Azi.
Spania, una dintre țările cele mai răvășite de coronavirus, cu a doua cea mai mare rată de mortalitate provocată de COVID-19 (aproape 15.000 de oameni), a anunțat zilele trecute că vrea să introducă venitul minim garantat. Scena9, o publicație nouă independentă pe care o îndrăgesc, a trecut în revistă ideile și experimentele făcute pe această idee care pare utopică. Un venit de bază universal. Ce-aș face dacă mâine mi s-ar oferi asta?
Și-n sfârșit, găsesc întâmplător un articol despre Helen Dillon, regina neîncoronată a grădinăritului irlandez. Care, după 45 de ani de pigulit la o grădină fabuloasă, atât de celebră că se vizita ca un muzeu, s-a trezit într-o dimineață și i-a spus soțului că gata, vrea să se mute și să o ia de la zero. Ceea ce a și făcut, într-un cottage by the sea.
Dor de Ploștina. Dor de vișinul înflorit, de iarbă, de urzici, de pawlonia pe care am plantat-o eu. De ciuciur și odaie-n muche. De foișorul împodobit. De fluturi și bondari. Am două apartamente, două cuști între care mă pregăteam să mă plimb odată cu fluxul navetei Ploiești și București, și totuși mă gândesc din ce în ce mai acut că mi-ar ajunge o odaie cu tindă într-o fâneață sălbatică, musai lângă un pârâu. La mare n-am curaj nici să visez măcar.
În moalele capului mă lovește jurnalul-amintire al lui Viorel Ilișoi, jurnalist și scriitor. Copilăria și adolescența la orfelinat, până la 44 de ani cu bocceaua în spate din casă în casă. Partea a 6, Pișorcoșii, mi-a amintit de amintirile bunicii despre vremea când a lucrat, pentru puțină vreme, într-un leagăn din Buzău. Era pe cînd rămăsese văduvă cu 3 copii, cu bunurile confiscate, disperată să-și câștige cumva existența. Ce se întîmpla acolo, indiferența abrutizată a îngrijitoarelor și răutatea directoarei, au făcut-o să plece repede, găsindu-și o slujbă la Loto Prono.
O copilărie de neuitat (6) – Pișorcoșii (de https://www.viorelilisoi.ro/)
“Închid ochii și trag aer în piept până mă doare. De-acolo, din piept, vine acum, ca un pumn însângerat care vrea să urce spre gură, nevoia de a spune ce s-a întâmplat atunci. Cu mine, cu ceilalți. Eram o ceată de copii într-un dormitor sinistru, cu saltele putrede, ținuți la un loc de aceeași meteahnă: făceam în pat. Ni se spunea „pișorcoși”. Aș vrea să pot spune că asta fost demult, dar n-ar fi corect. Adevărul e că a fost totdeauna, nu doar demult. Zi de zi, zeci de ani. Nici măcar o clipă n-a dispărut cu totul teama că mă voi trezi dimineața într-o baltă de pișat. Cu acel miros care mă anunța încă înainte de a deschide ochii că iar m-am scăpat în somn. Și cu acea senzație de râmă caldă-rece urcându-mi-se încet pe picioare, până la brâu. Dar poate că nici asta nu e frica primară, ci amestecul ăla de teamă și rușine din clipa când venea supraveghetorul la control, cu varga în mână.
– Ia, salteaua la control, zidirea mă-tii!
