Jurnal de stat în casă – ziua 31

Ieri.

De un an de zile mă uit fascinată la o, cum se spune, celebritate a iutubului. Este din China, provincia Sichuan, o cheamă Liziqi și are 30 milioane fani la ea în țară (“Li’s popularity may be attributed to fugu, a growing appreciation in modern China for traditional culture and Xiangchou. Xiang means the countryside or rural life, and chou means to long for it, to miss it“) și vreo 8 milioane worldwide. Eu am descoperit-o pe feisbuc, avantajul iutubului e că uneori subtitrează în engleză.

Videoclipurile sunt filmate fix, de pe trepied, nu se vorbește (ceea ce e reconfortant, după toți celebrii chefi ai internetului care aproape urlă la tine cum să faci un ou fiert, de exemplu Ramsay), muzica e liniștoare iar peisajele mirifice (sunt filmate ploi, zăpezi topindu-se, Calea Lactee, luna, plante crescând, animăluțe tropăind, salcâmi și trandafiri, toamne și primăveri).

Tânăra de 29 de ani face aproape orice: mobilă de bambus, cuptor de copt pâine în curte (în formă de Totoro), bumbac, pelerine de zână, mătase, haine diverse, coșuri împletite, ceramică, vase de lemn, încălțăminte,  cuțite pentru oase, lemn, pește sau legume. În grădina ei aparent cresc de toate: porumb, ghimbir, soia, lămâi, cartofi dulci, dovleci și toate legumele lumii. Grădina e plină de pomi fructiferi și flori. Gătește toate minunile lumii, murează, conservă, usucă, coace, fierbe la aburi, prăjește. Gătește gras, cu șuncă sau ulei, cu gheare de pui, burtă de porc sau urechi de cocobaură, ceea ce e reconfortant, lumea nu avea nevoie de încă o vegană simandicoasă. Mi s-a părut genial când a DIY cele 4 simboluri chinezești ale culturii: hârtie, pensulă, tuș și călimară. Video aici. Uneori, filmele ei au nevoie de 6-7 luni ca să fie finalizate.

Apare foarte rar în media, ceea ce iar e reconfortant. Anul trecut(2019) s-a întâlnit mai des cu fanii. “În zilele noastre, mulți oameni sunt stresați. Au parte de o mare presiune la muncă și acasă. Mi-am dorit să îi fac să se relaxeze și să se uite la ceva drăguț, ca să scape de o parte din anxietate și stres, măcar pentru cîteva clipe. Vreau ca oamenii și copiii de la oraș să știe de unde vine hrana, că orezul nu crește în copaci. Când lucram la oraș, supraviețuiam, acum, la țară, simt că trăiesc cu adevărat. Sunt fascinată de cultura chineză veche, sunt uimită de extraordinara înțelepciune și îndemânările sofisticate pe care le aveau înaintașii noștri. Viața la țară astăzi nu mai e la fel de grea ca acum 41 de ani, e de muncă dar nu e nimic atât de complicat. O viață bună înseamnă să ai o grădină din care să culegi fructe și legume, să ai flori pe care să le pui în fiecare cameră, să ții companie unui om bătrân, să înveți ceva crafting iar seara să te uiți la un serial și apoi să dormi buștean

A fan asked how she got all the skills. She answered that the DIY is a crucial for survival when she was young as her living quality isn’t as good as now. Hence, she learnt from her surroundings. Some skills are acquired in later life.

Biografia ei, via.

S-a născut pe 6 iulie 1990. Părinții au divorțat când ea s-a născut iar mama a părăsit-o. A fost crescută de tată și o mama vitregă care se purta urât cu ea. Când avea 4 ani, i-a murit și tatăl. Nu vorbește niciodată de mama ei naturală. La 6 ani, s-a mutat la țară, în Sichuan, la bunici. Perioadă despre care spune că a fost cu lipsuri dar cea mai fericită din viață. Bunicul era fermier și bucătar (la nunțile și înmormântările din sat). Pe el îl creditează Liziqi că a învățat-o multe dintre skillurile pe care le face cunoscute azi în filmări. Era în clasa a V-a când a murit și bunicul. A renunțat la școală la 14 ani, a lăsat-o pe bunica ei și a plecat, ca alte milioane de migranți din China rurală, la oraș, să se angajeze. A avut diverse slujbe: chelneriță sau DJ. În 2012, bunica s-a îmbolnăvit, ea s-a întors acasă să o îngrijească și nu a mai plecat. În 2016, a început să facă videoclipuri cu un DSLR ieftin și un trepied. Acum are un asistent și un videograf care o ajută. În 2017, supărată de hateri, a anunțat printr-o scrisoare că va renunța la a mai posta. A revenit asupra deciziei.

Scepticii spun că e prea frumos ca să fie adevărat. Whatever. E ceva atît de frumos, că merită doar să ne bucurăm de senzațiile de inefabil pe care ni le lasă și atât.

“Nu sunt un om de succes. Doar filmez viața pe care mi-aș dori să o am”

Be honest in life instead of arguing at each other.

Jurnal de stat în casă – ziua 30

I only ask things I’d ask any superstar
What is it that You have got
That puts You where You are?

După slujba de Paște din imensa și goala Basilică a Sfântului Petru (cu icoana Salus Populi Romani, în Roma din anul 590, adusă de la Basilica of Santa Maria Maggiore și cu crucifixul care a eradicat ciuma din anul 1522, adus de la biserica San Marcello), după extraordinara expunere online a giulgiului de la Torino, după concertul extraordinar al tenorului orb Andrea Bocelli în domul din Milano, la fel de gol înăuntru și afară (a cântat, biensur Ave Maria și Amazing Grace), highlight-ul zilei a fost opera rock Jesus Christ Superstar, producția 2012 (la O2Arena), când se celebrau 40 de ani de la celebra punere în scenă, la London’s West End, a operei lui Andrew Lloyd Webber (avea 21 de ani când a compus-o), pe versurile lui Tim Rice.

(streamingul a fost free pentru 48 de ore în weekend)

Rolul lui Isus a fost jucat de cvasinecunoscutul Ben Forster, care a câștigat rolul în urma unui concurs de talente la ITV. 

Fostul DJ Radio 1 Breakfast Show Chris Moyles l-a jucat pe Regele Herod, votați prin SMS, la numărul afișat pe ecran, dacă Isus e Mesia sau un impostor.

So You are the Christ
You’re the great Jesus Christ
Prove to me that You’re divine
Change my water into win

So You are the Christ
You’re the great Jesus Christ
Prove to me that You’re no fool
Walk across my swimming pool

So if You are the Christ
Yes, the great Jesus Christ
Feed my household with this bread

Fosta componentă Spice Girl Melanie Chisholm (Mel C) a fost o Maria Magdalena rockie trash dar soft&sweet, cu dreduri roșcate și o geantă de vinil în care căra de colo colo uleiul cu care îi făcea masaj “regelui iudeilor”.

Comedianul australian Tim Minchin l-a întrupat pe Iuda Iscariotul. Rocker adevărat, cu tatuaje și barbă roșcată.

Alexander Hanson a fost Pilat din Pont. Un judecător elegant, meditativ, care face jogging în tricou alb cu guler, dovedește o urmă de empatie indiferentă pentru cel pe care îl vede ca pe un biet om fără importanță, care merită maxim 39 de bice și gata, mergem să ne fumăm trabucul și să ne savurăm coniacul.

Pete Gallagher, un Caiafa impozant, scrobit, la patru ace, ușor plictisit de toată afacerea.

Gerard Bentall, un Ana corporatist pur, finanțistul fost tocilar 

Michael Pickering – un Petru aproape adolescent, fără nerv sau vână, dar da, de unde știm noi cum era cu adevărat Sfântul Petru, altfel decât l-au portretizat pictorii renascentiști sau Franco Zeffirelli.

Muzichiile audio, aici.

Mie una mi-a plăcut.

Jurnal de stat în casă – ziua 29

Sparanghel și sâmbăta morților.

Mâine sunt Floriile ortodocse și Paștele catolic.

Din aeroporturile Cluj și Sibiu au plecat spre Germania, cu curse charter speciale, mii de români. “Ambasadorul României în Germania, Emil Hurezeanu, a declarat, pentru Libertatea, că din cei 40.000 de muncitori sezonieri care vin în aprilie la cules de sparanghel, de legume, majoritatea sunt români, pentru că aceștia vin de foarte mulți ani și sunt foarte prețuiți de producători.

Cimitirele si parcurile din România sunt închise. “O cititoare ne-a întrebat dacă mama ei, în vârstă de 70 de ani, poate merge la Cimitirul Nordic pentru a aranja mormintele părinților ei. Răspunsul Biroului de Presă al Inspectoratului de Poliție Județean este: „Nu, nu este o excepție prevăzută de Ordonanțele Militare”. “Anul acesta renunțați să aprindeți lumânări la cimitir pentru cei dragi trecuți în neființă. Accesul în cimitire este permis doar pentru oficierea slujbelor de înmormântare și atunci cu respectarea numărului de 8 persoane. Nerespectarea Ordonanțelor Militare se sancționează cu amendă între 2.000 și 10.000 de lei”

Jurnal de stat în casă – ziua 28

Azi.

Spania, una dintre țările cele mai răvășite de coronavirus, cu a doua cea mai mare rată de mortalitate provocată de COVID-19 (aproape 15.000 de oameni), a anunțat zilele trecute că vrea să introducă venitul minim garantat. Scena9, o publicație nouă independentă pe care o îndrăgesc, a trecut în revistă ideile și experimentele făcute pe această idee care pare utopică. Un venit de bază universal. Ce-aș face dacă mâine mi s-ar oferi asta?

Și-n sfârșit, găsesc întâmplător un articol despre Helen Dillon, regina neîncoronată a grădinăritului irlandez. Care, după 45 de ani de pigulit la o grădină fabuloasă, atât de celebră că se vizita ca un muzeu, s-a trezit într-o dimineață și i-a spus soțului că gata, vrea să se mute și să o ia de la zero. Ceea ce a și făcut, într-un cottage by the sea.

Dor de Ploștina. Dor de vișinul înflorit, de iarbă, de urzici, de pawlonia pe care am plantat-o eu. De ciuciur și odaie-n muche. De foișorul împodobit. De fluturi și bondari. Am două apartamente, două cuști între care mă pregăteam să mă plimb odată cu fluxul navetei Ploiești și București, și totuși mă gândesc din ce în ce mai acut că mi-ar ajunge o odaie cu tindă într-o fâneață sălbatică, musai lângă un pârâu. La mare n-am curaj nici să visez măcar.

În moalele capului mă lovește jurnalul-amintire al lui Viorel Ilișoi, jurnalist și scriitor. Copilăria și adolescența la orfelinat, până la 44 de ani cu bocceaua în spate din casă în casă. Partea a 6, Pișorcoșii, mi-a amintit de amintirile bunicii despre vremea când a lucrat, pentru puțină vreme, într-un leagăn din Buzău. Era pe cînd rămăsese văduvă cu 3 copii, cu bunurile confiscate, disperată să-și câștige cumva existența. Ce se întîmpla acolo, indiferența abrutizată a îngrijitoarelor și răutatea directoarei, au făcut-o să plece  repede, găsindu-și o slujbă la Loto Prono.

O copilărie de neuitat (6) – Pișorcoșii (de https://www.viorelilisoi.ro/)

“Închid ochii și trag aer în piept până mă doare. De-acolo, din piept, vine acum, ca un pumn însângerat care vrea să urce spre gură, nevoia de a spune ce s-a întâmplat atunci. Cu mine, cu ceilalți. Eram o ceată de copii într-un dormitor sinistru, cu saltele putrede, ținuți la un loc de aceeași meteahnă: făceam în pat. Ni se spunea „pișorcoși”. Aș vrea să pot spune că asta fost demult, dar n-ar fi corect. Adevărul e că a fost totdeauna, nu doar demult. Zi de zi, zeci de ani. Nici măcar o clipă n-a dispărut cu totul teama că mă voi trezi dimineața într-o baltă de pișat. Cu acel miros care mă anunța încă înainte de a deschide ochii că iar m-am scăpat în somn. Și cu acea senzație de râmă caldă-rece urcându-mi-se încet pe picioare, până la brâu. Dar poate că nici asta nu e frica primară, ci amestecul ăla de teamă și rușine din clipa când venea supraveghetorul la control, cu varga în mână.

– Ia, salteaua la control, zidirea mă-tii!

