O cafea la Romana, episodul II (cu later edit)

Asa, vorba Tapirului.

Reluam, dupe o zi intreaga de leneveala.

O cafea la Romana, episodul I aici

Cafelele de la cafeneaua asta din coasta ASE-ului se servesc, prin franciza, in castroane de supa si se beau cu polonicul. Io n-am avut polonic, mi-a fost rusine sa cer un pai special barista-ului (cica asa se numeste ala de-tzi amesteca boabele rasnite si-ti prepara o cafea unica), asa ca am beut cu linguritza de la zahar. Eu am avut o Americana medie. Americana mare cre’ca se servea in oala, vorba Vladului.

LE: Eiiii, pentru ca trebuie sa scriu si ceva impresii la “vedere”.

Vladul mi s-a parut si prima si a doua oara, extrem de serios. Putin timid, putin retinut, probabil ca partea aceea ludica din el iese la iveala cand se simte mai in largul lui. Poate in jurul unui foc, in noapte. Este exact genul de om pe care mama si, mai ales bunica mea, l-ar adora. Are cevaul de moda veche, o patina. Are, intr-adevar, acea simplitate cavalereasca si naturala pe care o admira Tapirul. Insa, la rastimpuri, i se oglindeste in ochi si un conflict interior mocnit, contradictiile, cate o intrebare din acelea pentru care merita sa mori cautand un raspuns.

Wandering Elful, in afara ca e foarte inalt (e drept ca si io sunt foarte mica) si foarte serios (mai putin ochii si gesturile mainilor, cateodata), e foarte transant, ca si in scris. Lucrurile sunt albe sau negre, clare sau neglijabile, bune sau rele, serioase sau lugulugu. Sunt absolut sigura (am io anumite semnale) ca, atuncea cand isi da drumul, poate fi si neserios. Se entuziasmeaza cand vorbeste despre filme, iata. Vorbeste frumos de americani (deci nu are frustrarile celor ce nu-si gasesc locul), observa cu obiectivitate jurul imediat romanesc, se enerveaza, ii trece, tace apoi, cu incordare stapanita.

Sebastian Corn mi s-a parut extrem de familiar. Apropiat, cumva, ca si cum am fi fost colegi de gradinita, colegul acela nazbatios, pus pe sotii mereu, gata sa te traga de coditze dar care sa te si conduca in expeditii secrete spre camerele albastre pe unde dispar jucariile. Vorbeste cu patos, e orator nascut, nu facut, genul acela care te poate tine cu gura cascata ore in sir, ascultadu-l, la cafele, vin alb si tigari. Iti pare firesc imediat, fara fitze, fara morga, asta-i prima impresie. Curios sa inteleaga, iscoditor. Doar cunoscandu-l n-ai ghici niciodata ca este medic, si ce mai medic! Sunt sigura ca pacientii il adora, e genul care le spune pre limba lor si fara farafastacuri inutile, adevarul.

Mica e foaaarte tanara dar si inteleapta pentru anii ei. Asezata, linistita, nebucuresteanca, asa cum sunt perceputi, poate subiectiv, bucurestenii. Frumoasa, bineinteles, asta ati inteles citind comentariile postului de pe blogul ei. Neincadrabila, da, Elful are dreptate. Tacuta, ascultatoare buna, curioasa sa afle ce spun interlocutorii. Si la ea apele sunt mai adanci decat par la prima vedere, asta stiind si ce scrie. Are gesturi tandre, cumpanite, fara excese. Senzatie de calm, de neprefacatorie.

Si ne-am pus, nene, pe povestit.

Eu m-am simtit mai in largul meu decat la precedenta devirtualizare, am grait si io mai mult, replici numai, provocate, bineinteles, de verva convivilor. Sebastian Corn ne-a povestit despre o intalnire de referinta intre neste somitati de pe neste pereti si neste ’somitati’ dan sala, a mai zis ceva de varful Omu (creca daca-l provocam sa vorbeasca despre munti stam cu gurile cascate pan la ziua). Vlad ne-a zis de strazi si cartiere ratacite din Bucuresti si intamplari pe cale de disparitie. Wandering Elful ne-a povestit despre cum se vede Romania cu un ochi detasat, cica suntem incremeniti (tot e bine, n-am luat-o chiar devale). Mica ‘a atins realitatea cu varful destelor’ (copirait Vlad), a intrebat delicat una si alta lasandu-i pe baeti sa aibe primul cuvant si ne-a facut pe toti sa clipocim din ochi. Am dezbatut Marea Criza si ne-am intrebat ca ce sa facem. Am vorbitara de invatamant, de medecina, de alegeri, de Gaudeamus. Orele treceau, fumul se intetea. Pan’ la final am termenat cafeaua, am uitat la birou cartea Impricinatului de Corn asa ca ioc autograf, pe la trei m-am scuzat ca trebuie sa plec ca sa nu fiu linsata de seful meu, i-am pupat pe toti (ca io sunt mai pupacioasa, asa) si am ajuns la birou cu un zambet cat toate zilele pe fata de obicei serioasa.

Seful: “Buna ziua, ati mai trecut pe la noi?”

Io: “Buna ziua, da, m-am gandit ca-mi simtiti lipsa”

Seful: “Ah, daca ai venit cu asa un zambet pe fata nici nu te intreb pe unde ai fost”

Mi-am adus aminte, zilele trecute, stand degeaba asa pan Cernavoda, cum am vazut io cu ochii mintii, la un moment dat, o intalnire virtuala in mansarda lui Vlad. Iata ca, incet incet, devine real, noi devenim copii de’adevaratelea si firescul redevine firesc.

Asa ca ma gandesc sa ne intalnim la vara la Plostina, in jurul unui foc, in jurul unor muzici, in jurul unor dansuri in iarba, cu plimbari pe la fantani si izvoare si fanete cu margarete si clopotei. Deja am inceput a lucrez la baza de date secreta cu numere de telefon si adrese de email.