Intermezzo

M-am reintors de pe coclauri.

Nu, n-am ajuns la Constanta, am preferat unui chiolhan de la Marco Polo, de unde oricum nu se vede marea, o intalnire de suflet intr-o pizzerie friguroasa, parasita si putin trista. Am mers pe jos de la centrala (Atomul cum ii zic localnicii) pana in oras, retraind deja-vu-uri dupa deja-vu-uri, drum tocit de atatea ori. As fi mers io pe langa canal dar mi-era cam frica de cainii comunitari. Si lor de mine si nustiu ce ar fi iesit. Cerul a fost intai roz, apoi bleumarin. La sfarsit erau stele, luna fugise peste sapte mari si sapte zari. Am dormit apoi intr-o camera aseptica si fara de geamuri, ceea ce inseamna, de fapt, ca n-am dormit. Ma trezeam din loc in loc sa vaz daca mai respir. Mai respiram dar de la cinci dimineata am zis sa nu ma mai risc. Pana la opt jumate, cand s-au trezit ailalti delegati, am cetit Boris Vian si am vrut sa dau doua telefoane pe care nu le-am mai dat pana la urma.

Dar nu asta umblam sa zic, de fapt.

Adusa in goana mare la Gara de Nord de soferul de serviciu, ca sa reusesc sa ajung in noaptea aia inapoi in arealul conjugal, am prins acceleratul janghinit de Baia Mare, de opt si un sfert, seara. Am intrat intr-un compartiment cu multi rucsaci si m-am asezat cuminte intr-un colt (abonamentul de tren nu are locul rezervat). La plecare vagonul s-a umplut de pusti ardeleni de 18-22 de ani, veniti la munca cu saptamana prin Bucuresti (constructii) si plecati acuma sa-si petreaca sfarsitul de saptamana acasa la gagici, pretenari sau chiar neveste cu copchil.

Aveau accentul acela incredibil de dulce si de neagresiv. “No, ne-om imbatat noi ieri dan trei beri ca beutura o fost dar potol n-o fost neam!” sau “No, atata ce-oi rabdat io de foame zilele astia n-oi rabdatu catui veciu’!”

S-au laudat cu telefoanele mobile cumparate de patron si ramase lor, au facut socoteli in lei vechi si lei noi, au strans banii de nash, au aratat  ce cadouri “de femei” au cumparat de la Cora si Penny si cat au costat, au povestit de munca (ipsos, var, ciment, apa, batut scanduri), de plata minora, s-au inghesuit sa-mi faca loc, au baut cate o bere la cutie, mi-au povestit de cersetoarea ce se preface surda din Gara de Nord dar care tresare la zornaitul monedelor (“dar i-am dat, doamna, pentru copil, ca el n-are nici o vina”).

Am suras tot drumul la povestile lor cu accent moale si bun ca o mamaliguta pripita, la naturalul si firescul neagresiv, la zambetele pe care mi le adresau deschis.

Ah, nu v-am zis. De-o vreme-ncoace mi s-a nazarit ca vreau sa emigrez in Ardeal. Di tat.

PS (fara nicio legatura cu spusele de mai sus ci cu zilele astea de trecura)

Nedumerirea zilei: oare de ce barbatii sunt relativ si structural incapabili sa prinda momentul exact?