Îl văd și acum pe Bășinuță, supraveghetorul de la pavilionul Unu. Nea Cojocaru. Merge crăcănat ca o praștie răsucită, iar eu mă țin cățeluș în urma lui, cu privirea în podea, ducând în brațe câteva haine de la cămin și o pungă cu mâncare de acasă. E prima mea zi la căminul din Trușești, iar punga asta care se topește în strânsoarea pumnului este tot ce mi-a lăsat mama, când s-a smuls din pieptul meu și a plecat acasă, e tot ce am. Ceva mâncare, o carte ruptă, niște plicuri, creioane – ca să scriu acasă. Pui un creion pe hârtie și e ca și cum ai face un podeț până în sat. Dar satul meu a dispărut. Lumea mea e acum un coridor lung, cu două dungi de smoală pe margini, maluri negre între care mă scurg către dormitor, pas cu pas în urma supraveghetorului. El e un om cu părul alb, cu un băț în mână. Eu am șapte ani și jumătate, peste câteva zile încep clasa a doua. Am în mână toată viața mea. Mi-au zis băieții că pe Cojocaru îl poreclesc Bășinuță. Moș Bășinuță. Îmi dau seama acum de ce. Pârț, pârț, moșul scapă două în fața mea și o ia mai repede la picior ca să se îndepărteze de propriul miros. Asta îl face să pară că se propulsează cu pârțurile lui. La capătul coridorului se oprește și mă întreabă:
– Te piși în pat?
– Nu, eu mă piș în grădină.
Mint. Acasă, când se întâmplă să ies noaptea la pipi, nu mă mai duc la veceul din grădină, îi dau drumul din prag și mă întorc repede în pat. Moșul mă duce în dormitorul mare de la pavilionul Unu, etajul unu. E dormitorul cel mai râvnit pentru că aici e singurul televizor din tot pavilionul. În rest sunt dormitoare mai mici – doar paturi și nimic altceva. Încăperea uriașă, cu pereți albi, are vreo douăzeci de paturi albe, de fier, cu cearșafuri albe. Acum aș spune că semăna cu un salon de spital, dar atunci încă nu știam cum arată un spital pe dinăuntru, așa că mi se părea că eram o jucărioară de plastic zvârlită printre alte jucărioare într-o cutie de pantofi. Totul înăuntru, nimic în afară. Bășinuță îmi arată un pat de pe la mijloc, către geam. Peste drum se vede cinematograful. Îmi zice că ăsta e patul meu de-acum. Să-l aștept aici. Stau chircit pe marginea patului, ca pe ace. Strâng pleoapele cât de tare pot și mă adun în mine ca melcul, las afară doar nasul, să respir, și urechile. Nu-i văd pe băieți, îi aud cum se adună în jurul meu.
– Ești nou?
– Cum te cheamă?
– De unde ești?
– Ce ai de mâncare?
Pentru prima oară simt cum e să-mi înghit cuvintele. Nu le zici, le plângi. Alunecă pe gât în jos și, nu știu cum, parcă spui mai mult așa decât dacă le-ai scoate pe gură. Învăț din prima cum să vorbesc tăcând. În curând voi învăța să tac cât un țipăt. Mă chincesc și mai tare, aproape ajung cu capul pe genunchi. Au năvălit băieții pe mine. Aud cum îmi umblă în punga cu mâncare, simt mirosul de turte prăjite, de friptură. Trag tare de pungă, până rămân cu toarta în mână. E o bucată de celofan fierbinte, tot ce mai am de la mama și din viața mea de până acum. Au dispărut și plicuri, și creioane, și tot. Moș Bășinuță se întoarce cu pijama pentru mine. Îi alungă pe copii. Jap! pșiuuu! hart! se aude varga prin aer și pe spinările băieților. Mă dezbracă de hainele primite de dimineață de la croitorie, de la tanti Scripa, și mă îmbracă la loc cu pijamaua. Face asta cu grijă, ca tata, numai că ține bățul subsuoară. Pe urmă îmi arată