Îl văd și acum pe Bășinuță, supraveghetorul de la pavilionul Unu. Nea Cojocaru. Merge crăcănat ca o praștie răsucită, iar eu mă țin cățeluș în urma lui, cu privirea în podea, ducând în brațe câteva haine de la cămin și o pungă cu mâncare de acasă. E prima mea zi la căminul din Trușești, iar punga asta care se topește în strânsoarea pumnului este tot ce mi-a lăsat mama, când s-a smuls din pieptul meu și a plecat acasă, e tot ce am. Ceva mâncare, o carte ruptă, niște plicuri, creioane – ca să scriu acasă. Pui un creion pe hârtie și e ca și cum ai face un podeț până în sat. Dar satul meu a dispărut. Lumea mea e acum un coridor lung, cu două dungi de smoală pe margini, maluri negre între care mă scurg către dormitor, pas cu pas în urma supraveghetorului. El e un om cu părul alb, cu un băț în mână. Eu am șapte ani și jumătate, peste câteva zile încep clasa a doua. Am în mână toată viața mea. Mi-au zis băieții că pe Cojocaru îl poreclesc Bășinuță. Moș Bășinuță. Îmi dau seama acum de ce. Pârț, pârț, moșul scapă două în fața mea și o ia mai repede la picior ca să se îndepărteze de propriul miros. Asta îl face să pară că se propulsează cu pârțurile lui. La capătul coridorului se oprește și mă întreabă:

– Te piși în pat?

– Nu, eu mă piș în grădină.

Mint. Acasă, când se întâmplă să ies noaptea la pipi, nu mă mai duc la veceul din grădină, îi dau drumul din prag și mă întorc repede în pat. Moșul mă duce în dormitorul mare de la pavilionul Unu, etajul unu. E dormitorul cel mai râvnit pentru că aici e singurul televizor din tot pavilionul. În rest sunt dormitoare mai mici – doar paturi și nimic altceva. Încăperea uriașă, cu pereți albi, are vreo douăzeci de paturi albe, de fier, cu cearșafuri albe. Acum aș spune că semăna cu un salon de spital, dar atunci încă nu știam cum arată un spital pe dinăuntru, așa că mi se părea că eram o jucărioară de plastic zvârlită printre alte jucărioare într-o cutie de pantofi. Totul înăuntru, nimic în afară. Bășinuță îmi arată un pat de pe la mijloc, către geam. Peste drum se vede cinematograful. Îmi zice că ăsta e patul meu de-acum. Să-l aștept aici. Stau chircit pe marginea patului, ca pe ace. Strâng pleoapele cât de tare pot și mă adun în mine ca melcul, las afară doar nasul, să respir, și urechile. Nu-i văd pe băieți, îi aud cum se adună în jurul meu.

– Ești nou?

– Cum te cheamă?

– De unde ești?

– Ce ai de mâncare?

Pentru prima oară simt cum e să-mi înghit cuvintele. Nu le zici, le plângi. Alunecă pe gât în jos și, nu știu cum, parcă spui mai mult așa decât dacă le-ai scoate pe gură. Învăț din prima cum să vorbesc tăcând. În curând voi învăța să tac cât un țipăt. Mă chincesc și mai tare, aproape ajung cu capul pe genunchi. Au năvălit băieții pe mine. Aud cum îmi umblă în punga cu mâncare, simt mirosul de turte prăjite, de friptură. Trag tare de pungă, până rămân cu toarta în mână. E o bucată de celofan fierbinte, tot ce mai am de la mama și din viața mea de până acum. Au dispărut și plicuri, și creioane, și tot. Moș Bășinuță se întoarce cu pijama pentru mine. Îi alungă pe copii. Jap! pșiuuu! hart! se aude varga prin aer și pe spinările băieților. Mă dezbracă de hainele primite de dimineață de la croitorie, de la tanti Scripa, și mă îmbracă la loc cu pijamaua. Face asta cu grijă, ca tata, numai că ține bățul subsuoară. Pe urmă îmi arată locul meu la cuier, două agățători dintr-o scândură lungă,  prinsă în perete, unde să-mi pun hainele de zi. Pantofii au rămas pe hol într-un șir lung de încălțăminte exact la fel. Au numele meu scris pe limbă, pe dinăuntru, ca să-i deosebesc de ceilalți. Iar hainele de zi și pantalonii au numărul 1089 scris pe căptușeala buzunarelor cu tuș special, să nu iasă la spălat. Nu apuc să simt răceala cearșafurilor și mirosul lor de sodă, că și adorm, mă trage o fiară în scorbura somnului și rupe din mine până dimineață. Mă trezesc înaintea tuturor. Obosit și speriat, îmi vâjâie urechile pentru că somnul din prima mea noapte la cămin a fost mai mult un țipăt, o agonie. Înainte de a-mi da seama unde sunt, sub capacul imaculat al cutiei de pantofi, simt că stau într-o băltoacă. Sunt ud până la gât. Când încerc să mă pipăi între picioare, aerul pătrunde pe sub pătură și culcușul meu umed devine rece. Mirosul de pipi mă cotropește. Mă paralizează. Aștept să cadă peste mine tavanul alb, să mă strivească, să mă facă mic-mic, să nu mă mai vadă nimeni. Dar nu se întâmplă nimic. Pe câmpul rușinii sunt singur ca un scaiete, îndoit într-o parte și-n alta de privirile tuturor. Inima țipă cu tot sângele ei. Îmi vine să plâng, dar opresc plânsul în gât, să nu mă audă nimeni. Zic în gând: „Mama, mama, ajută-mă!”. Dar mama nu e aici. Când o strig în gând, cuvântul nespus face un gol, o bulboană care mă trage la fund, unde spaima și rușinea fac un mâl gros. Într-un târziu reușesc să mă ridic din pat. Înaintea tuturor. Scot de pe mine pijamaua udă și o ascund sub saltea. Ar fi trebuit să o agăț la cuier. Iau hainele de zi. Încet, să nu mă simtă nimeni, fac patul așa cum am văzut că era când am intrat seara în dormitor. Și aștept. Nu știu ce va urma. Asta mă înspăimântă cel mai tare. Stau ghemuit pe marginea patului, dar din mine se vede ca și cum aș atârna pe buza unei prăpăstii. Aud tropăiala unor necunoscuți care vin spre mine să mă arunce în hău. Sus e tavanul alb, la mijloc sunt eu, bătut de vânt, dedesubt e o lume neagră, fără fund, frica mă trage în jos cu mâini de smoală. Plânsul, plânsul fără lacrimi, fără sughiț, plânsul de carne topită mă salvează, mă ține aici. Fără plânsul meu mut și uscat aș muri ars de rușine. Să plâng, să plâng, să plâng. Ca să pot respira mai departe. Sunt copil, altceva nu știu. Plânsul meu e toată puterea mea. Ziua întreagă am stat în chingile minciunii, ale rușinii, ale fricii. Până la os mi-au ajuns. N-am avut altceva în cap decât pata aceea gălbuie de pe cearșaf, cu dungi albastre de la saltea. Și mirosul meu permanent de piele murată în urină. Miros de câine plouat. Miros de paie mucegăite. Acum e seară, mă întorc tremurând la dormitor. Mi-e frică. Mi-e rușine. Mi-e amândouă odată. Nu știu cum e atunci când vrei să mori, dar s-ar putea că asta vreau acum. Să dispar. N-am inima cât un purice, o am cât un lup care se zbate bezmetic să iasă afară. Pășesc alandala, ca un om beat, pe holul de la dormitoare. Și văd de la distanță că patul meu nu e așternut. Cineva a găsit rușinea mea, a scos salteaua afară, la uscat. Acum patul e un mormânt gol, închis cu o plasă de sârmă. Nici nu mai intru în dormitor. N-am putere. Rămân la ușă, rezemat de perete. Toți băieții, când intră, se împiedică de mine.

– Gata, tu mergi de-acum la pișorcoși! aud vocea lui Bășinuță.

În aceeași clipă mă ia de-o ureche și mă trage după el în lungul coridorului. Când eram mai mic de-atât, poate pe la doi-trei ani, mi-am băgat o fasole în urechea dreaptă. A stat acolo până s-a umflat, gata să-mi crape capul. A fost cea mai mare durere din viața mea. Și acum mă doare dacă mă trage cineva, iar uneori mă doare fără niciun motiv. Coace ceva înăuntru și face pâc! pâc! Dacă mă trage cineva de ureche, e mai mult decât o urecheală.

– Când te-am întrebat, de ce n-ai spus că te piși în pat, împielițatule? Mi-ai pișat saltea nou-nouță! Chiar nouă era. Tu ai dormit primul pe ea, crucea mă-tii.

– Dar acasă nu făceam… Acum am făcut, nenea Cojocaru. M-am scăpat. Te rog frumos, nenea, nu mă mai trage de ureche. Și nu spune urât de mama. Te rog eu frumos, nenea, nu mă duce la pișorcoși, că eu nu sunt.

– Lasă că vă cunosc eu! Ia, ăsta e patul tău de-acum încolo.

Mă împinge într-un dormitor mic, cu șase paturi. E ultimul de pe hol, pe stânga. De pe geam, cât încă mai e lumină afară, se vede gara. Acum știu: pentru un copil smuls cu tot cu aripi din raiul fără margini al satului și dus la orfelinat, era un supliciu să vadă gara pe geam, printre gratii, seară de seară. Poarta spre libertate. Am mers pe șinele de tren, în acei ani, până la capătul pământului, fără să părăsesc cămin. Din ușă mă lovește un miros urât, puternic. În prima clipă nici nu pot inspira, parcă aerul ar fi gros ca smântâna și durează atât de mult până ajunge în plămâni, încât am senzația că mă înec, deschid gura cât pot și înghit aerul cu disperare, așa puturos, cum face peștele pe uscat. E un miros amestecat de pișat acrit, stătut, de saltele putrede, de trupuri în care izurile urâte au intrat în piele, de cârpe murdare, e miros de lacrimi, de rușine înghițită, de umilință, de mucegai. Miroase și tristețea copiilor îmbrăcați cu cele mai giorsăite pijamale. Patul meu  are o saltea cu ceva câlți pe la colțuri, dar la mijloc, acolo unde noapte de noapte cineva a udat cu urină, e o bucată putrezită, numai cârpa goală, fără nimic înăuntru. Prin pânza putredă a saltelei se simte pefeleul de dedesubt. Placajul, șubrezit de umezeală continuă, e găurit pe alocuri. Când apăs mai tare cu degetul, atât de tare cât poate apăsa un copil, placa se sparge ca o crustă de aluat. Îi aud ca prin vis pe băieți întrebându-mă cum mă cheamă, de când mă piș în pat, de unde vin, de ce am ajuns la cămin, dacă am ceva de mâncare. Haleală. Nu, nu mai am nimic. Mai am o ureche de pungă într-un buzunar. În rest, tot ce e pe mine e de la stat. Port haine care nu îmi aparțin, de-acum le aparțin eu lor. Sunt 1089. Sunt un pișorcos din dormitorul pișorcoșilor, cei mai de jos dintre căminari, dorm pe un pefeleu, mă învelesc cu o pătură giorsăită, vreau să mă scurg prin toate găurile păturii, prin plasa de sârmă a patului, prin gratiile de la fereastră, să alunec pe frânghia lunii până la gară, iar de acolo să alerg, să zbor peste deal până acasă… Nici nu mi-am dat seama când am adormit în bârlogul meu rece și puturos. Mă trezește Bășinuță bătând cu varga în ușă:

– Deșteptarea, la veceu cu voi! Pișarea!

Ieșim de sub pături somnoroși, amețiți, unii deja uzi. Ne târâm în șir spre veceul aflat cam pe la jumătatea holului. Niște arătări jalnice, unii ținându-și cu mâna pantalonii fără elastic, alții frecându-și capul de perete, din mers. Poate că încă mai dorm. Primul e Cocostârcul, pe urmă Țage, Vaculea, Bondar, Palică și la urmă eu. Încă nu am o poreclă. Mi se va spune Rățoi. Pentru că rimează cu numele meu. Și pentru că rățoiul înoată în baltă așa cum înot eu în balta mea de pișat. Ne întoarcem la paturile noastre. Bășinuță apare cu un castron mare, plin cu miere zaharisită. Ne dă fiecăruia, răbdător, câte un boț. Cu aceeași lingură. E împărtășania noastră, a pișorcoșilor, la miez de noapte. Cică ăsta ar fi un leac, dar nu e. Vaculea bagă miere în el de trei ani, ca trântorul, în fiecare noapte, și niciodată nu se scoală cu pijamaua uscată. Mai târziu voi afla că de treaba asta ar trebui să se ocupe un fel de doctori numiți psihologi. Fiindcă scăpatul în pat nu e ceva ce vrem noi să facem dinadins, că vrem noi să putrezim în pișoarcă, ci e ceva din mintea noastră sau din sufletul nostru. Palică zice că lui i se trage de la o sperietură. O fi. Poate la unii e chiar vreo boală la puță sau la bășica udului, poate la rinichi, cine știe? Asistentul medical nu ne întreabă niciodată despre așa ceva. Nu suntem considerați bolnavi. Iar de psiholog, ce să zic? Nici nu știu exact ce înseamnă, nici nu s-a pomenit așa ceva la cămin. Mierea e singurul lucru bun în grupul pișorcoșilor. Poate nici nu are vreun efect medical, cum se spune, ci exact pentru asta ni se dă: ca să ne mai îndulcească amarul. Pentru asta ne și invidiază ceilalți, copiii normali. Uscații. Ei nu văd miere la masă decât o dată sau de două ori pe an. Noroc că le mai dăm noi. Îl văd pe Țage cum își hăpăie porția, gata să înghită lingura, iar când Bășinuță trece la următorul, scuipă boțul de miere într-un celofan și îl ascunde la piciorul patului. Gata și împărtășania. Un câmp de flori se leagănă pe limba mea, țâncul pus la murat într-o băltoacă de urină. Ne băgăm la loc în paturi. Cei care s-au scăpat deja se culcă în balta lor. Se chircesc pe o margine de saltea rămasă uscată, se zgribulesc sub păturile roase și adorm de oboseală sau otrăviți de duhoare. Dormim ca într-un veceu. Până dimineața ne mai trezește supraveghetorul o dată.

