Skip to content

Poezia salvează România?

14 Noiembrie 2015

Motto:

umbrele noastre nu mai lasă urme.
unii au murit şi nu mai sînt,
alţii nu au murit şi nu mai sînt.

Mă gândesc la poeții din zilele noastre, nu la cei care-s de mult statui.

Am ajuns ieri la o lansare de carte de poezie, la singura librărie serioasă care a mai rămas deschisă în Ploiești. Poeta este botoșeneanca-bucureșteancă Svetlana Cârstean, pentru prima oară în vizită la Ploiești iar cartea se numește Gravitație. O carte-exorcizare, spune ea, la fel ca Floarea de menghină.

”Nu știu cum aș putea scrie o carte despre fericire”, a răspuns poeta la o întrebare din public.

Întrebarea mea nerostită: impresionată fiind și eu, ca noi toți, de tot ce s-a întâmplat în România de pe 30 octombrie încoace, aș vrea să știu atât: a scrie poezie e un act de rebeliune sau un act de normalitate? Eu sunt inginer, o meserie în care conformitatea este cuvântul de ordine, poate doar contabilii să fie mai ”normali”. Dar mi-amintesc cu precizie clipa în care, la ora de chimie din clasa a 9-a (aveam, iată, vârsta de azi a fiicei mele), am scris prima poezie din viață. Nu, nu părea normal deloc, părea…  eliberator. Era ca și cum dintr-o dată nu mai aveam nevoie de nimic. Nici de radicali, nici de logaritmi, nici de acid dezoxiribonucleic, nici măcar de comentarii despre Eminescu.

PS

Svetlana Cârstean este inițiatoarea proiectului ludic București21. O epopee participativă. La care a invitat 40 de poeți contemporani (”dintre cei câteva zeci de mii”), de la veterana Nora Iuga la debutanta Teo Galgoțiu, pe care i-a împărțit în 3 grupe și apoi i-a pus să scrie câte un poem de 21 de versuri despre București, pornind de la un vers primit (fără a ști de la cine provine). A rezultat un poem de 840 de versuri ”mai aproape de un „cadavre exquis” decât de un „renshi”.

– Cum iese Bucureștiul din acest poem? am întrebat-o pe Svetlana la autograf.

– Nu prea bine, cam trist! a răspuns ea.

***

Gravitație

Fiicele vechilor Revoluţii,
pe care nu ele le-au făcut,
pentru care nu ele au aprins focul,
au doar efigia luptei încrustată
în pielea corpului lor.
Dar armele sînt altele.
Alte arme au primit
alte arme mînuiesc
fiicele Tale pe care
le-ai pus să se nască la sfîrşitul revoluţiilor vechi.

[…]

unii au murit şi nu mai sînt
alţii nu au murit şi nu mai sînt
alţii dorm deja
eu sînt o fată zdravănă care
nu-ncetează să sară
gravitaţia-i cel mai simplu
de demonstrat. oricît de sus ai sări
te întorci mereu de unde-ai plecat.

[…]

toate aceste răni care s-au închis greşit
toate aceste rupturi de oase care s-au sudat prost
toate aceste mîngîieri sînt acum anestezii care nu aprind

uită mîngîierile, îmi spune. uită-le.

nu mai striga în urechea mea
vorbele astea sînt arme
pe care nu ştii să le mînuieşti.
auzul e ultimul dintre simţuri
care dispare atunci cînd mori.

cine nu e primit în casă
nu aparţine nimănui.

cine nu e strigat pe numele lui

a fost uitat.

cine nu e mîngîiat nu există.

într-o zi vei înţelege
cruzimea
aşa cum am făcut-o şi eu, vei vedea
că ele, cruzimile noastre, sînt
surori de cruce,
e simplu,
sînge amestecat cu sînge
şi dinte pentru dinte.

[…]

cînd nu voi mai şti să număr
ne vom despărţi.
se va răci aerul din dreapta mea,
aerul în stînga ta,
temperatura pereţilor din jur va fi alta.

rămăşiţele noastre în aceste locuri.
rămăşiţele noastre nu mai au răni
nici urme de răni
nu mai cunosc durerea.

umbrele noastre nu mai lasă urme.
unii au murit şi nu mai sînt
alţii nu au murit şi nu mai sînt.

şi-acum, să privim îndelung corpul mort al iubirii,
întins direct pe ciment,
s-atingem în treacăt
pielea asta incoloră
pe care s-au dat toate războaiele,
încă mai e călduţă.

PPS

Pentru conformitate, au prezentat Dan Gulea, profesor la Liceul Mihai Viteazul și Diana Rînciog, profesoară la facultatea de litere a Universității de Petrol și Gaze.

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. 15 Noiembrie 2015 00:56

    În zilele noastre și să mai scrii pe blog e rebeliune. Poezia își face loc tot timpul, nu mă îndoiesc. Numai că sunt din ce în ce mai puțini oameni care se bucură sau suferă în cuvinte.

  2. 28 Noiembrie 2015 19:33

    poezia nu poate salva romania! nici povestile! dar o poate face micamica si o poate aseza prinsa cu o bucatica mica de scotch intr-un clasor din acela cu o fila cartonata si alta subtire, langa alte chestii cu mai multa sau mai putina atingere emotionala! restul ramane un openspace gata sa fie remodelat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: