Alma Karlin

Alma Karlin (1889-1950), călătoare solo, poliglot (vorbea 10 limbi străine, inclusiv chineză, persană, japoneză și finlandeză ), etnograf și autor de jurnale de călătorie, prima femeie care a făcut ocolul pământului singură și fără ajutor financiar de la vreun sponsor, s-a născut în orașul Celje din Slovenia pe un 12 octombrie.

Copil nedorit al unui ofițer austro-ungar și a unei profesoare, cu mici defecte fizice (un ochi sașiu și un umăr asimeric) dar care i-au făcut copilăria amară, a învățat, a lucrat și apoi, în anul 1919, imediat după terminarea războiului, a plecat în lume echipată cu un geamantan, un dicționar și o mașină de scris, și a călătorit timp de 9 ani prin Europa, Peru, Panama, America, Hawaii, Japonia, Korea, China, Taiwan, Australia, Noua Zeelandă, Fiji, New Caledonia, insulele Solomon, Papua New Guinea, Indonezia, Malaezia, Thailanda, Myanmar și India.

De-a lungul aventurilor sale, Karlin a trecut printr-o tentativă de viol în Peru, o tentativă de otrăvire în Panama, umilințe în America, interogatorii ale poliției din Taiwan, o dragoste neîmpărtășită în Japonia și sărăcie lucie în insulele din Pacific. A scăpat de poporul Wutung, care a încercat să o omoare în timpul unui dans ceremonial, a asistat la obiceiurile de înmormântare ale tatălui gazdei sale din China și s-a îmbolnăvit de malarie.

Despre americani și japonezi scria așa: “Impresiile mele despre America sunt departe de a fi favorabile deși sunt gata să admit că nord-americanii sunt foarte eficienți și deseori am întîlnit acolo oameni excepționali, de toate rasele. Totuși, nu mă pot împăca cu felul lor atât de pragmatic de a gândi, goana după bani pentru propriul interes, evitarea alunecoasă a responsabilității, trăirea neatentă a momentului prezent. M-am simțit mult mai în largul meu în Japonia: politicoși, enigmatici, visători care gândesc pe termen lung, ușor atinși de misticism, am descoperit cât de plăcut este să trăiești printre ei și am ajuns să le port un mare respect”

A publicat o trilogie despre călătoriile ei: The Lonely Journey (Einsame Weltreise), Enchanted by the South Sea (Im Banne der Südsee) șiThe Experienced World (Erlebte Welt). A studiat religiile, misticismul culturilor străvechi, superstițiile și practicile de magie, ocultism și vrăjitorie, pe care le-a descris în scrierile sale. Un bun exemple este carteaThe Mysticism of the South Sea, in care descrie vrăjile, credințele și obiceiurile popoarelor din Polinezia, Melanezia și Micronezia. Ultimele ei cărți, Isolanthis (1936), Angel on Earth (1936) și Blue Moon (1938) conțin învățături budiste și teosofice despre unitatea și imortalitatea sufletului uman și eliberarea de chinurile vieții terestre, cititorii fiind îndemnați să tindă spre bunătate, înțelepciune și adevăr.

Voi cita din prefața cărțiiThe death-thorn; magic, superstitions, and beliefs of urban Indians in Panama and Peru” (traducerea și adaptarea în limba română îmi aparțin):