locul meu la cuier, două agățători dintr-o scândură lungă, prinsă în perete, unde să-mi pun hainele de zi. Pantofii au rămas pe hol într-un șir lung de încălțăminte exact la fel. Au numele meu scris pe limbă, pe dinăuntru, ca să-i deosebesc de ceilalți. Iar hainele de zi și pantalonii au numărul 1089 scris pe căptușeala buzunarelor cu tuș special, să nu iasă la spălat. Nu apuc să simt răceala cearșafurilor și mirosul lor de sodă, că și adorm, mă trage o fiară în scorbura somnului și rupe din mine până dimineață. Mă trezesc înaintea tuturor. Obosit și speriat, îmi vâjâie urechile pentru că somnul din prima mea noapte la cămin a fost mai mult un țipăt, o agonie. Înainte de a-mi da seama unde sunt, sub capacul imaculat al cutiei de pantofi, simt că stau într-o băltoacă. Sunt ud până la gât. Când încerc să mă pipăi între picioare, aerul pătrunde pe sub pătură și culcușul meu umed devine rece. Mirosul de pipi mă cotropește. Mă paralizează. Aștept să cadă peste mine tavanul alb, să mă strivească, să mă facă mic-mic, să nu mă mai vadă nimeni. Dar nu se întâmplă nimic. Pe câmpul rușinii sunt singur ca un scaiete, îndoit într-o parte și-n alta de privirile tuturor. Inima țipă cu tot sângele ei. Îmi vine să plâng, dar opresc plânsul în gât, să nu mă audă nimeni. Zic în gând: „Mama, mama, ajută-mă!”. Dar mama nu e aici. Când o strig în gând, cuvântul nespus face un gol, o bulboană care mă trage la fund, unde spaima și rușinea fac un mâl gros. Într-un târziu reușesc să mă ridic din pat. Înaintea tuturor. Scot de pe mine pijamaua udă și o ascund sub saltea. Ar fi trebuit să o agăț la cuier. Iau hainele de zi. Încet, să nu mă simtă nimeni, fac patul așa cum am văzut că era când am intrat seara în dormitor. Și aștept. Nu știu ce va urma. Asta mă înspăimântă cel mai tare. Stau ghemuit pe marginea patului, dar din mine se vede ca și cum aș atârna pe buza unei prăpăstii. Aud tropăiala unor necunoscuți care vin spre mine să mă arunce în hău. Sus e tavanul alb, la mijloc sunt eu, bătut de vânt, dedesubt e o lume neagră, fără fund, frica mă trage în jos cu mâini de smoală. Plânsul, plânsul fără lacrimi, fără sughiț, plânsul de carne topită mă salvează, mă ține aici. Fără plânsul meu mut și uscat aș muri ars de rușine. Să plâng, să plâng, să plâng. Ca să pot respira mai departe. Sunt copil, altceva nu știu. Plânsul meu e toată puterea mea. Ziua întreagă am stat în chingile minciunii, ale rușinii, ale fricii. Până la os mi-au ajuns. N-am avut altceva în cap decât pata aceea gălbuie de pe cearșaf, cu dungi albastre de la saltea. Și mirosul meu permanent de piele murată în urină. Miros de câine plouat. Miros de paie mucegăite. Acum e seară, mă întorc tremurând la dormitor. Mi-e frică. Mi-e rușine. Mi-e amândouă odată. Nu știu cum e atunci când vrei să mori, dar s-ar putea că asta vreau acum. Să dispar. N-am inima cât un purice, o am cât un lup care se zbate bezmetic să iasă afară. Pășesc alandala, ca un om beat, pe holul de la dormitoare. Și văd de la distanță că patul meu nu e așternut. Cineva a găsit rușinea mea, a scos salteaua afară, la uscat. Acum patul e un mormânt gol, închis cu o plasă de sârmă. Nici nu mai intru în dormitor. N-am putere. Rămân la ușă, rezemat de perete. Toți băieții, când intră, se împiedică de mine.
– Gata, tu mergi de-acum la pișorcoși! aud vocea lui Bășinuță.
