Cronici intarziate (episodul 8)

PLOSTINA – mai 2009 – un weekend prelungit

A fost odata, ca niciodata, si inca mai este, ca nu s-au terminat minunile de pe fata pamantului, doar ca sunt mai ascunse, asa.

Pentru ca am promis demuuuuuult, din vremurile stravechi, surprize vizuale pentru consatenii frati Buna, imprastiati pe toata suflarea planetei asteia, iete ca acuma am gasit bob ragaz sa ma tiu de cuvant.

Se intampla ca abea abea se imprimavarase, in prag de Inviere.

De la casa gospodarului care ne-a gadzuit papucul si pana acasa am poposit pe poiana de unde se vede ca-n palma satul. Departe, pe colina, Biserica albastra.

O ceata vesela la colindat: trei adultzi (devirtualizarea cu varul Ticutza si familia lui), un catzel si vreo cinci copchii, care vedeau minunile la orice pas, de la buburuzele din rumegus, ocolul Lupilor si mlastinile nesecate de pe Valea Razboiului. Drumul a inceput peste noroiul care nu se usuca niciodata, din dreptul cosarului vecinilor, a lasat in urma Chiscu’ al tare, a poposit o vreme in “pietrele de la nisip” de pe la Odaie in Muche, a razuit mestecenii sa curga seva tamaduitoare si a mers mai departe spre Piatra Mortatului, mai ocolit asa. Uriasul dormea in barlogul de iernat, s-a intors pe o parte cand am trecut pe langa culcusul sau captusit cu lana de carlan. Crucea veghea, asa, de sus si de jos, din pamanturi reavene si din ceruri departe.

Era trist uriasul si dezvelit de paduri, si visa ca semintele cazute intre glii au sa dea rod iute si se vor reinaltza semetziile padurilor de atunci. Dormita, si visa, si ingana o litanie a taierilor dar nimenea primprejur sa-l auda.

Toate erau acolo unde trebuiau sa fie, si norii, si zarile, si firele de paiang de aprilie, si firele de lumina toarsa agale pe dupa salcamul inca neinflorit, liliacul trecut si iasomia inca departe.

Moartea, si ea pe acolo, agale si blazata ca o dupa amiaza trandavita pe sub crengi de aur.

Si viatza, ca de la inceputuri.

Cainele Strafulgerica a imbatranit de tot. E carunt in jurul mustatilor, trage a somn pe prispa din dosul casei si viseaza ca se lupta cu Ursul din trifoaie. Cand ne insotzeste pe coclauri (adica intotdeauna), ne asteapta linistit sa cascam noi gura in toate coltzurile, sa cercetam toate petalele, sa bem din toate izvoarele, apoi o ia nitzelush inainte, se uita-n urma sa vaza daca-l urmam dar apoi se aseaza resemnat la loc, ca vede ca suntem nepunctuali si zburdalnici.

Si pana la urma tot la flori o sa inchei povestea mea, ca la tzara asa. Ciubotzica cucului, pi*da tigancii (Ddunia, vezi ca le-am gasit si io!), ba*ina porcului, floarea albastra, ciuline.

Sau mai bine nu cu flori. Uite cum am plantat eu in gradina franturi de cuvinte colorate, poate or sa rasara la toamna dovleci cu povesti in loc de semintze.

Na si diacritice!