“Am venit pe lume în luna octombrie, într-o seară de duminică; galben-verzuie ca un castravete necopt, paralizată pe o parte, cu un cap mare și o dorință mică de a trăi. Copiii m-au șicanat și umilit, mai tîrziu, adulții au făcut același lucru iar astăzi, când ambii sunt tăcuți, oglinda e elocventă și mă face smerită. Când am venit pe lume, părinții mei nu mai erau tineri așadar apariția mea a fost pentru mulți un miracol nedorit. Deși toată lumea avea ceva cu mine, tatăl meu, care își dorise un băiat, îmi spunea, în timpul excursiilor pe care le făceam împreună, că sunt potrivită pentru el exact așa cum sunt; el a murit pe când aveam 8 ani iar de atunci nimeni nu mi-a mai spus asta vreodată. La 13 ani m-au trimis la un institut ortopedic, unde a trebuit să petrec mai multe ore pe zi purtând niște echipamente dureroase. La 18 ani mi-am luat examenul de Stat în engleză și franceză și am plecat la Londra să studiez limbi străine. Am obținut o slujbă de traducător pe Regent Street, am cumpărat cărți în loc de masa de prânz și am început acel antrenament în foame și privațiuni, care a făcut posibil ca mai târziu să călătoresc în jurul lumii. Munceam în acel birou 7 ore pe zi dar deseori, când trebuia să termin ceva, plecam de acolo după miezul nopții. Am fost apoi la Paris timp de 6 luni. În primăvara anului 1914, am luat examenul la Societatea de Arte și la Camera de Comerț în 8 limbi străine și probabil că aș fi primit onorurile cuvenite, deoarece așa ceva era fără precedent, dar, din păcate, a început războiul iar eu am devenit imediat “o persoană inamică”; 3 luni mai târziu plecam în Norvegia. Aici am reușit să mă relaxez, după amiezile dădeam lecții de limbi străine iar diminețile studiam la biblioteca Universității din Oslo (pe atunci Cristiania). Zăpada era de 3-4 picioare de înaltă, lumea mergea cu tălpici sau schiuri, dar eu cădeam la fiecare pas cu nasul sau altă parte a mea în zăpadă, spre marele amuzament al celorlalți pietoni. Am petrecut câteva săptămâni la Cercul Arctic, vizitând laponii în corturile lor, am privit cârdurile de reni, frumusețile din Tornetrask și minele de fier din Kiruna. În Stockholm, vâna mea literară s-a dezvoltat mai viguros decât în Oslo: totul era pace, cu mine și despre mine. În această atmosferă am început să mă maturizez, am citit în original (în spaniolă) operele lui Garcilaso de la Vega și am dezvoltat o afecțiune caldă pentru incași. Am scris chiar o piesă de teatru, Intip Raimi, care a sfârșit la coșul de gunoi, acolo unde îi era locul. Dar de atunci încolo am început să îmi doresc foarte tare să vizitez țara Copiilor Soarelui. Stockholm era un oraș frumos dar oribil de friguros. Un mic godin pe gaz era agațat pe peretele de deasupra patului meu dar neavând mereu monede să îl alimentez, dădea foarte puțină căldură. Purtam 3 perechi de ciorapi chiar și în pat, și mă acopeream cu toate hainele pe care le aveam. Unii copii mă plăteau la finalul lecției, alții la sfârșitul lunii. Imi era uneori atât de foame că începeam să plâng, lucru care mă mai ostoia. Ultima lecție era la 9 seara, așadar, chiar dacă primeam o coroană, nu aveam de unde să îmi iau ceva de mâncare, pentru că toate băcăniile erau închise. Mă duceam la culcare flămândă iar dimineața mă bucuram că am făcut economie de o masă. Mi-am amanetat toate bijuteriile ca să îmi cumpăr pâine de război: era tare, spongioasă și neagră dar foarte ieftină și rezista câteva ore în stomac, dându-mi o senzație de sațietate. Beam câte 3 cești de ceai si apoi scriam poezii. Cînd ai 20 de ani e ușor să scrii poezii, acum, alas!, nu mai scriu decât proză. După război m-am întors în Austria și am deschis o școală de limbi străine. Predam 10 ore pe zi și găseam timp să scriu mici articole și să studiez desenul și pictura. Pentru majoritatea oamenilor, 5 minute nu înseamnă nimic, unii vin cu 10 minute mai devreme în stația de tren sau tramvai, și stau acolo fără să facă nimic. În astfel de ocazii, eu citeam sau studiam. “Cina va fi gata în 5 minute”, auzeam. Bine, am timp pentru o scrisoare, uneori o terminam înainte să apară mâncarea pe masă. Până să mă tund scurt, îmi împleteam două codițe iar în timpul ăsta învățam o poezie. Când îmi lustruiam pantofii studiam iar când veneam seara acasă, schițam în imaginație siluetele copacilor pe care îi zăream. M-aș aventura să adaug că, tinându-mă astfel ocupată, am scăpat de