În aceeași clipă mă ia de-o ureche și mă trage după el în lungul coridorului. Când eram mai mic de-atât, poate pe la doi-trei ani, mi-am băgat o fasole în urechea dreaptă. A stat acolo până s-a umflat, gata să-mi crape capul. A fost cea mai mare durere din viața mea. Și acum mă doare dacă mă trage cineva, iar uneori mă doare fără niciun motiv. Coace ceva înăuntru și face pâc! pâc! Dacă mă trage cineva de ureche, e mai mult decât o urecheală.
– Când te-am întrebat, de ce n-ai spus că te piși în pat, împielițatule? Mi-ai pișat saltea nou-nouță! Chiar nouă era. Tu ai dormit primul pe ea, crucea mă-tii.
– Dar acasă nu făceam… Acum am făcut, nenea Cojocaru. M-am scăpat. Te rog frumos, nenea, nu mă mai trage de ureche. Și nu spune urât de mama. Te rog eu frumos, nenea, nu mă duce la pișorcoși, că eu nu sunt.
– Lasă că vă cunosc eu! Ia, ăsta e patul tău de-acum încolo.
Mă împinge într-un dormitor mic, cu șase paturi. E ultimul de pe hol, pe stânga. De pe geam, cât încă mai e lumină afară, se vede gara. Acum știu: pentru un copil smuls cu tot cu aripi din raiul fără margini al satului și dus la orfelinat, era un supliciu să vadă gara pe geam, printre gratii, seară de seară. Poarta spre libertate. Am mers pe șinele de tren, în acei ani, până la capătul pământului, fără să părăsesc cămin. Din ușă mă lovește un miros urât, puternic. În prima clipă nici nu pot inspira, parcă aerul ar fi gros ca smântâna și durează atât de mult până ajunge în plămâni, încât am senzația că mă înec, deschid gura cât pot și înghit aerul cu disperare, așa puturos, cum face peștele pe uscat. E un miros amestecat de pișat acrit, stătut, de saltele putrede, de trupuri în care izurile urâte au intrat în piele, de cârpe murdare, e miros de lacrimi, de rușine înghițită, de umilință, de mucegai. Miroase și tristețea copiilor îmbrăcați cu cele mai giorsăite pijamale. Patul meu are o saltea cu ceva câlți pe la colțuri, dar la mijloc, acolo unde noapte de noapte cineva a udat cu urină, e o bucată putrezită, numai cârpa goală, fără nimic înăuntru. Prin pânza putredă a saltelei se simte pefeleul de dedesubt. Placajul, șubrezit de umezeală continuă, e găurit pe alocuri. Când apăs mai tare cu degetul, atât de tare cât poate apăsa un copil, placa se sparge ca o crustă de aluat. Îi aud ca prin vis pe băieți întrebându-mă cum mă cheamă, de când mă piș în pat, de unde vin, de ce am ajuns la cămin, dacă am ceva de mâncare. Haleală. Nu, nu mai am nimic. Mai am o ureche de pungă într-un buzunar. În rest, tot ce e pe mine e de la stat. Port haine care nu îmi aparțin, de-acum le aparțin eu lor. Sunt 1089. Sunt un pișorcos din dormitorul pișorcoșilor, cei mai de jos dintre căminari, dorm pe un pefeleu, mă învelesc cu o pătură giorsăită, vreau să mă scurg prin toate găurile păturii, prin plasa de sârmă a patului, prin gratiile de la fereastră, să alunec pe frânghia lunii până la gară, iar de acolo să alerg, să zbor peste deal până acasă… Nici nu mi-am dat seama când am adormit în bârlogul meu rece și puturos. Mă trezește Bășinuță bătând cu varga în ușă:
– Deșteptarea, la veceu cu voi! Pișarea!