– Gata, te-ai și pișat pe tine! zice Bășinuță împungându-mă cu varga între picioare. Ia uite ce frumos te-ai pișat!

Mă uit încremenit de uimire în jos, la pantaloni. Sunt ud de la buric până la genunchi. Pe cearșaf e o hartă galbenă cât jumătate de pat. Când am făcut asta? Cum așa? Uimirea se transformă brusc în rușine. Rușinea e ceva ce nu pot descrie. Pot să spun doar că dintre toate sentimentele rele, cum ar fi teama, vinovăția, sperietura și alte otrăvuri din sufletul meu, rușinea e cea mai rea. E un șarpe care mă strânge de gât. O vântoasă care aduce numai cenușă în inima mea însetată de viață. Mai grea pedeapsă decât rușinea nu există. Când nea Cojocaru flutură varga între cracii uzi ai pijamalei – doar ca să râdă de mine, nu ca pedeapsă –, rușinea mă apasă așa de tare, că-mi vine să intru în pământ. Acum înțeleg expresia asta. Adică îți vine să mori. Să te îngropi. Să dispari de tot. Și nenea habar n-are că jucându-se cu bățul între picioarele mele îmi răscolește jarul rușinii, mă face să vreau să mor. Da, așa de ușor duci pe un copil în fața morții: te joci blând cu el. Nenea Cojocaru chiar e mai blând decât alți îngrijitori și supraveghetori de la cămin. Copiii zic despre el că e un nene bun. Poate de aceea i-au dat o poreclă de alint, Bășinuță, în loc de Bășină. Dimineața intră pe geam cu rochie de mătase roz. Mă găsește din nou treaz înaintea tuturor, ghemuit într-un colț, pe marginea de fier a patului. Încerc să nu ating udeala. Seamănă cu un animal mort. E rece și pute. Azi nu mai pot ascunde sub pătură isprava mea de peste noapte. La pișorcoși nu merge așa. Întâi scoatem cearșafurile ude pe hol, la ușă. O să le ducă Bășinuță la spălătorie și ne va aduce altele în loc. Spălate, dar așa de rupte, de destrămate, de pătate, că numai cearșafuri nu li se poate spune. Sunt doar niște cârpe mari cu care acoperim de formă saltelele și vor ajunge curând cârpe adevărate, de spălat podelele.  La fel sunt păturile, plicurile de pat și fețele de pernă. Cea mai ponosită lenjerie ajunge la noi. Pijamale în ultimul hal. Și cele mai ruginite paturi. Saltelele nu au mai multă umplutură decât pernele, se rup de putrede ce-s, dar mai dormim pe ele fiindcă nu le-a ajuns încă termenul de casare. Noi reușim să le stricăm mai repede decât a prevăzut statul. Bineînțeles, nu primim niciodată saltele noi, ci numai pe cele uzate, de la uscați. Dăm saltelele jos. Paturile rămân goale, cu pefeleul la vedere. Punem pătura și pernele la capul patului. Și de-acum începe marșul zilnic al rușinii noastre. Luăm saltelele în cap și le scoatem afară, la aer. E prima oară când fac asta. Mă feresc din calea noastră. Îi stânjenim cu baloții noștri purtați pe cap. De asta ni se mai spune și plutași, fiindcă saltelele noastre alunecă deasupra tuturor ca niște plute. Ni se mai spune stropitori, pișoi, pișăcioși, pompieri, irigați, geografi (fiindcă desenăm hărți de urină pe cearșafuri), puțălăi, pișoarce, udători, trântori și muscoi (fiindcă mâncăm miere). Îndată ne unim cu ceilalți plutași, de la dormitorul Doi. Sunt vreo zece. Împreună facem un convoi lung de băieți cu saltele în cap. Ne târâm printre băieții normali și culegem de la ei, din mers, câte o batjocură. Ni se spune în toate felurile. Coborâm la parter, trecem prin fața cabinetului medical, prin fața izolatoarelor, prin holul sălii de mese, ieșim în curte, la drum, sub ochii trecătorilor, apoi defilăm prin fața bucătarilor, pe sub geamul magazionerului Alexandroaie, pe la cizmăria lui nenea Țupa, prin fața spălătoreselor, până ajungem în fundul curții, la cotețele de porci. Aici întindem saltelele pe un gard, departe de ochii lumii, după ce am trecut cu ele pe sub privirile tuturor. Ne întoarcem cu mâinile goale în dormitor și acum, fără saltele, părem niște copii ca toți copiii. De la distanță. Cum se apropie cineva de noi, mirosul ne dă de gol: noi suntem altfel de copii, suntem pișorcoșii.

– Pișorcoșilor! strigă câte unul după noi.

Când sunt strigat așa las capul în jos, îmi strâng în piept cioturile aripilor și îmi văd mai departe de drum călcând apăsat. Ca să tai pământul cu talpa. Să intru în tăietură. Fiecare zi la cămin e o pedeapsă. Nu știu pentru ce. Mă trezesc cu aceeași frică în fiecare dimineață: dacă am făcut iar în pat? Nu fac în fiecare noapte. Dar nu contează, sunt tot la pișorcoși, scot zilnic salteaua la aerisit, intru zilnic în convoiul ciumaților. La masă stau cu alți trei băieți. Cu Mircea, cu Sergiu, cu Petronel. Mă fac mic în scaun, să nu le vină miros de pișat de la mine. La școală mi-e frică de învățătoare. De câte ori vine la mine să-mi arate ceva pe caiet, întoarce capul. Îmi zice să mă spăl mai bine. Zice așa, să audă toată clasa. Și eu nu pot să-i zic nimic. I-aș spune că degeaba mă spăl, fiindcă hainele cu care vin la școală stau noaptea pe cuier în dormitorul pișorcoșilor. Și oricât m-aș spăla, tot o să miros. Ca să nu mai zic că facem duș doar o dată pe săptămână. Și tot o dată pe săptămână primim lenjerie de corp curată. Noi suntem copii: alergăm, ne tăvălim, scăpăm mâncare pe haine, ne hârjonim în praf, transpirăm. Toți băieții de la cămin mirosim cumva – iar pișorcoșii miros cumva și cu încă ceva –, toți cam la fel, în timp ce colegii noștri din sat au mirosul lor aparte, mirosul ăla de copii cu părinți, copii care vin de acasă. Mihaela Andrieș, colega mea de bancă, miroase a radieră chinezească. Mama ei este profesoară de desen și o îmbracă cel mai frumos, ca și cum ar picta-o, o dă și cu parfum. Mihaela e cea mai frumoasă din toată clasa, din școală, din sat, din județ și din lume. Ne înțelegem foarte bine fiindcă ei nu îi pasă că sunt căminar. De 1 Martie mi-a dat mărțișor, eu i-am făcut de 8 Martie o felicitare cusută pe carton. Mi-e frică în fiecare clipă să nu afle că sunt pișorcos. În fața noastră, în prima bancă, Mihaela Nistorac miroase a bujor și a romaniță. Gica Herghelegiu miroase a sodă fiindcă mama ei e spălătoreasă la noi, la cămin, și poate că ia sodă acasă. Toți care lucrează la cămin pleacă acasă cu câte ceva. În spate, Mihai Crâșmaru și Gheorghiță Gherasim miros a leșie, că așa spală mamele lor. Dar îi spală. În lateral, pe dreapta, Cătălin Alupoaei miroase a tempera pentru că toată ziua pictează. Vine la școală ca scos din cutie, curat și călcat. Cravata de pionier nu are cute nici măcar la nod. Cătălin mai miroase a copil pupat pe frunte când iese din casă. Șalaru, Măntăluță, Strungaru, Vatavu, Iurea, Vărvărucă, Azulufi… Stând mereu cu capul în jos, rușinat, nu le știu prea bine figurile. Dar îi știu după miros. Pe urmă, seara, din nou mă apucă frica, de care se întâmplă uneori să mai scap peste zi, când mă iau cu joaca. Dacă fac iar în pat? Noaptea, de câte ori ne trezește nea Cojocaru ca să mergem la veceu, sare din mine fiara fricii: am făcut? dacă o să fac? Trece zi după zi, trece an după an și eu încă nu am văzut cu adevărat cerul. Cerul meu e acoperit de o pată mare, galbenă, pe un cearșaf flendurit. Dintr-a cincea ajung la pavilionul 2. Tot la pișorcoși. Aici sunt trei supraveghetori, cu schimbul: nea Fănică Grosu, zis Bădia, nea Mihai Cazacu, zis și Struțan, nea Mișu Luca, zis Portocală. Struțan dă cu varga în noi, jap! jap!,de câte ori ne scoate la veceu. Ne mână ca pe oi. Veceul e în curte, departe. Coborâm de două-trei ori pe noapte de la etaj, traversăm curtea și ne ușurăm în veceul cel mai împuțit din lume. Până și nouă, pișorcoșilor, ni se strâmbă nasul. Cazacu își trezește turma de pișorcoși mai des decât ceilalți, ca să nu aibă dimineața lenjerie de dus la spălat, și o mână în viteză până la veceu. Dă cu varga la întâmplare și strigă:

– Hai că se răcește pișatul! Mișcă că te pișcă! – și jap o vargă la fund, la spinare, peste mâini, unde nimerește. E nervos că din cauza noastră nu poate trage un pui de somn. Somnul supraveghetorului.

Ieșim așa afară, somnoroși, dezbrăcați, în șlapi, traversăm curtea prin ploaie, prin noroi, prin zăpadă. Încă mai sunt la pișorcoși, la etaj, deși nu mai fac în pat de prin clasa a patra. Nu știu cum mi-a trecut. Poate m-am obișnuit cu viața la cămin, poate am mai crescut și s-a întărit ceva la puțulică sau la inelul de carne care strânge furtunul pe unde vine pișatul. Nu știu. Băieții au fel de fel de teorii. Nu ne spune nimeni ce se întâmplă cu noi. Sigur e că nu mai fac pe mine. Dar am rămas cu frica asta că s-ar putea întâmpla oricând. Abia acum, într-a cincea, când Struțan mă scoate fără motiv la veceu și mă și bate, n-am mai răbdat și am îndrăznit să mă cer la comun, adică în dormitorul mare. La uscați. Dar educatoarea a zis că nu, că asta nu trece. Să stau tot la pișători. Într-o dimineață m-am dus la tanti Eliza Nacu, femeia de serviciu de la Pavilionul 2. Ea se poartă foarte frumos cu toți copiii, chiar și cu stropitorii. Pe mine mă ocrotește cumva, mă iubește din ziua când mi-a găsit cărți sub pernă.

– Tanti Eliza, sărut-mâna. Vreau să te rog ceva foarte frumos, tanti, din sufletul meu.

– Ia spune.

– Tanti Eliza, matale faci curat în dormitor și știi că… Adică matale ai văzut că eu nu mai fac în pat de când am venit aici, nu?

– Da, știu, puiule.

– Te rog să vorbești matale, tanti, cu doamna Amariei să mă mute în dormitorul mare. Că pe mine nu mă crede.

Tanti mi-a ascultat rugămintea și a vorbit cu doamna.

– Bine, să treacă la comun, dacă zici că nu mai face, a hotărât educatoarea, mirată de schimbarea mea. Dar să-l controlezi în fiecare dimineață. Și prima oară cum se scapă, îl muți înapoi, ai înțeles?

Tanti Eliza a făcut așa cu mâna pe cerul meu și a strâns pata aceea ca pe o pânză de păianjen. A venit lumina adevărată la mine. Lumina zâmbetului ei când m-a mutat în dormitorul mare și mi-a arătat noul meu pat. Înfățat chiar de ea cu lenjerie nouă, strălucitoare, cu saltea groasă, cu pătură bună. Chiar lângă televizor, un loc râvnit de toți, fiindcă aveam note bune. Alături de Mircea Iftodi, celălalt premiant al clasei.

