Poveste despre flori

Mai intai au fost freziile. Le primeam de ziua mea de la mama, erau florile care se gaseau in ianuarie. Apoi am citit Gran Canaria lui Cronin. Acolo, pe o insula, exista un covor de frezii intr-o gradina. M-am indragostit iremediabil.

Apoi a fost liliacul. Subtil. Cand ma intorceam de la scoala si mirosea a liliac, era primavara de tot. Apoi am citit Accidentul lui Sebastian. Acolo era liliacul alb, intr-o vitrina, inainte de Craciun. Si asa a ramas liliacul floarea mea. Cel mouve, mai ales, cel alb este prea fragil. Am superstitii legate de liliac. Superstitii bune. Am auzit ca ar fi si paduri de liliac, eu nu le-am vazut. Pe autostrada Fetesti-Cernavoda, erau, acum 4-5 ani, tufe de liliac intre cele doua sensuri de mers. Opream mereu masina si imi umpleam bratele cu buchete mari-mari. Cand au renovat autostrada, l-au scos pe tot. Tata mi-a plantat liliac la Plostina. Si in gradina din spatele blocului lor. Special pentru mine.

Apoi sunt florile salbatice de fan, de pe poienile de la Plostina, vara, inainte de coasa. Clopotei. Sanziene. Margarete. Si cate altele. Si cimbrisorul salbatic care miroase ametitor cand il strivesti intre degete. Imi faceam coronite de flori salbatice si ma jucam de-a Zana Florilor, ca in cartea Zanele din Valea Cerbului. Acum ma asez in iarba inflorita si ma las zumzaita de albine, gargarite, cosasi si bondari. Si privesc fiecare floare ochi in ochi.

Florile de salcam, mirosind dulce, a rasfat cand esti racit, stai in pat, mama iti pune mana racoroasa pe frunte si iti da sa bei ceai. Rupi floricele albe din buchet, una cate una, si le gusti sucul aromat. Florile de tei, pline de miere.

Primele flori care apar in anotimpuri. Ghioceii. Forsitia. Levantica.

Imi plac si florile agatatoare. Glicinele. Cand se revarsa in valuri movulii peste ziduri si garduri, inveselind locurile si anotimpul. Caprifoiul, mirosind serile ca in Rai, de aceea se cheama, poate, Mana Maicii Domnului. Zorelele, albastre si roz. Zilele acestea sunt inflorite florile rosii, ca niste trompete, nu le stiu numele.

Macii si albastrelele, din lanurile de grau care existau in copilaria mea, in vacanta, in spatele blocului (ultimul bloc din Ploiesti Nord), ne zgariam genunchii si bratele in grau sa le culegem si faceam coronite pentru medaliatii la intrecerile sportive dintre copii. In zilele noastre, mergeam de la Cernavoda spre mare, si, dintr-o data, tot campul era rosu sangeriu.

Mai sunt si nuferii. Si florile de piatra, multicolore, care se itesc printre crapaturi de asfalt si betoane. Florile de cires japonez, le stiu mai mult din pozele de la Cris si Vlad, in parcurile din Ploiesti nu prea le-am vazut. Magnoliie, cand infloresc in toata splendoarea fara de frunze, ma opresc la gardurile lor si le privesc fermecata. Si crizantemele, care miros a ploaie. Florile fructifere, pe rand, ale corcodusilor, si merilor, si gutuilor. Cand pomii sunt plini, nu poti fi trist.

Florile in ghivece nu m-au pasionat niciodata. Plantele verzi, fara flori, nici ele prea mult. Doar culoarea verde. Anul acesta, insa, m-am jucat de-a gradinarul. Am plantat in ghivece samburi de curmal (aduse de amicul Decebal din Tunisia), samburi de mandarine (stranse din mandarinele mancate de Miruna si Mihai) si un puiet de liliac, luat cu radacina, de la Plostina. Au stat ghivecele multa vreme nemiscate, eu le puneam apa mereu. Puietul de liliac s-a uscat, erau niste paianjeni mici care teseau o panza lipicioasa pe ei. L-am tratat cum am stiut si eu. Si, intr-o zi, au aparut: mandarinul este acum o tufa mica, semanand cu un bonzai. Curmalul are niste frunze lungi si ascutite care cresc in fiecare zi vazand cu ochii. Iar liliacul are un puiet nou, mic si verde-verde crud.