Ieșim de sub pături somnoroși, amețiți, unii deja uzi. Ne târâm în șir spre veceul aflat cam pe la jumătatea holului. Niște arătări jalnice, unii ținându-și cu mâna pantalonii fără elastic, alții frecându-și capul de perete, din mers. Poate că încă mai dorm. Primul e Cocostârcul, pe urmă Țage, Vaculea, Bondar, Palică și la urmă eu. Încă nu am o poreclă. Mi se va spune Rățoi. Pentru că rimează cu numele meu. Și pentru că rățoiul înoată în baltă așa cum înot eu în balta mea de pișat. Ne întoarcem la paturile noastre. Bășinuță apare cu un castron mare, plin cu miere zaharisită. Ne dă fiecăruia, răbdător, câte un boț. Cu aceeași lingură. E împărtășania noastră, a pișorcoșilor, la miez de noapte. Cică ăsta ar fi un leac, dar nu e. Vaculea bagă miere în el de trei ani, ca trântorul, în fiecare noapte, și niciodată nu se scoală cu pijamaua uscată. Mai târziu voi afla că de treaba asta ar trebui să se ocupe un fel de doctori numiți psihologi. Fiindcă scăpatul în pat nu e ceva ce vrem noi să facem dinadins, că vrem noi să putrezim în pișoarcă, ci e ceva din mintea noastră sau din sufletul nostru. Palică zice că lui i se trage de la o sperietură. O fi. Poate la unii e chiar vreo boală la puță sau la bășica udului, poate la rinichi, cine știe? Asistentul medical nu ne întreabă niciodată despre așa ceva. Nu suntem considerați bolnavi. Iar de psiholog, ce să zic? Nici nu știu exact ce înseamnă, nici nu s-a pomenit așa ceva la cămin. Mierea e singurul lucru bun în grupul pișorcoșilor. Poate nici nu are vreun efect medical, cum se spune, ci exact pentru asta ni se dă: ca să ne mai îndulcească amarul. Pentru asta ne și invidiază ceilalți, copiii normali. Uscații. Ei nu văd miere la masă decât o dată sau de două ori pe an. Noroc că le mai dăm noi. Îl văd pe Țage cum își hăpăie porția, gata să înghită lingura, iar când Bășinuță trece la următorul, scuipă boțul de miere într-un celofan și îl ascunde la piciorul patului. Gata și împărtășania. Un câmp de flori se leagănă pe limba mea, țâncul pus la murat într-o băltoacă de urină. Ne băgăm la loc în paturi. Cei care s-au scăpat deja se culcă în balta lor. Se chircesc pe o margine de saltea rămasă uscată, se zgribulesc sub păturile roase și adorm de oboseală sau otrăviți de duhoare. Dormim ca într-un veceu. Până dimineața ne mai trezește supraveghetorul o dată.
– Gata, te-ai și pișat pe tine! zice Bășinuță împungându-mă cu varga între picioare. Ia uite ce frumos te-ai pișat!
Mă uit încremenit de uimire în jos, la pantaloni. Sunt ud de la buric până la genunchi. Pe cearșaf e o hartă galbenă cât jumătate de pat. Când am făcut asta? Cum așa? Uimirea se transformă brusc în rușine. Rușinea e ceva ce nu pot descrie. Pot să spun doar că dintre toate sentimentele rele, cum ar fi teama, vinovăția, sperietura și alte otrăvuri din sufletul meu, rușinea e cea mai rea. E un șarpe care mă strânge de gât. O vântoasă care aduce numai cenușă în inima mea însetată de viață. Mai grea pedeapsă decât rușinea nu există. Când nea Cojocaru flutură varga între cracii uzi ai pijamalei – doar ca să râdă de mine, nu ca pedeapsă –, rușinea mă apasă așa de tare, că-mi vine să intru