– Aici e locul tău.

Cred că aceea a fost prima noapte în care, la cămin, am dormit ca un înger. Dar m-am trezit în iad. Fiindcă dimineața eram din nou, după atâta și atâta timp, ud până la gât. Tanti Eliza a venit să mă controleze. A înțeles după privirea mea ce se întâmplase. M-a strâns în brațe și mi-a spus:

– Nu mai plânge. Ai făcut asta de emoție. Tăcem din gură și nu mai spunem la nimeni. O să fie bine.

Seara mi-am găsit patul curat, uscat, întins militărește. Saltea nouă. De atunci nu am mai făcut niciodată în pat la cămin.

N-am mai făcut, ci m-am făcut. M-am reconstruit puțin câte puțin.

După revoluție m-am întors la cămin să scriu un reportaj.

– Acum aveți psiholog aici? am întrebat.

– Psiholog? Ha-ha-ha! Am vrea noi!

– Dar tanti Eliza mai lucrează aici?

– Da.

– Înseamnă că nici nu vă trebuie.

– Femeie de serviciu?

– Nu. Psiholog”

Jurnal de stat în casă – ziua 27

Pentru ieri.

Pentru prima oară, într-o carieră de șase decenii, la vârsta de 78 de ani, Bob Dylan ajunge, cu muzichia cea nou nouță, number 1 într-unul din topurile Billbord.

“Hush, little children. You’ll understand / The Beatles are comin’; they’re gonna hold your hand”

Play me a song, Mr. Wolfman Jack Play it for me in my long Cadillac Play me that “Only the Good Die Young” Take me to the place Tom Dooley was hung St. James Infirmary and the Port of King James If you want to remember, you better write down the names Play Etta James, too. Play “I’d Rather Go Blind” Play it for the man with the telepathic mind Play John Lee Hooker. Play “Scratch My Back.” Play it for that strip club owner named Jack Guitar Slim going down slow Play it for me and for Marilyn Monroe Play “Please Don’t Let Me Be Misunderstood” Play it for the First Lady, she ain’t feeling any good Play Don Henley, play Glenn Frey Take it to the limit and let it go by Play it for Karl Wirsum, too Looking far, far away at Down Gallow Avenue Play tragedy, play “Twilight Time” Take me back to Tulsa to the scene of the crime Play another one and “Another One Bites the Dust” Play “The Old Rugged Cross” and “In God We Trust” Ride the pink horse down the long, lonesome road Stand there and wait for his head to explode Play “Mystery Train” for Mr. Mystery The man who fell down dead like a rootless tree Play it for the Reverend; play it for the Pastor Play it for the dog that got no master Play Oscar Peterson. Play Stan Getz Play “Blue Sky”; play Dickey Betts Play Hot Pepper, Thelonious Monk Charlie Parker and all that junk All that junk and “All That Jazz” Play something for the Birdman of Alcatraz Play Buster Keaton, play Harold Lloyd Play Bugsy Siegel, play Pretty Boy Floyd Play the numbers, play the odds Play “Cry Me A River” for the Lord of the gods Play Number 9, play Number 6 Play it for Lindsey and Stevie Nicks Play Nat King Cole, play “Nature Boy” Play “Down In The Boondocks” for Terry Malloy Play “It Happened One Night” and “One Night of Sin” There’s 12 Million souls that are listening in Play “Merchant to Venice”, play “Merchants of Death” Play “Stella by Starlight” for Lady Macbeth Don’t worry, Mr. President. Help’s on the way Your brothers are coming; there’ll be hell to pay Brothers? What brothers? What’s this about hell? Tell them, “We’re waiting. Keep coming.” We’ll get them as well The field is where his plane touched down But it never did get back up off the ground Was a hard act to follow, second to none They killed him on the altar of the rising sun Play “Misty” for me and “That Old Devil Moon” Play “Anything Goes” and “Memphis in June” Play “Lonely At the Top” and “Lonely Are the Brave” Play it for Houdini spinning around his grave Play Jelly Roll Morton, play “Lucille” Play “Deep In a Dream”, and play “Driving Wheel” Play “Moonlight Sonata” in F-sharp And “A Key to the Highway” for the king on the harp Play “Marching Through Georgia” and “Dumbaroton’s Drums” Play darkness and death will come when it comes Play “Love Me Or Leave Me” by the great Bud Powell Play “The Blood-stained Banner”,

Play “Murder Most Foul“.

Jurnal de stat în casă – ziua 26

Povestea e așa: în anul 3000, într-un imperiu incert (ceva între pax romana și pax sovietica), printr-un sistem aleatoriu care asigură în închisorile imperiului (Alcatraz featuring Solaris) un număr constant de deţinuţi, independent de orice responsabilitate faptică, se întâlnesc Tullius (intelectualul) și Publius (omul obișnuit, cu bucurii mici și obișnuite). Au două paturi, un bazin cu apă în care se oglindește un cer virtual, o lebădă de hârtie și câteva busturi de marmură înfățișând poeți antici. Sic ego nec sine te nec tecum vivere possum” (Ovidiu: „Astfel, nu reuşesc să trăiesc nici cu tine nici fără tine…”).

Și cum “închisoarea este carența de spațiu compensată printr-un exces de timp”,  fiecare din ei visează la ceva: unul la o evadare dincolo, celălalt la o evadare dincoace, înlăuntru. Culmea e că al doilea reușeste o evadare simplissimă (folosind busturile de marmură ca să distrugă tocătorul din josul liftului care urcă și coboară din turn dar se întoarce, după un periplu pe străzile Romei, cu un sac de grăunțe pentru canarul celulei, spre candida și totala stupefacție a colegului său de izolare).

O modalitate de a evada, Publius, se găseşte întotdeauna. Dar o modalitate de a rămîne… De fapt ce demonstrează o evadare? Că sistemul e imperfect. Acum, bineînţeles, ţie asta îţi convine. Fiindcă tu, Publius – ghici cine eşti? – iartă-mă că trebuie să-ţi spun, eşti un barbar. Fiindcă pentru tine Pretorul e un duşman, Turnul o temniţă. Pentru mine în schimb primul e un nimeni, iar al doilea un nimic. Numai că ei – nimeni şi nimic – trebuie să fie perfecţi. Unde mi-e somniferul?” (Tullius al lui Joseph Brodsky, rusul care în 1987 primea premiul Nobel, doi ani mai târziu publica Marmură și peste alți câțiva ani murea de inimă la New York)

PS Oamenii văd pe ferestre așa: o zebră, doi arici, un cal arlechin, trei curcani sălbatici, un crocodil traversînd backyardul, un păun, un cangur, o vulpe jucîndu-se cu un sconcs, un șarpe, o vacă sfântă care trece de la poartă la poartă să mănânce păscuțe, o ursoaică cu trei pui, păsări colibri. #What do you see from your window? #StayAtHome

Răsare luna dodoloanță a brumărelelor.

Azi a început Paștele evreiesc, cu oameni cântînd la balcoane luminate și mese altădată pline așternute doar pentru doi.

Jurnal de stat în casă – ziua 25

Ministerul Sănătății confirmă primul deces în urma infectării cu noul corinavirus în rândul personalului medical. Este vorba despre un ambulanțier în vârstă de 53 de ani din cadrul Serviciului de Ambulanță Județean Suceava. Bărbatul a prezentat simptomatologie COVID-19 în data de 24 martie 2020. A fost testat și a primit rezultatul pozitiv în data de 30 martie 2020. Acesta a fost internat la domiciliu și nu a acceptat internarea. A decedat la domiciliu astazi, 7 aprilie 2020. Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru își exprimă regretul față de această pierdere și transmite condoleanțe familiei. Ministrul Sănătății este alaturi de personalul medical din cadrul SAJ Suceava. În prezent, conform raportărilor din teritoriu la INSP, un număr de 699 cadre medicale sunt infectate cu noul coronavirus.

Sfârșitul unui om de treabă.

PS Astăzi este ziua mondială a cadrelor medicale.

Undeva înapoi în timp, pe 13 martie, erau testați în bloc toți cei 400 de parlamentari români. Preferențial.

Jurnal de stat în casă – ziua 24

Cine mă cunoaște, mai de aproape sau mai de departe, știe că sunt monarhistă.

Așa că zilele astea  am urmărit mesajele către națiune transmise de (încă) monarhii Europei, fie că e vorba de regele Suediei, regina Danemarcei sau Principesa Moștenitoare Margareta a României.

Dar mesajul cel mai așteptat era, bineînțeles, cel al reginei Elisabeta a Marii Britanii.

A venit, imediat după duminica Floriilor, care a găsit bisericile catolice goale.

525 de cuvinte cu tâlc.

“I am speaking to you at what I know is an increasingly challenging time. A time of disruption in the life of our country: a disruption that has brought grief to some, financial difficulties to many, and enormous changes to the daily lives of us all.

I want to thank everyone on the NHS front line, as well as care workers and those carrying out essential roles, who selflessly continue their day-to-day duties outside the home in support of us all. I am sure the nation will join me in assuring you that what you do is appreciated and every hour of your hard work brings us closer to a return to more normal times.

I also want to thank those of you who are staying at home, thereby helping to protect the vulnerable and sparing many families the pain already felt by those who have lost loved ones. Together we are tackling this disease, and I want to reassure you that if we remain united and resolute, then we will overcome it.

I hope in the years to come everyone will be able to take pride in how they responded to this challenge. And those who come after us will say that the Britons of this generation were as strong as any. That the attributes of self-discipline, of quiet good-humored resolve and of fellow-feeling still characterize this country. The pride in who we are is not a part of our past, it defines our present and our future.

The moments when the United Kingdom has come together to applaud its care and essential workers will be remembered as an expression of our national spirit; and its symbol will be the rainbows drawn by children.

Across the Commonwealth and around the world, we have seen heart-warming stories of people coming together to help others, be it through delivering food parcels and medicines, checking on neighbors, or converting businesses to help the relief effort.

And though self-isolating may at times be hard, many people of all faiths, and of none, are discovering that it presents an opportunity to slow down, pause and reflect, in prayer or meditation.

It reminds me of the very first broadcast I made, in 1940, helped by my sister. We, as children, spoke from here at Windsor to children who had been evacuated from their homes and sent away for their own safety. Today, once again, many will feel a painful sense of separation from their loved ones. But now, as then, we know, deep down, that it is the right thing to do.

While we have faced challenges before, this one is different. This time we join with all nations across the globe in a common endeavour, using the great advances of science and our instinctive compassion to heal. We will succeed – and that success will belong to every one of us.

We should take comfort that while we may have more still to endure, better days will return: we will be with our friends again; we will be with our families again; we will meet again.

But for now, I send my thanks and warmest good wishes to you all.”

PS Doamna Vera Lynn, cea cu muzichia din război We’ll meet again, trăiește (are 103 ani). Și chiar a avut și ea un mesaj pentru britanici.

Jurnal de stat în casă – ziua 23

Contractul social a fost întrerupt unilateral.

3 miliarde de oameni în izolare forțată. Limitarea libertății cetățenilor nu e ok. Nu e ok.

Demența colectivă?

Salvatorii sunt pregătiţi să ofere răspunsul: unul ce include, invariabil, recursul la control şi absenţa libertăţii

PS Am fost cooptată pe feisbuc în grupul #cevăddelafereastră. Pare că lumea e compusă din păduri, pajiște cu vaci sau cai, ghivece cu mușcate, pisici la ferestre, căței dormind, fabuloase magnolii înflorite, bulevarde largi, luminate și pustii, vulpi jucându-se în backyard, apusuri și răsărituri, zăpezi sau ploi, din Goa pînă în Delft, din Mexic până în Ontario, din București la Bacău. Ici și colo, rar de tot, reflexia omului (auto)obligat să stea dincoace de geamul ferestrei.

Jurnal de stat in casa – ziua 21

Am vazut baletul Lacul Lebedelor la Royal Opera House London.

Am vazut baletul Hansel si Gretel la Opera din Noua Zeelanda.

Am vazut piesa de teatru “Ingropati-ma dupa o plinta” la Bulandra (2011).

Am ascultat poezii de Sorescu si Barbu recitate de Tudor Gheorghe.

