negri si strasuri micute. Push-up si ciorapi fini. Evantai. Pieptene de baga cu plasa. Ruj revlon carmin. Contur negru pentru ochi, geanta asortata si sal de matase. Voi fi dansatoarea de flamenco. Doar ochii verzi nu prea se asorteaza. Ziua s-a terminat la o terasa, langa o bere, un american cu ochii albastri si multe tigari.

Azi in schimb, azi. Myreya e suparata, a pierdut interviul, eu ma simt vinovata ca eu l-am luat pe al meu si nu stiu cu ce cuvinte sa o imbarbatez fara sa mint, nu merita sa fie mintita. Sarcinile de la servicii devin din ce in ce mai urgente si mai apasatoare. Eu m-am agatat iarasi, fara rost, de o speranta firava. Nu ma invat minte ca ajutorul, suportul, incurajarea nu trebuie asteptate niciodata din afara ta. Ce e, e in inima ta. Ce nu, nu. Acasa, problemele marunte care se umfla, se aduna, se fac ghem colorat si incurcat de senzatii, si crispari, si vine absurde, si angoase, si iritari, si zumzete, si teorii ale chibritului, si pareri de rau. E bine ce fac? Nu e bine ce fac? Ce sa fac ca sa fac? Desi lumea se invarteste si fara mine, uneori chiar mai bine. Nu e nimic important, nu ma bagati in seama, I’m passing the middle age crisis, cel mai probabil.

Trebuie sa-mi fac timp sa ma gandesc bine cum sa ma misc in continuare. Frunza calatorita in vant? Sau ancora in aceasta realitate? Ca alta n-am.

Blogul.

Am vazut bloguri sterse cu totul, am vazut bloguri cu acces controlat, am vazut bloguri parolate. Fiecare scriitor de blog a trecut, macar o data, pe langa plictiseala, sau saturatie, sau lipsa de timp, sau infuriere, sau dorinta de experimentare, sau nevoia de incurajari, sau mai stiu eu ce alte motive. Gandindu-se ce-ar fi daca. Io nu caut raspuns la aceasta intrebare, deja m-am hotarat cumva.

Am, in medie, cam 100 de accesari pe zi. Doua minute si jumatate, in medie, o accesare. Scazandu-ma pe mine, dublarile, triplarile, raman vreo 60. Scazandu-i pe cei ce nimeresc din motoare de cautare, raman cam 30. Numarand-i matematic pe cei ce comenteaza regulat si pe cei ce ma citesc regulat, dupa spusele SiteMeterului, raman, sa zicem, cam 25 de cetitori care gasesc timp sa rasfoiasca paginile acestui jurnal personal public. En fin. Pe cativa nu-i cunosc deloc, desi, pasamite, ei gasesc ceva aici de revin cu atata asiduitate. Or fi fantomele blogului.

Apoi sunt cunoscutii, din real sau numai din cyber. Pe unii ii iubex, altora le port o deosebita afectiune, unii erau iubiti mai demult, altii sunt cunoscuti cu care mi-am intersectat, la un moment dat, viata. Randurile ce urmeaza sunt pentru voi, cunoscutii, virtualizati sau devirtualizati, n-are importanta.

Voi pleca in Patagoria. E o tara necunoscuta, va fi o calatorire care mai mult ma exploreaza ea pe mine decat eu pe ea. Sa las calatoririle sa ma calatoreasca ele pe mine, ca sa citez oameni dragi mie. Nu stiu cat va dura, nu stiu ce voi gasi, nu stiu trasee exacte, nu am proiecte speciale de urmarit. Living and seeing.

Am auzit ca reteau prin care vreau eu sa transmit impresii de calatorire este contaminata cu barbiduci, asa mi-a zis sefa tribului, cand mi-a facut lista cu “chestii de luat in calatorie” si “chestii pe care ai vrea sa le iei in calatorie dar pe care ar fi bine sa le lasi acasa”. Asa ca nu stiu inca ce voi face.

Sa privatizez blogul? Am voie sa dau acces la 30 de useri. Taman cati cetitori, ce zici coincidenta? (Later Edit: Lasati-mi un semn, cei ce doriti sa mai cititi minipuseurile mele despre lume si viata…)

Sa parolez posturile? ca sa ma protejez de purici si bacterii?

Sa-l sterg nu pot.

Sa-l uit nu pot.