în pământ. Acum înțeleg expresia asta. Adică îți vine să mori. Să te îngropi. Să dispari de tot. Și nenea habar n-are că jucându-se cu bățul între picioarele mele îmi răscolește jarul rușinii, mă face să vreau să mor. Da, așa de ușor duci pe un copil în fața morții: te joci blând cu el. Nenea Cojocaru chiar e mai blând decât alți îngrijitori și supraveghetori de la cămin. Copiii zic despre el că e un nene bun. Poate de aceea i-au dat o poreclă de alint, Bășinuță, în loc de Bășină. Dimineața intră pe geam cu rochie de mătase roz. Mă găsește din nou treaz înaintea tuturor, ghemuit într-un colț, pe marginea de fier a patului. Încerc să nu ating udeala. Seamănă cu un animal mort. E rece și pute. Azi nu mai pot ascunde sub pătură isprava mea de peste noapte. La pișorcoși nu merge așa. Întâi scoatem cearșafurile ude pe hol, la ușă. O să le ducă Bășinuță la spălătorie și ne va aduce altele în loc. Spălate, dar așa de rupte, de destrămate, de pătate, că numai cearșafuri nu li se poate spune. Sunt doar niște cârpe mari cu care acoperim de formă saltelele și vor ajunge curând cârpe adevărate, de spălat podelele. La fel sunt păturile, plicurile de pat și fețele de pernă. Cea mai ponosită lenjerie ajunge la noi. Pijamale în ultimul hal. Și cele mai ruginite paturi. Saltelele nu au mai multă umplutură decât pernele, se rup de putrede ce-s, dar mai dormim pe ele fiindcă nu le-a ajuns încă termenul de casare. Noi reușim să le stricăm mai repede decât a prevăzut statul. Bineînțeles, nu primim niciodată saltele noi, ci numai pe cele uzate, de la uscați. Dăm saltelele jos. Paturile rămân goale, cu pefeleul la vedere. Punem pătura și pernele la capul patului. Și de-acum începe marșul zilnic al rușinii noastre. Luăm saltelele în cap și le scoatem afară, la aer. E prima oară când fac asta. Mă feresc din calea noastră. Îi stânjenim cu baloții noștri purtați pe cap. De asta ni se mai spune și plutași, fiindcă saltelele noastre alunecă deasupra tuturor ca niște plute. Ni se mai spune stropitori, pișoi, pișăcioși, pompieri, irigați, geografi (fiindcă desenăm hărți de urină pe cearșafuri), puțălăi, pișoarce, udători, trântori și muscoi (fiindcă mâncăm miere). Îndată ne unim cu ceilalți plutași, de la dormitorul Doi. Sunt vreo zece. Împreună facem un convoi lung de băieți cu saltele în cap. Ne târâm printre băieții normali și culegem de la ei, din mers, câte o batjocură. Ni se spune în toate felurile. Coborâm la parter, trecem prin fața cabinetului medical, prin fața izolatoarelor, prin holul sălii de mese, ieșim în curte, la drum, sub ochii trecătorilor, apoi defilăm prin fața bucătarilor, pe sub geamul magazionerului Alexandroaie, pe la cizmăria lui nenea Țupa, prin fața spălătoreselor, până ajungem în fundul curții, la cotețele de porci. Aici întindem saltelele pe un gard, departe de ochii lumii, după ce am trecut cu ele pe sub privirile tuturor. Ne întoarcem cu mâinile goale în dormitor și acum, fără saltele, părem niște copii ca toți copiii. De la distanță. Cum se apropie cineva de noi, mirosul ne dă de gol: noi suntem altfel de copii, suntem pișorcoșii.
– Pișorcoșilor! strigă câte unul după noi.