M-am plictisit de sonetele lui Shakespeare cetite zilnic de Patrick Stewart, de poneii lui Arnold Schwarzenegger, de serile muzicale ale lui Avishai Cohen, Manu Chao, Storm Large si Chick Corea, de lecturile Maiei Morgenstern, de live-urile de sufragerie ale actorilor romani, de libraresele care citesc povesti copiilor, de tenorii de pe balcoane, de vedetutele muzicale locale care se filmeaza compulsiv jucandu-se cu copiii, de gandurile si povetele la vreme de incercare de la popi de tot felul, de chemarile la meditatii universale violet-chakriene, de influensarii care ne spun ei de ce Harghita are cele mai putine cazuri de virus, de lectiile de gatit publicate de bucatari celebri sau cvasinecunoscuti, de lectiile de yoga-pilates-stretching-taebo-fitness, de lamentatiile profesorilor (cei mai nedreptatiti dintre pamanteni, se cred ei!), de ireverentele adresate medicilor, de militari pe strazi ca sa se justifice imensele cheltuieli pe care statul le face cu avioane de mana a doua si salarii speciale, de autosuficienta politistilor locali care verifica declaratiile pe propria raspundere, de mediocritatea si incompetenta crasa a majoritatii celor de la butoane.

Mi-au ramas baletul (nu banuiam ca imi place atat de mult) si concertele pe zoom (pe mai multe voci, cantate o persoana sau de un cor).

Piesele de teatru rare, puse la liber.

Filmele (zilele astea am in plan Calauza pe pagina facebook “Filme rusesti subtitrate romana”, Familia Soprano pe HBO si Unorthodox pe Netflix).

Cartile de pe gutenberg si archive.org. Chiar si Humanitas a pus online la descarcat carti misto.

Montarile facute de familii obisnuite in sufragerii obisnuite (lipsync cu dans, joaca de-a muzeul cu desenele copiilor dupa picturi celebre insirate pe perete inclusiv celebra banana lipita cu scoci, refacerea unor scene celebre din filme)

Pozele cu bufnite si memele, sfintele meme la care inca rad cu pofta.

Jurnal de stat în casă – ziua 19

Comunicate cu numere, “vrem pe județe, vrem pe orașe, vrem pe scara blocului!” scriu vajnicii compatrioți filozofi de canapea.

Demonizări: căpșunarii care s-au întors în România din Italia și Spania (diaspora e bună numa’ când votează cum vrei tu); bătrânii care ies pe străzi deși locuitorul Cotroceniului ne tot zice să nu ne mai îmbrățișăm (nu, ei ies să-și ia o pâine și două iaurturi, rețeta de la medicul de familie, doctoriile cronice de la farmacie, deși privatele de farmacii taman acum n-au dezinfectant, spirt, măști simple, eutyrox, concor și siofor); cei descoperiți pozitiv la testul corona (“infectații”, cum îi alintă presa și comunicatele oficiale). Ce presă? CBS dădea azi imagini din spitalele din China ca fiind din New York; medicii care își iau concediu, își dau demisia, nu mor cu piepturile dezgolite în direct la Antena 3 sau Digi TV

Slujbe religioase online, meditații la matematică online, poeme recitate online (Patrick Stewart, Henry Cavill), teatru online, operă online, delfini și pinguini online, balet online (minunat spectacolul Lacul Lebedelor de la Opera Națională din Paris), sfaturi online (e bine cu mască, nu trebuie mască, dar mai bine cu mască, dar unde găsim mască), pilates online, lecții de balet online, lecții de dicție online, concerte din sufragerie (Manu Chao, Itzhak Perlman, Chick Corea), sport online (și îndemnul de a sta acasă de la Simona Halep, Marian Dragulanescu, Nadia Comăneci), cuvinte duhovnicești online, citit de povești online, pictat online, lecții de doodle online, sfaturi online de cum să stai în izolare (de la astronauți, de la călători la poli, de la foști locuitori în tabere vag marxiste, de la foți deținuți politic), gătit online (de la bucătari de 3 stele Michelin pînă la vecina de la 3 care face pâine cu maia și cartofi la tuci).

E pandemie dar se fură biciclete.

E pandemie dar se bat neveste.

E pandemie dar se adoptă căței maidanezi.

E pandemie dar foștii iubiți își întreabă fostele iubite dacă așa și pe dincolo.

E pandemie dar în Suedia nu s-au închis școlile și restaurantele.

E pandemie dar Dilema Veche nu mai apare în print.

E pandemie dar cireșii japonezi și piersicii românești înfloresc.

E pandemie dar ninge și se fac minus 5 grade. Ieri erau plus 14.

E pandemie dar indicele de poluare al Bucureștiului nu scade noaptea.

E pandemie dar se plantează răsaduri.

E pandemie dar doi amici încă îmi mai trimit powerpointuri pe email.

E pandemie dar oamenii încă folosesc emoticoane și gifuri ca comentarii.

E pandemie dar se fură tablouri de Van Gogh din muzee.

E pandemie dar femeile își fac în continuare selfie dar nu și unghiile.

E pandemie dar magazinele își fac reclamă la chiuvete.

E pandemie dar soarele apune.

E pandemie dar prietena e genială.

E pandemie și Iohannis a retras decorația dată Spitalului Județean din Suceava

Jurnal de stat în casă – ziua 18

Un articol cu ale cărui idei rezonez.

Aisha Ahmad is an assistant professor of political science at the University of Toronto and the author of the award-winning book Jihad & Co: Black Markets and Islamist Power (Oxford University Press, 2017). Her Twitter is @ProfAishaAhmad.

Among my academic colleagues and friends, I have observed a common response to the continuing Covid-19 crisis. They are fighting valiantly for a sense of normalcy — hustling to move courses online, maintaining strict writing schedules, creating Montessori schools at their kitchen tables. They hope to buckle down for a short stint until things get back to normal. I wish anyone who pursues that path the very best of luck and health.

Yet as someone who has experience with crises around the world, what I see behind this scramble for productivity is a perilous assumption. The answer to the question everyone is asking – “When will this be over?” — is simple and obvious, yet terribly hard to accept. The answer is never.

Global catastrophes change the world, and this pandemic is very much akin to a major war. Even if we contain the Covid-19 crisis within a few months, the legacy of this pandemic will live with us for years, perhaps decades to come. It will change the way we move, build, learn, and connect. There is simply no way that our lives will resume as if this had never happened. And so, while it may feel good in the moment, it is foolish to dive into a frenzy of activity or obsess about your scholarly productivity right now. That is denial and delusion. The emotionally and spiritually sane response is to prepare to be forever changed.

The rest of this piece is an offering. I have been asked by my colleagues around the world to share my experiences of adapting to conditions of crisis. Of course, I am just a human, struggling like everyone else to adjust to the pandemic. However, I have worked and lived under conditions of war, violent conflict, poverty, and disaster in many places around the world. I have experienced food shortages and disease outbreaks, as well as long periods of social isolation, restricted movement, and confinement. I have conducted award-winning research under intensely difficult physical and psychological conditions, and I celebrate productivity and performance in my own scholarly career.

I share the following thoughts during this difficult time in the hope that they will help other academics to adapt to hardship conditions. Take what you need, and leave the rest.

Stage No. 1: Security

Your first few days and weeks in a crisis are crucial, and you should make ample room to allow for a mental adjustment. It is perfectly normal and appropriate to feel bad and lost during this initial transition. Consider it a good thing that you are not in denial, and that you are allowing yourself to work through the anxiety. No sane person feels good during a global disaster, so be grateful for the discomfort of your sanity. At this stage, I would focus on food, family, friends, and maybe fitness. (You will not become an Olympic athlete in the next two weeks, so don’t put ridiculous expectations on your body.)

Next, ignore everyone who is posting productivity porn on social media right now. It is OK that you keep waking up at 3 a.m. It is OK that you forgot to eat lunch and cannot do a Zoom yoga class. It is OK that you have not touched that revise-and-resubmit in three weeks.

Ignore the people who are posting that they are writing papers and the people who are complaining that they cannot write papers. They are on their own journey. Cut out the noise.

Know that you are not failing. Let go of all of the profoundly daft ideas you have about what you should be doing right now. Instead, focus intensely on your physical and psychological security. Your first priority during this early period should be securing your home. Get sensible essentials for your pantry, clean your house, and make a coordinated family plan. Have reasonable conversations with your loved ones about emergency preparedness. If you have a loved one who is an emergency worker or essential worker, redirect your energies and support that person as your top priority. Identify their needs, and then meet those needs.

No matter what your family unit looks like, you will need a team in the weeks and months ahead. Devise a strategy for social connectedness with a small group of family, friends, and/or neighbors, while maintaining physical distancing in accordance with public-health guidelines. Identify the vulnerable and make sure they are included and protected.

The best way to build a team is to be a good teammate, so take some initiative to ensure that you are not alone. If you do not put this psychological infrastructure in place, the challenge of necessary physical-distancing measures will be crushing. Build a sustainable and safe social system now.

Stage No. 2: The Mental Shift

Once you have secured yourself and your team, you will feel more stable, your mind and body will adjust, and you will crave challenges that are more demanding. Given time, your brain can and will reset to new crisis conditions, and your ability to do higher-level work will resume.

This mental shift will make it possible for you to return to being a high-performance scholar, even under extreme conditions. However, do not rush or prejudge your mental shift, especially if you have never experienced a disaster before. One of the most relevant posts I saw on Twitter (by writer Troy Johnson) was: “Day 1 of Quarantine: ‘I’m going to meditate and do body-weight training.’ Day 4: *just pours the ice cream into the pasta*” — it’s funny but it also speaks directly to the issue.

Now more than ever, we must abandon the performative and embrace the authentic. Our essential mental shifts require humility and patience. Focus on real internal change. These human transformations will be honest, raw, ugly, hopeful, frustrated, beautiful, and divine. And they will be slower than keener academics are used to. Be slow. Let this distract you. Let it change how you think and how you see the world. Because the world is our work. And so, may this tragedy tear down all our faulty assumptions and give us the courage of bold new ideas.

Stage No. 3: Embrace a New Normal

On the other side of this shift, your wonderful, creative, resilient brain will be waiting for you. When your foundations are strong, build a weekly schedule that prioritizes the security of your home team, and then carve out time blocks for different categories of your work: teaching, administration, and research. Do the easy tasks first and work your way into the heavy lifting. Wake up early. The online yoga and crossfit will be easier at this stage.

Things will start to feel more natural. The work will also make more sense, and you will be more comfortable about changing or undoing what is already in motion. New ideas will emerge that would not have come to mind had you stayed in denial. Continue to embrace your mental shift. Have faith in the process. Support your team.

Understand that this is a marathon. If you sprint at the beginning, you will vomit on your shoes by the end of the month. Emotionally prepare for this crisis to continue for 12 to 18 months, followed by a slow recovery. If it ends sooner, be pleasantly surprised. Right now, work toward establishing your serenity, productivity, and wellness under sustained disaster conditions.

None of us knows how long this crisis will last. We all want our troops to be home before Christmas. The uncertainty is driving us all mad.

Of course, there will be a day when the pandemic is over. We will hug our neighbors and our friends. We will return to our classrooms and coffee shops. Our borders will eventually reopen to freer movement. Our economies will one day recover from the forthcoming recessions.

Yet we are just at the beginning of that journey. For most people, our minds have not come to terms with the fact that the world has already changed. Some faculty members are feeling distracted and guilty for not being able to write enough or teach online courses properly. Others are using their time at home to write and report a burst of research productivity. All of that is noise — denial and delusion. And right now, denial only serves to delay the essential process of acceptance, which will allow us to reimagine ourselves in this new reality.

On the other side of this journey of acceptance are hope and resilience. We will know that we can do this, even if our struggles continue for years. We will be creative and responsive, and will find light in all the nooks and crannies. We will learn new recipes and make unusual friends. We will have projects we cannot imagine today, and will inspire students we have not yet met. And we will help each other. No matter what happens next, together, we will be blessed and ready to serve.

In closing, I give thanks to those colleagues and friends who hail from hard places, who know this feeling of disaster in their bones. In the past few days, we have laughed about our childhood wounds and have exulted in our tribulations. We have given thanks and tapped into the resilience of our old wartime wounds. Thank you for being warriors of the light and for sharing your wisdom born of suffering. Because calamity is a great teacher.

Jurnal de stat în casă – ziua 17

De azi lucrez oficial şi conectat de acasă.  Cu laptop distribuit de la job. Cu 200 de emailuri necitite, semnatură digitală şi restul. Când, de fapt, tot ce ar trebui să fac ar fi să am răbdare şi să las creierul să se obişnuiască cu noua paradigmă. Cea care va veni. Normalul de mâine nu va mai fi nicicând normalul de ieri. Irelevanțele trebuie puse în surdină. Mai puțin zgomot pentru nimic. Înghețată turnată peste porția de paste, atât.

La mulți ani cu bine, Cristache, fratelo, de 30 martie. Mi-e dor să mai facem o Santana lângă focălăul de Ploştina. Fără planuri, fără nimic.