pericolele sexului, pur și simplu nu aveam timp pentru sex. Din mai pînă în noiembrie am fost ocupată cu pregătirea călătoriei mele în jurul lumii, citeam toate operele exploratorilor și declar cu mândrie că mi-am făcut o rochie tropicală de bumbac, am purtat-o până am avut bani să îmi cumpăr alta. Am strîns bănuț lângă bănuț, apoi, datorită unui prieten, mi-am obținut pașaportul și chiar viza pentru Japonia. Într-o seară, am pășit într-un tren slab luminat; afară bătea o măzăriche care până la urmă s-a transformat în ninsoare. Așa a fost începutul călătoriei mele. Nu am știut la ce trebuie să mă aștept. Țări necunoscute, insule răsărind din mare doar pentru mine pentru a le fi primul locuitor, oameni stranii, animale, păsări și plante nemaivăzute și, mai presus de toate, un material inepuizabil pentru romane a căror scriere avea să mă facă faimoasă. Cu ochii largi deschiși mi-am dorit să contemplu lumea. Oamenii mi-au reproșat că scriu prea mult, prea des și prea de-a dreptul despre pericolele pe care le înfrunt pentru că sunt femeie. Bărbatul, când pleacă în călătorii, pleacă așa cum pleacă toți bărbații, cu arme de foc. Sfaturile mele sunt pentru călătorii de același sex cu mine deoarece călătorii bărbați nu se întâlnesc cu același fel de pericole. Călătoriile îndepărtate au fost teribile: am călătorit pe vapoare la clasa a III-a, am mâncat macaroane până am simțit că îmi ies pe nas, gură și urechi, am scris pe buloane pe punte, și totuși în inima mea era bucurie. Mi-am croit drum în viață către cele mai incredibile experiențe și către vagoane pline cu coroane de lauri, am fost sigură de victorie și nu m-am descurajat. M-am simțit așa la primul și la ultimul voiaj, în rest, cu cât mergeam mai departe, cu atât mai multe obstacole mă luptam, cu cât deveneam mai bogată în cunoaștere și experiență, cu atât mai departe era victoria la care speram, cu atât mai incerți laurii, pînă au dispărut cu totul în lumina gri a realității. Toată viața mea a fost o lungă singurătate: copil acasă, studentă în Londra, un lucrător pe jumătate mort de foame în Scandinavia, pe oceanul nesfârșit și în multitudinea de țări pe care le-am vizitat; dar nicăieri ca în insulele din Mările Sudului nu am realizat că această singurătate e pe cale să mă sfarâme în mii de bucăți. Nu tânjesc după nimeni, viu sau mort, dar mă gândesc cu multă recunoștință la câțiva. Mi s-ar fi putut întâmpla de câteva ori să mă căsătoresc in timpul acestor călătorii ale mele dar m-am gândit: asta ar însemna că nu o să mai scrii nimic, niciodată. Straniu, dar mi-am imaginat întotdeauna că o să fiu un scriitor eminent și sunt aproape sută la sută sigură că aș fi eșuat glorios ca nevastă, din toate punctele de vedere. Ce ajutor mai bun poate cineva primi decât voința și efortul propriu continuu? Ce folos un cufăr plin de manuscrise și schițe și un cap plin de cunoaștere dacă nu e nimeni interesat de vreuna dintre ele? Oamenii au crezut că sunt o persoană nesăbuită, în căutare de aventuri”.

I will write, in sunny days and dark, until Lord takes the pen from my fingers. We writers, after all, are born to write, and we must struggle on and go hungry until we have plainly shown them that our art is the thing dearest to our hearts

În orașul unde a locuit la sfârșitul vieții i s-a dedicat un muzeu

Cineva a făcut un film

În orașul ei natal are și statuie

Pictorița Thea Schreiber Gammelin a fost sufletul ei pereche, cu care a locuit la Celje.

2 thoughts on “Alma Karlin

  1. She has been compared to Margaret Mead for her work as an ethnologist, and her writing prompted Swedish writer Selma Lagerlof to propose her to be considered for a Nobel Prize.

  2. “After all, life is a journey and does not become more pleasant because you put it back in express. If you take the mixed train, you will see and enjoy more of everything that lies along the route… Most people drive around the world like suitcases, and the largest number of so-called tourists who claim to have seen everything read everything in a book and then just sit in the inn sipping ice cream coffee or taking whiskey soda… First-class travelers drive like sacks of flour with address certificates – they roll through the country and learn nothing because they move in a magical circle of their peers and the people pass them by like a cinema picture”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s