Când sunt strigat așa las capul în jos, îmi strâng în piept cioturile aripilor și îmi văd mai departe de drum călcând apăsat. Ca să tai pământul cu talpa. Să intru în tăietură. Fiecare zi la cămin e o pedeapsă. Nu știu pentru ce. Mă trezesc cu aceeași frică în fiecare dimineață: dacă am făcut iar în pat? Nu fac în fiecare noapte. Dar nu contează, sunt tot la pișorcoși, scot zilnic salteaua la aerisit, intru zilnic în convoiul ciumaților. La masă stau cu alți trei băieți. Cu Mircea, cu Sergiu, cu Petronel. Mă fac mic în scaun, să nu le vină miros de pișat de la mine. La școală mi-e frică de învățătoare. De câte ori vine la mine să-mi arate ceva pe caiet, întoarce capul. Îmi zice să mă spăl mai bine. Zice așa, să audă toată clasa. Și eu nu pot să-i zic nimic. I-aș spune că degeaba mă spăl, fiindcă hainele cu care vin la școală stau noaptea pe cuier în dormitorul pișorcoșilor. Și oricât m-aș spăla, tot o să miros. Ca să nu mai zic că facem duș doar o dată pe săptămână. Și tot o dată pe săptămână primim lenjerie de corp curată. Noi suntem copii: alergăm, ne tăvălim, scăpăm mâncare pe haine, ne hârjonim în praf, transpirăm. Toți băieții de la cămin mirosim cumva – iar pișorcoșii miros cumva și cu încă ceva –, toți cam la fel, în timp ce colegii noștri din sat au mirosul lor aparte, mirosul ăla de copii cu părinți, copii care vin de acasă. Mihaela Andrieș, colega mea de bancă, miroase a radieră chinezească. Mama ei este profesoară de desen și o îmbracă cel mai frumos, ca și cum ar picta-o, o dă și cu parfum. Mihaela e cea mai frumoasă din toată clasa, din școală, din sat, din județ și din lume. Ne înțelegem foarte bine fiindcă ei nu îi pasă că sunt căminar. De 1 Martie mi-a dat mărțișor, eu i-am făcut de 8 Martie o felicitare cusută pe carton. Mi-e frică în fiecare clipă să nu afle că sunt pișorcos. În fața noastră, în prima bancă, Mihaela Nistorac miroase a bujor și a romaniță. Gica Herghelegiu miroase a sodă fiindcă mama ei e spălătoreasă la noi, la cămin, și poate că ia sodă acasă. Toți care lucrează la cămin pleacă acasă cu câte ceva. În spate, Mihai Crâșmaru și Gheorghiță Gherasim miros a leșie, că așa spală mamele lor. Dar îi spală. În lateral, pe dreapta, Cătălin Alupoaei miroase a tempera pentru că toată ziua pictează. Vine la școală ca scos din cutie, curat și călcat. Cravata de pionier nu are cute nici măcar la nod. Cătălin mai miroase a copil pupat pe frunte când iese din casă. Șalaru, Măntăluță, Strungaru, Vatavu, Iurea, Vărvărucă, Azulufi… Stând mereu cu capul în jos, rușinat, nu le știu prea bine figurile. Dar îi știu după miros. Pe urmă, seara, din nou mă apucă frica, de care se întâmplă uneori să mai scap peste zi, când mă iau cu joaca. Dacă fac iar în pat? Noaptea, de câte ori ne trezește nea Cojocaru ca să mergem la veceu, sare din mine fiara fricii: am făcut? dacă o să fac? Trece zi după zi, trece an după an și eu încă nu am văzut cu adevărat cerul. Cerul meu e acoperit de o pată mare, galbenă, pe un cearșaf flendurit. Dintr-a cincea ajung la pavilionul 2. Tot la pișorcoși. Aici sunt trei supraveghetori, cu schimbul: nea Fănică Grosu, zis Bădia, nea Mihai Cazacu, zis și Struțan, nea Mișu Luca, zis Portocală. Struțan dă cu varga în noi, jap! jap!,de câte ori ne scoate la veceu. Ne mână ca pe oi. Veceul e în curte, departe. Coborâm de două-trei ori pe noapte de la etaj, traversăm curtea și ne ușurăm în veceul cel mai împuțit din lume. Până și nouă, pișorcoșilor, ni se strâmbă nasul. Cazacu își trezește turma de pișorcoși mai des decât ceilalți, ca să nu aibă dimineața lenjerie de dus la spălat, și o mână în viteză până la veceu. Dă cu varga la întâmplare și strigă:
– Hai că se răcește pișatul! Mișcă că te pișcă! – și jap o vargă la fund, la spinare, peste mâini, unde nimerește. E nervos că din cauza noastră nu poate trage un pui de somn. Somnul supraveghetorului.