Jurnal de stat în casă – ziua 16

Țara e condusă de Ministerul de Interne prin ordonanțe militare. Nici în Italia, unde e jale, nu s-a făcut așa ceva. Azi s-a dat a patra erată (aka ordonanța militară nr.4). Parcă cetisem fugitiv pe undeva că treaba asta cu ordonanțe militare nu e chiar constituțională.

Bătrânii peste 65 de ani, obligați până azi să stea în case cu excepția intervalului 11-13, au voie să-și plimbe câinii și între 20-21. Pot ieși la orice oră dacă au de făcut vizite la doctor.

Profiturile mass-media sunt protejate (durata de timp alocată anunțurilor oficiale nu mai interferă cu spațiul publicitar). Sictir. Tot ce înseamnă televiziuni în România sunt niște mizerii mincinoase, manipulatoare, isteroide. Pe stare de urgență ar trebui să emită numai televiziunea națională. Dar na, vin alegerile!

Grupurile de peste 3 persoane sunt permise în mijloacele de transport în comun (că uitaseră, specialii!, să precizeze că interdicția se aplica unui grup pietonal)

Prețul la carburanți, gaze, curent electric, apă și gunoi nu poate crește (la scăzut e liber).

Amenzile pentru cei ce “zădărnicesc împiedicarea răspândirii bolii” se înăspresc de zece ori.

Spitalele nu au voie să refuze consulturi și internări pe suspiciune de covid (caz penal).

Angajații vitali din industria energetică (inclusiv mentenanță) intră obligatoriu în izolare pentru a nu se îmbolnăvi (refuzul poate fi caz penal).

Se poate detașa personal medical, funcție de necesități, cu ordin semnat de prefectură. Li se vor asigura cazare și hrană.

Se vor igieniza scările de bloc și lifturile. La intrarea fiecărei scări de bloc se vor monta dispensere de dezinfectant.

Io azi am șters praful, mi-am făcut datoria pentru omenire.

PS Prin ordin special al Ministrului de Interne, între orele 17 și 21, din mașinile de patrulă ale poliției și jandarmeriei se difuzează imnul Deșteaptă-te române. Pe Bulevardul Castanilor l-am auzit pe la nouă fără un sfert. Toți câinii, cu sau fără stăpân, au început să latre/urle. Nici lor nu le-o fi plăcând chestia cu somnul cel de moarte. Zic și io.

Jurnal de stat în casă – ziua 15

Aseară, atac de panica la vestea pe rețele că a murit șefa de secție terapie intensivă de la spitalul Gerota (40 ani). Știrea s-a cascadat de la un post de televiziune (by the way, io cred că pe stare de urgență ar trebui lăsate să emită doar televiziunea națională și televiziuni culturale sau de divertisment). Știrea s-a infirmat într-o oră. Atac de nervi.

Azi am reușit să mă urnesc să fac curățenie în apartament. Am dezinfectat cu igienol. Am spălat covizii de pe gresia din hol și bucătărie. Closetul, aragazul. Mici victorii.

Slavă domnului că există internetul și putem sta conectați.

Slavă domnului că Miru e cu mine.

Aud că în București, poliția pune Deșteaptă-te române din dube. Grotesc și odios. Mai zilele trecute urlau noaptea la megafoane să stea lumea în casă. Noaptea, când copiii (și așa dificili de la statul prelungit în casă) în sfârșit adormeau.

Trăim vremuri razna.

Nimic artistic azi. Binging pe Homeland.

Jurnal de stat în casă – ziua 14

Nopțile visez tot felul de năzdrăvănii.

Azi o vineri leșinată, inodoră și incoloră, plată ca o balegă uscată.

N-am chef să fac nimic, nici treburi gospodărești, nici să colorez cărțile de anxietate pentru adulți, nici să fac curat în sertarul cu cabluri electrice și becuri.

Începe să-mi piară cheful de glume, cheful de știri pozitive, cheful de supărat pe politicieni și autorități, cheful de a corecta o informație falsă. Poate se instalează a patra fază din modelul Kübler-Ross, cine știe.

Azi Italia a pierdut aproape 1000 de vieți.

Seara e salvată miraculos de baletul “Petrică și lupul” (muzica de Prokofiev) al elevilor de la Opera Regală din Londra. O jumătate de oră m-am imersat în povestea cu pasărea-flaut, rața-oboi, pisica-clarinet, lupul-corn, Petrică-viori, bunicul-fagot și vânătorii-timpan. Balerinele-pajiște balerinele-apa din iaz.

Și, surprinzător, de prima binecuvântare mondială a Papei Francis “Urbi et Orbi” (pentru Oraș și pentru Lume), care se face în afară de Crăciun sau de Paști. Într-o Piață a Sfântului Petru pustiită de oameni, caldarâmul ud reflectă lumini de torțe arzând, ploaie măruntă, clopote bătând dar și sirenă de ambulanță sfâșiind noaptea, nori negri deasupra, ca-n predica rostită.

26500918-8160959-image-a-26_1585335302505

foto

”De săptămâni pare că s-a lăsat seara. Un întuneric dens s-a adunat asupra Piețelor noastre, a străzilor și a orașelor; a pus stăpânire pe viețile noastre umplând totul cu o tăcere asurzitoare și cu un gol dezolant, care paralizează orice lucru la treceerea lui: se simte în aer, se percepe în gesturi, îl spun privirile. Ne-am regăsit înfricoșați și rătăciți. Asemenea discipolilor din Evanghelie, am fost luați prin surprindere de o furtună neașteptată și înfuriată. Ne-am dat seama că ne găsim în aceeași barcă, cu toții fragili și dezorientați, dar în același timp importanți și necesari, cu toții chemați să vâslim împreună, cu toții nevoiași de a ne susține unii pe alții. Pe această barcă ne aflăm cu toții. Ca acei discipoli care vorbesc cu un singur glas și în angoasă spun ”Pierim” (v. 38), la fel și noi ne-am dat seama că nu putem să mergem înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.

E ușor să ne regăsim în această relatare. Greu este să înțelegem atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt, firește, alarmați și disperați, El stă în partea dinapoi a bărcii, partea care se cunfundă cea dintâi. Și ce face? În ciuda agitației, El doarme senin, încrezător în Tatăl: este singura dată în Evanghelie în care îl vedem pe Isus că doarme. Când, apoi, este trezit, după ce a potolit vântul și apele, se adresează discipolilor pe un ton de dojană: ”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” (v. 40).

Să încercăm a înțelege. În ce constă lipsa de credință a discipolilor, care se opune încrederii lui Isus? Ei nu au încetat să creadă în  El, de fapt, îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: ”Doamne, nu-ți pasă că pierim?” (v. 38). Nu-ți pasă: își închipuie că Isus se dezinteresează de ei, că nu are grijă de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care doare cel mai tare este atunci când auzim spunând: ”Nu-ți pasă de mine?”. Este o frază care rănește și declanșează furtuni în inimă. Și Isus trebuie să fi fost mișcat. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. Într-adevăr, odată ce a fost invocat, El îl salvează pe discipolii săi neîncrezători.

Furtuna demaschează vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite acele certutidini false și superflue pe care ne-am construit agenda noastră, planurile, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne arată cum am lăsat în amorțire și abandon ceea ce alimentează, suține și dă tărie vieții și comunității noastre. Furtuna scoate la vedere toate propunerile de ”a ambala” și de a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia, prin obișnuințe aparent ”salvatoare”, incapabile de a face apel la rădăcinile noastre și de a evoca memoria bătrânilor noștri, privându-ne astfel de imunitatea necesară prin care să înfruntăm adversitățile.

Odată cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri prin care mascam înainte ego-ul nostru, mereu atenți la propria imagine; și a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu putem să ne substragem: apartenența ca frați.

”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Doamne, în această seară, cuvântul tău pe toți ne afectează și ne privește. În această lume, pe care Tu o iubești mai mult decât noi, am mers înainte cu cea mai mare vitează, simțindu-ne tari și în stare de orice. Lacomi după câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrați de grabă. Nu ne-am oprit în fața rechemărilor tale, nu ne-am deșteptat în fața războaielor și a injustițiilor planetare, nu am ascultat strigătul celor săraci și al planetei noastre, grav bolnavă. Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem în mijlocul mării agitate, te implorăm: ”Trezește-te, Doamne!”

”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?”. Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credință. Care nu înseamnă atât a crede că Tu exiști, ci a veni la Tine și a avea încredere în Tine. În acest Post, răsună chemarea ta urgentă: ”Convertiți-vă”, ”Întoarceți-vă la mine din toată inima” (Ioel 2,12). Ne chemi să captăm acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecății tale, ci al judecății noastre: timpul de a alege ceea ce contează și ceea ce trece, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce necesar nu este. Este timpul de a reseta ruta vieții către Tine, Doamne, și către ceilalți. Și putem privi la numeroșii însoțitori de călătorie exemplari care, în teamă, au reacționat dăruindu-și viața. Este forța lucrătoare a Spiritului revărsată și plăsmuită în dăruiri curajoase și generoase. Este viața Spiritului capabil să răscumpere, să valorizeze și să arate că viețile noastre sunt țesute și susținute de persoane obișnuite, de obicei uitate, care nu apar în titlurile ziarelor și revistelor, nici în marile parade ale ultimului show ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, asistenți și asistente medicali, personalul de la supermarket, personalul de curățenie, îngrijitoare domestice, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, călugări și călugărițe și mulți, dar mulți alții care au înțeles că nimeni nu se salvează de unul singur. În fața suferinței, unde se măsoară adevăratul progres al popoarelor noastre, descoperim și experimentăm rugăciunea sacerdotală a lui Isus ”ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Cât de multă lume practică în fiecare zi răbdarea și inspiră speranță, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câți tați, câte mame, bunici, învățători arată copiilor noștri, prin gesturi mărunte și zilnice, cum să înfrunte și să treacă prin criză readaptând obișnuințele, ridicând privirile și stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor! Rugăciunea și slujirea tăcută, acestea sunt armele noastre învingătoare!

”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Începutul credinței este a ne ști nevoiași de mântuire. Nu suntem autosuficienți, singuri ne cufundăm: avem nevoie de Domnul ca vechii navigatori de stele. Să-L invităm pe Isus în bărcile vieților noastre. Să-i înmânăm fricile noastre, pentru ca El să le învingă. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, avându-L pe El la bord, nu se naufragiază. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și cele urâte. El aduce seninul în furtunile noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu moare niciodată.

Domnul ne interpelează și, în mijlocul furtunii noastre, ne invită să redeșteptăm și să activăm solidaritatea și speranța capabile să dea trăinicie, susținere și semnificație acestor ceasuri în care totul pare să naufragieze. Domnul se trezește ca să trezească și să revigoreze credința noastră pascală. Avem o ancoră: în crucea sa am fost salvați. Avem o cârmă: în crucea sa am fost răscumpărați. Avem o speranță: în crucea sa am fost vindecați și îmbrățișați pentru ca nimic și nimeni să nu ne separe de iubirea sa răscumpărătoare. În mijlocul izolării, în care ne simțim rău pentru lipsa afecțiunii și a întâlnirilor, experimentând lipsa atâtor lucruri, să ascultăm încă o dată vestea care ne salvează: a înviat și trăiește alături de noi. Domnul ne interpelează de pe crucea sa ca să regăsim calea care ne așteaptă, să ne uităm la cei care ne cheamă, să întărim, să recunoaștem și să stimulăm harul care locuiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăvește niciodată, și să lăsăm să se reaprindă speranța.

A îmbrățișa crucea sa înseamnă a găsi curajul de a îmbrățișa toate împotrivirile timpului prezent, abandonând pentru moment goana noastră de omnipotență și dominare pentru a da spațiu fanteziei pe care numai Duhul Sfânt este capabil să o trezească. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spații în care toți pot să se simtă chemați și de a înlesni noi forme de ospitalitate, fraternitate și solidaritate. În crucea sa am fost salvați ca să primim speranța și să-i permitem speranței să întărească și să suțină toate măsurile și căile posibile care ne pot ajuta să avem grijă unii de alții și să avem grijă.  A-L îmbrățișa pe Domnul pentru a îmbrățișa speanța: iată puterea credinței, care eliberează de teamă și dă speranță.

”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Dragi frați și surori, din acest loc, care vorbește de credința stâncoasă a lui Petru, aș vrea în această seară să vă încredințez pe toți Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, tămăduitoarea poporului său, steaua mării în furtună. Din mijlocul acestor coloane care îmbrățișează Roma și Lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare consolatoare, binecuvântarea lui Dumnezeu! Doamne, binecuvântează Lumea, dăruiește sănătate trupurilor și consolare inimilor! Ne ceri să nu fim fricoși, dar credința noastră este slabă și ne este teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa la voia furtunii! Spune încă o dată: ”Voi nu vă temeți!” (Matei 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, ”lăsăm în grija Ta toată neliniștea noastră, căci Tu te îngrijești de noi” (cf. 1 Petru 5,7)».

Jurnal de stat în casă – ziua 13

Armata e pe străzi cu blindate și pușcoace, păi dacă tot le-au cumpărat, nu era păcat să nu le folosească? Poliția dă amenzi că nu ai la tine declarația pe propria răspundere, maldăre, maldăre de hîrtii. România, țara hârtiilor cu vorbe pe ele. Momentul luminos al zilei a fost când am cetit de tânărul de 23 de ani care a intrat pe cal în Iași, venit dintr-un sat de la 50 km depărtare, ca să-și vadă nevasta și copchilul nou născut. Avea pârdalnica de declarație la el și mască pe figură (că așa au înțeles oamenii de la comunicatorii lui pește prăjit, nu ne-a explicat nimeni căcu aia îi protejezi pe ceilalți dacă ești răcit, nu pe tine).

Dimineață, m-am conversat cu colega Irina de la serviciu, cică tre să mă duc personal la București să semnez personal ca să-mi dea semnătura digitală. Români, ce să le ceri?

M-am conversat pe whatsapp cu familionul dispersat și cu Vlad F.

L-am ascultat pe profesorul Vasile Astărăstoaie, o oră, despre isteria mondială a coronavirusului.

Miru a ieșit singură la cumpărături înarmată cu mânuși de farmacie. A plecat repede din magazin, că deja se înghesuia lumea la casă.

Am făcut ciulama de pui cu smântână și cremă de brânză.

N-am învățat să decorez prăjituri, n-am învățat croitorie, n-am făcut lecția de dicție, n-am făcut ora de yoga/pilates.

Am ascultat discursul lui Putin către poporul rus, tradus în engleză de RT.

Am ascultat concertul dedicat compozitorului eston Arvo Pärt, înregistrat la  Elbphilharmonie Hamburg în 3 februarie 2020, dirijor Tõnu Kaljuste, Orchestra de Cameră din Tallinn și Filarmonica din Estonia.

Mă uit la serialul Homeland pe Netflix, îmi place. Am terminat Peaky Blinders care e genial și Mad Man care e meh.

Și, mai nou, cetesc pe archive.org dicționare. Englez-persan, englez-portughez, englez-japonez, englez-hindi, englez-telugu, englez-arab, englez-swahili. Am găsit unul haios, italiano-milanez. Mă minunez: un om a scris o carte despre numele de familie. Altul despre arta caricaturii. Altul despre porțelanuri. Răsfoiesc manuscrisul Voynich. Carte despre slang englezesc. Scrisorile dintre regina Elisabeta I și regele Scoției James VI.

Și-n final cetesc limericks.

“An oyster from Kalamazoo

Confessed he was feeling quite blue

For, says he, as a rule

When  the weather turns cool

I invariably get in a stew”

Jurnal de stat in casă — ziua 11 (addendum)

Azi am petrecut jumătate de oră din cele 24 de stat în casă căutându-l prin tot apartamentul pe motanul din dotare, Costel Monalisa Motanschi, care a decis să joace pititea cu mine, dar nu cum făcea cu Miruna când era mică, de-și lăsa coada la vedere ca ea să-l găsească. Nup. Acum dispăruse total și de-a binelea, de mi-am pus la îndoială sănătatea oculară și apoi pe cea mentală, când, la al patrulea tur prin casă, cercetând locurile în care știam că îi place să stea, am ajuns să deschid și ușa frigiderului, că cine știe. Nu, geamurile nu erau deschise, oricum avem plasa la toate de când, acum câțiva ani, s-a urcat pe pervazul din camera lui Mihu și a căzut în grădina vecinilor. Nu, ușa de la intrare nu fusese deschisă. Nu, nu mă vizitase nici poștașul cu vreo țidulă, nici popa cu bunavestirea. Nu era în șifonier, nu era în dulapul cu mături, nu era nici în frigider, by the way. Se strecurase sub cuvertura din patul mare, fără să o deranjeze câtuși de puțin, deși are vreo 10 chile, și stătea așa, aplatizat și fericit ca o lipie tuflită de soare, trăgând la aghioase amarnice. Povestind pe whatsapp tărășenia, concluzia laconică a interlocutorului a fost “vezi, s-a autoizolat! ”

PS Mă delectez cu poveștile ilustrate ale lui Beatrix Potter, cea pentru care am vizitat în Gloucester, magazinul croitorului.

Jurnal de stat în casă – ziua 11

Afara fulguiește, e frig și bate un vânt teribil. Crengile copacilor de la ferestre se lovesc de geamuri iar vântul șuieră, intrând înapoi în casă prin burlanul hotei de la bucătărie.

Cetind io păreri pro și contra practicii bisericii ortodoxe de a împărtăși toți enoriașii cu aceeași linguriță de argint (eu una sunt contra, e total neigienic, dar îi înțeleg cumva pe cei care cred cu ardoare că în cadrul ritualurilor bisericești sunt protejați), m-a lovit o întrebare epifanie:

Dacă eu trebuie să îl slăvesc pe Dumnezeu, oare Dumnezeu trebuie să mă slăvească pe mine?

PS Mărturisesc spășit că mie îmi plac filmările cu orașele golite de oameni și turiști, e ceva seren acolo, nu înfricoșător. Dar na, io sunt mai mizantroapă, așa.  Mai genul ” iubește-ți departele ca pe tine însuți”, cum bine creiona artistul Ion Barbu din Petrila.

Jurnal de stat în casă – ziua 10

Astăzi știri reconfortante.

90356738_1519864178190246_4188069365343584256_n

Au înflorit cireșii și magnoliile. A nins peste cireși și magnolii.

Producătorul de drojdie proaspătă și uscată Pakmaya a livrat către magazinele din toată țara 2 milioane de pachete de drojdie (uscată și proaspată), de trei ori mai mult decat in mod normal. Cantitatea este suficientă pentru a produce aproximativ 25 de milioane de pâini.

Președintele Israelului le citește povești la televizor zilnic copiilor din țara sa.

Premierul Norvegiei a ținut o conferință de presă despre COVID-19, exclusiv pentru copii

Sunt disponibile online gratuit tururi virtuale în muzee celebre, spectacole de operă prestigioase, piese de teatru de referință, piese de teatru pentru copii, spectacole de balet, transmisiuni de la grădini zoologice, delfinarii și grădini botanice, lecții de gătit cu bucătari de 3 stele Michelin, cărți de descărcat, filme de cinematecă, concerte filarmonice pe zoom cu instrumentiștii cântând de acasă, cursuri de la marile universități Ivy League, lecții de yoga, pilates și kinetoterapie, lecturi ad-hoc ale unor  scriitori și poeți cunoscuți, lecții de doodle și planșe e colorat de downloadat.

Oamenii fac petreceri în pijamale sau glamor pe zoom.

Sub haștagul QuarantineChallenge2k20, oamenii dansează și fac lipsync în case. Câte unul, căte doi, câte trei, cât cuprinde.

Oamenii din toate orașele Europei aplaudă de două ori pe zi de la ferestre și balcoane în semn de recunoștință pentru personalul medical care rezistă pe baricade.

Actori celebri transmit mesaje de încurajare (eu l-am ascultat live pe Matthew McConaughey), cântă la pian cu pisica în brațe (Anthony Hopkins), cetesc sonete de Shakespeare (capitanul Jean Luc Picard).

Sportivii se filmează făcând cățărări pe mobila din bucătărie, vâslind în cadă, jucând tenis între două balcoane.

Babuștile din Turcia stau fiecare pe câte un scaun în pragul apartamentului în care locuiesc, cu cafeluțele, la o bârfă mică de la distanță.

Un azil de bătrâni din UK i-a scos pe locatari în pragul camerelor sale, din două în două uși, ca să joace bingo.

Primarii din orășelele Italiene sudiste își ocărăsc live locuitorii care nu stau prin case, ba chiar îi fugăresc prin oraș

În Modena Italia, primul pacient care s-a făcut bine după infectia cu noul coronavirus este o bunica de 95 de ani. O femeie de 103 ani a fost externată dintr-un spital iranian, după ce s-a vindecat complet de Covid-19. Și în Wuhan, China, o doamnă de 98 de ani a fost externată.

Valvele necesare la aparatele de ventilație se pot printa 3D.

George R.R. Martin scrie în fiecare zi în auto-izolare la următorul volum, mult-așteptat, din seria ”Urzeala tronurilor”

Un maratonist din Franța, aflat in carantină, a alergat întreaga distanță de 42,2 km pe balconul locuinței, în 6 ore si 48 de minute.

Sălile de cinema din China se redeschid şi difuzează “Harry Potter” pentru a atrage spectatori.

Pornhub a anunțat că le oferă gratuit italienilor acces, timp de o lună, la conținutul premium.

6 polițiști spanioli au cântat la balalaică, într-o pauză de raid, pe stradă, printre case, ca să le ridice moralul locuitorilor.

Institutul de Cercetare de la Măgurele a început primele experimente cu cel mai puternic laser din lume. Cercetătorii au studiat interacţiunea pulsurilor laser de mare putere cu materia.

Mircea Dinescu va lansa un serviciu de catering, mâncarea fiind livrată cu lăutari care poartă măști.

Multe magazine alimentare au anunțat că primele ore ale dimineții sunt rezervate celor în vârstă și altor persoane vulnerabile.

Ireland is providing all households two postcards to mail free of charge to maintain physical distance but support emotional connectedness.

Mulți tineri au lăsat afișe în blocurile în care locuiesc, prin care le comunică vecinilor în vârstă că îi pot ajuta cu cumpărăturile.

Șeful Bisericii Ortodoxe din Belarus, Zaslav Pavel, a survolat cu elicopterul capitala Minsk și a aruncat cu apă sfințită pentru a proteja capitala de răspândirea coronavirusului, a anunțat Biserica într-un comunicat de presă 🙂

Nunțile cu mxim 8 persoane sunt așteptate cu ardoare în România. Hai. să vedem, care are coraj?

Jurnal de stat în casă – ziua 8

Sâmbătă.

Astăzi am nervi:

  • oamenii care fac gogoși și le postează pe net
  • feisbuchiștii care își încep postările cu expresia “oameni buni”
  • privații care cer ajutor la stat dar vând flaconul de dezinfectat de 13 lei cu 59 lei și la piață chilul de cartofi cu 10 lei
  • postacii care pun vorbe de duh scrise de alții ca și cum ar fi ale lor, în chenar fucsia
  • influesării lu’ pește prăjit care disecă expresia “se recomandă”
  • influensării politici care cer armata pe străzi și ciomege în cap celor care ies din casă (a.k.a caramitrii juniori)
  • postacii care freacă menta în casă dar acuză medicii, personalul medical secundar, laboranții care prelucrează teste, gunoierii, curierii, casierele de la supermarket, șoferii de autobuze și metrouri, farmaciștii, jandarmii, funcționarii din autoritățile publice etc că nu se mișcă mai repede
  • postacii care acuză clinicile private că de ce fac testări pe bani (heloooo, ați auzit de piața liberă? Poate se mai aerisesc și camerele de urgență de pe la spitalele de stat, gen)
  • foștii securiși care au firme ce fac afaceri de milioane de coco, prin contracte de asigurare kituri de testare SARS încheiate cu organele statului (MApN gen). Funcționarii statului care pun botul.
  • ziariștii care publică informații care li s-au scurs special de securiștii în vigoare, și apoi se dau mari jurnaliști (aka tolontanii)
  • locatarii din cartier care aruncă gunoiul lângă pubele, nu în pubele, probabil de lene să nu ridice brațul
  • țigăncile grase care se bagă în față la coada de afară de la farmacie sau magazin
  • ticăloșii, trolii și idioții utili
  • oamenii care nu știu de glumă
  • creștinii care dau cu noroi în alte religii
  • creștinii care clamează că împărtășitul enoriașilor cu aceeași linguriță nu e ceva periculos deoarece sfânt
  • oengeurile care cer netransparentizarea banilor dar nu fac mai nimic pentru oamenii vulnerabili pe care cică îi reprezintă (poate doar un workshop online)
  • cocalarii care s-au strâns la grătare în pădurea Băneasa
  • oamenii care cometează la postări pe feisbuc cu gifuri sau cu Doamne Ajută!
  • apopocaclismiștii
  • semenii care scuipa pe jos (mostly moși)
  • toate autoritățile din Ro, de la președinte și prim-ministru la directorii de firme, pentru că habar n-au să comunice

PS Singurul moment seren al zilei a fost interpretul de surdo-mută de la conferința de presă televizată de aseară a ministrului de interne, prin care s-a instituit lockdown total în România.