Ieșim așa afară, somnoroși, dezbrăcați, în șlapi, traversăm curtea prin ploaie, prin noroi, prin zăpadă. Încă mai sunt la pișorcoși, la etaj, deși nu mai fac în pat de prin clasa a patra. Nu știu cum mi-a trecut. Poate m-am obișnuit cu viața la cămin, poate am mai crescut și s-a întărit ceva la puțulică sau la inelul de carne care strânge furtunul pe unde vine pișatul. Nu știu. Băieții au fel de fel de teorii. Nu ne spune nimeni ce se întâmplă cu noi. Sigur e că nu mai fac pe mine. Dar am rămas cu frica asta că s-ar putea întâmpla oricând. Abia acum, într-a cincea, când Struțan mă scoate fără motiv la veceu și mă și bate, n-am mai răbdat și am îndrăznit să mă cer la comun, adică în dormitorul mare. La uscați. Dar educatoarea a zis că nu, că asta nu trece. Să stau tot la pișători. Într-o dimineață m-am dus la tanti Eliza Nacu, femeia de serviciu de la Pavilionul 2. Ea se poartă foarte frumos cu toți copiii, chiar și cu stropitorii. Pe mine mă ocrotește cumva, mă iubește din ziua când mi-a găsit cărți sub pernă.
– Tanti Eliza, sărut-mâna. Vreau să te rog ceva foarte frumos, tanti, din sufletul meu.
– Ia spune.
– Tanti Eliza, matale faci curat în dormitor și știi că… Adică matale ai văzut că eu nu mai fac în pat de când am venit aici, nu?
– Da, știu, puiule.
– Te rog să vorbești matale, tanti, cu doamna Amariei să mă mute în dormitorul mare. Că pe mine nu mă crede.
Tanti mi-a ascultat rugămintea și a vorbit cu doamna.
– Bine, să treacă la comun, dacă zici că nu mai face, a hotărât educatoarea, mirată de schimbarea mea. Dar să-l controlezi în fiecare dimineață. Și prima oară cum se scapă, îl muți înapoi, ai înțeles?
Tanti Eliza a făcut așa cu mâna pe cerul meu și a strâns pata aceea ca pe o pânză de păianjen. A venit lumina adevărată la mine. Lumina zâmbetului ei când m-a mutat în dormitorul mare și mi-a arătat noul meu pat. Înfățat chiar de ea cu lenjerie nouă, strălucitoare, cu saltea groasă, cu pătură bună. Chiar lângă televizor, un loc râvnit de toți, fiindcă aveam note bune. Alături de Mircea Iftodi, celălalt premiant al clasei.
– Aici e locul tău.
Cred că aceea a fost prima noapte în care, la cămin, am dormit ca un înger. Dar m-am trezit în iad. Fiindcă dimineața eram din nou, după atâta și atâta timp, ud până la gât. Tanti Eliza a venit să mă controleze. A înțeles după privirea mea ce se întâmplase. M-a strâns în brațe și mi-a spus:
– Nu mai plânge. Ai făcut asta de emoție. Tăcem din gură și nu mai spunem la nimeni. O să fie bine.
Seara mi-am găsit patul curat, uscat, întins militărește. Saltea nouă. De atunci nu am mai făcut niciodată în pat la cămin.
N-am mai făcut, ci m-am făcut. M-am reconstruit puțin câte puțin.
După revoluție m-am întors la cămin să scriu un reportaj.
– Acum aveți psiholog aici? am întrebat.
– Psiholog? Ha-ha-ha! Am vrea noi!
– Dar tanti Eliza mai lucrează aici?
– Da.
– Înseamnă că nici nu vă trebuie.
– Femeie de serviciu?
– Nu. Psiholog”