Jurnal de stat în casă – ziua 7

Punctul culminant al zilei a fost când am dus gunoiul. M-am intersectat cu niște vecini pe scară, dar ne-am evitat conspirativ. Până la 3 o fo bine, că am muncit pentru job. Poormă m-am uitat la episodul 1 din Arabela (remember Rumburak?). De la 6 jumate am avut program cultural! Lacul lebedelor, nene! Online la Teatrul de Balet din Sibiu. Parcă tot mai bine m-am dixtrat ieri la Țăndărică.

PS

Știrea reconfortantă a zilei este că FBI s-a declarat excedat de atâtea cereri de informații primite pe email și a anunțat că nu va mai răspunde decât cererilor trimise prin poșta clasică.

Stoicism în vremea pandemiei

Traducere articol.

Practica de bază în filozofia stoică este să separi ceea ce poți schimba de ceea ce nu poți schimba. Ceea ce poți influența de ceea ce nu poți influența.

Epictet, Discursuri: ”Sarcina maestrului în viață este simplă: să identifice și să separe lucrurile astfel încât să poată spune clar care sunt cele externe, din afara controlului său, și care sunt cele care au de-a face cu propriile alegeri, pe care le poate controlz. Unde caut apoi binele și răul? Nu în acțiunile externe incontrolabile ci în mine, în propriile alegeri pe care le pot ține sub control”

Boala COVID-19 este aici. Chiar dacă nu a apărut încă în zona care locuiești, este posibil să apară foarte curând. Urletele de la TV nu o vor face să plece. Înjuratul liliecilor care stau la originea virusului nu o vor face să plece. Nu ajută nici rasismul, perpetuarea teoriilor conspirației (n.m.: de la “visusul e creat în laborator” la “totul e o minciună”) sau cumpărăturile compulsive de hârtie igienică (n.m. sau mălai, făină, drojdie și lămâi ca în România). Acestea doar îți vor distrage atenția de la lucrurile importante pe care ar trebui să le faci. Pe de altă parte, nici băgatul capului în nisip, pretinzând că “nu e totul chiar atât de rău” nu e OK.

Ceea ce-ți stă în putință e modul în care răspunzi. Rămâi la curent cu ceea ce se întâmplă cercetând surse sigure. Spală-te des pe mâini, acoperă-ți gura cu pliul cotului sau batista când strănuți, evită adunările și mulțimile, anulează călătoriile nenecesare și ședințele care pot fi amânate. Nu te comporta prostește. Nu crede că tu vei fi excepția. Nu face lucruri în propriul beneficiu, în defavoarea celorlalți. Dacă te simți rău, stai acasă. Stai acasă chiar dacă nu te simți rău, asumă-ți partea ta de efort.

Scopul este să aplatizăm curba. Să încetinim răspândirea virusului, astfel încât spitalele noastre să poată face față fluxului de bolnavi. Să prevenim pe cât putem răspândirea de aiurea a virusului. Să prevenim încărcarea nenecesară a personalului medical, serviciilor de urgență, liniilor aeriene și altor infrastructuri critice, astfel încât persoanele care au cu adevărat nevoie de ele să aibe acces facil. Un singur individ nu aduce mult progres, dar toți împreună, acționând colectiv în mod corect, putem face o mare diferență. Așa cum spunea filozoful Zeno: “Starea de bine se realizează în pași mici dar este un lucru mare“.

Alegeri corecte pe care le facem chiar acum:

  • practică distanțarea socială cât de mult poți, stai deoparte de oamenii din afara familiei tale, evită adunările publice și evenimentele sociale, lucrează de acasă dacă e posibil. Dacă ai angajați, fă tot ce poți ca ei să facă același lucru. Implementează măsuri de bun-simț astfel încât angajații și clienții tăi să fie în siguranță: redu interacțiunile față-în-față cât de mult posibil, acordă concedii medicale generoase, și limitează numărul de clienți în același timp
  • anulează sau amână evenimentele pe care le-ai planificat. Fă-le cu acces de la distanță.
  • practică măsurile cerute: spală-te pe mâini, mai ales înainte să mănânci. Nu-ți atinge fața cu mâinile. Tușește în pliul cotului sau în șervețel. Nu da noroc cu nimeni, apasă butoanele cu cotul, evită mâncarea care nu a fost preparată termic
  • ajută-i pe cei care sunt în poziții vulnerabile. Dacă știi că ai un vecin bătrân care trebuie să iasă la cumpărături, vezi dacă îi poți ajuta astfel ca el să nu iasă din casă.
  • abține-te de la vizitele făcute membrilor familiei sau prietenilor vârstnici. Da, ești îngrijorat pentru ei. Da, ți-e dor de ei. Dar nu îi pune în pericol. Chiar dacă ești sănătos sau dacă persoana în vârstă pare sănătoasă, e mai bine să aștepți.
  • nu cumpăra compulsiv. Gândește-te să lași ceva și celorlalți membri ai comunității. Stochează lent numai bunuri neperisabile astfel ca și ceilalți să poată face la fel. Cozile mari la magazine înrăutățesc starea de spirit.
  • nu stoca materiale sanitare de care nu ai nevoie. Lasă măștile pentru doctori, asistente, personal de pe ambulanțe și alții care au nevoie de ele pentru a-ți exercita profesia. Nu uita că capacitatea  de testare COVID-19 este foarte limitată, așa că nu e momentul să devii ipohondru.
  • auto-izolează-te, auto-carantinează-te: dacă crezi că ai fost expus, stai strict în casă cel puțin 2 săptămâni
  • folosește-ți timpul în mod înțelept: nu irosi zilele sau săptămânile de izolare. Nu știi cât de mult va dura perioada asta dar poți controla ce faci cu timpul ăsta.
  • organizează-ți comenzile online (adună mai multe la un loc), astfel încât să reduci livrările mici sau nenecesare și să eviți stresarea lanțului de aprovizionare și așa afectat
  • educă-te: nu răspândi zvonuri, știri false, dezinformare despre virus sau boală. Dacă ai deja o platformă, datoria ta nr.1 acum este să NU răspândești prostii sau informații trunchiate. Petru ca trebuie să ajuți, nu să rănești.
  • dacă te simți bolnav, izolează-te acasă cât timp simptomele rămân moderate. Dacă începi să ai dificultăți în a respira, ai peste 70 de ani, ai boli pulmonare preexistente sau ești imunocompromis, sună doctorul sau mergi la urgențe.
  • amintește-ți că panica nu ajută. Alergatul după stocuri, ignorarea nevoilor celorlalți, iritatul, enervatul, crizele înrăutățesc situația
  • apreciază oamenii pe care îi iubești și clipa prezentă, oricât ar fi de înfricoșătoare, pentru că sunt singurele certitudini

Stoicismul ajută în astfel de situații. Să rămâi calm în fața haosului. Să dai gândurile iraționale deoparte și să faci un plan pentru a merge înainte. Să fii capabil de răspândirea singurului lucru contagios pozitiv: calmul. Astfel încât să acumulăm înțelepciune din tragedie și pericol. Este șansa să înmagazinăm aceste lecții, pentru a le folosi mai târziu. Când viața și libertatea vor fi pe muche.

Marc Aureliu, “Meditații”: “Te privește acum, fix în față. Nici un rol nu e mai potrivit pentru un filozof decât momentul prezent”

Așa că fă-ți partea. Aplică învățămintele în practică și inspiră-i și pe ceilalți să facă la fel.  Suntem toți, individual, răspunsul, prin alegerile pe care le facem. Ce dorim de la fiecare din noi în aceste clipe este curaj, autodisciplină, corectitudine și înțelepciune.

Până vin cocorii

diy-yarn-pom-pom-martenitsa-card-e1488206550648

Povestită şi scrisă de mână de Irina Nicolau în 1 martie 1997, la Bucureşti.

“Toată complicaţia vine din faptul că mărţişorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de hartă. Hărţile sunt făcute ca să te orientezi în spaţiu. Calendarele te ajută ca să nu te pierzi în timp. Hărţile noi scot din joc pe cele vechi. În cazul calendarelor, situaţia este diferită din cauza sărbătorilor. Ca să înţelegi ce spun, îţi propun următorul scenariu:
Cândva, un sacerdot a aşezat pe o suprafaţă netedă nişte pietre într-o ordine şi într-un ritm care însemnau pentru el calendar. După el a venit un astrolog şi a aşternut peste pietre un calendar desenat pe piele de viţel. Spinările pietrelor au răzbătut prin piele, sărbătorile noi şi sărbătorile vechi s-au amestecat. Pentru oameni era încă simplu, străbăteau timpul călare pe doi cai. Iar au trecut secolele şi, peste desenul de piele, un astronom a întins calendarul nou, desenat pe pergament. Pietrele au străpuns şi pergamentul, iar sărbătorile desenate pe piele au migrat, de jos în sus. Şi aventura continuă. Vine vremea calendarelor de hârtie. Le fac savanţii care măsoară timpul tot mai precis. Pietrele sunt tot acolo, dedesubt, dar puţini le mai înţeleg sensul. Culorile tuturor sărbătorilor continuă să migreze de jos în sus. Ce ghiveci! Şi ca şi cum n-ar fi suficientă confuzia, prin mondializare, se produc transferuri de sărbători între culturi. Din 1997, dacă ne luăm după postul PROTV, românii vor sărbători ziua îndrăgostiţilor de Sfântul Valentin. Mai ştii? Oricum, pe vremuri era mai simplu, calendarul punea ordine în sărbătorile unei singure culturi. Astăzi răspunde unor necesităţi mondiale de comunicare şi sincronizare. Cu roşu sunt scrise zilele când nu te duci la serviciu. Spre deosebire de timpul tare al sărbătorii, timpul „liber” este unul slăbuţ, tocmai bun pentru odihnă şi divertisment. Simt uneori, dimineaţa, cum vin peste mine calendarele primitive, calendarele imperiale, religioase, populare, civile, calendarele culturale, cele ale evenimentelor istorice, care istorie poate fi a unei naţiuni, a unei comunităţi, a unei familii şi chiar a unui individ. Şi eu, dimineaţa, trebuie să decid pe ce cale s-o apuc, dacă va fi o sărbătoare veche, un sfânt creştin, ziua când m-am căsătorit, dacă voi sărbători o eliberare, o aniversare sau voi comemora un dezastru. Cum spuneam, mărţişorul face parte din calendar. De aici toată complicaţia. Există specialişti care pretind că a existat un calendar vechi care începea primăvara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor luni: septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, adică a şaptea, a opta, a noua, şi a zecea, socotind după luna martie. În termenii scenariului pe care îl propuneam la început, sub 1 martie a existat în calendarul vechi un bolovan care marca începutul. Toate începuturile sunt făcute dintr-un timp „puternic” şi „bun”.
Acum voi ataca problema abrupt, ce e mărţişorul? Mărţişorul este un obiect de recuzită folosit în cadrul unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici. Credinţele şi practicile diferă de la o zonă la alta. Zicala „câte bordeie atâtea obiceie” exagerează, dar nu foarte mult. Punând claie peste grămadă date etnografice din zone şi epoci diferite, cărţile falsifică. Principalele noastre surse de inspiraţie sunt cartea despre sărbătorile la români de Simion Florea Marian şi Vârstele timpului a lui Ion Ghinoiu.

În sate, sărbătoarea de 1 Martie se numea Mărţişor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavară. Mărţisor, după numele lunii, Baba Dochia, după cuvioasa muceniţă Evdochia, serbată de Biserică în această zi şi Dragobete după numele unei sărbători care, în anumite zone, se ţinea în ziua de 24 februarie. Era sărbătoarea îndrăgostiţilor, ziua în care se împerechează păsările, un fel de Sfântul Valentin la români. Ca să contribuie parcă printr-o undă de coerenţă, unele legende îl prezintă pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. În multe locuri din ţară ele se leagă de originea unor izvoare sau stânci. O femeie moare urcând primăvara, prea devreme, la munte. Şi de aici, variaţiuni. Femeia poate fi tânără sau bătrână, bună sau rea. Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat: A fost cândva o babă care avea o noră. Dacă avea o noră, putem presupune existenţa unui fiu. Baba nu scăpa nici o ocazie ca să-şi năpăstuiască nora. Odată, la un 1 martie a trimis-o să spele lână şi nu oricum, ci s-o facă albă dacă era neagră şi, dacă era albă, s-o facă neagră. Pe noră o ajută Dumnezeu, Hristos, Sfântul Petru, un voinic sau un înger. Succesul norei o face pe babă să creadă că a venit primăvara. Îşi pune 12 cojoace de blană şi urcă împreună cu oile la munte. Acolo, fie că este prea cald, fie că este prea frig; plouă şi ninge, de se udă cojoacele. În ambele cazuri le dezbracă, rând pe rând. Când rămâne în cămaşă, vine gerul şi o îngheaţă. Sloiul se preface mai apoi în stâncă. Cu adevărat pasionante sunt amănuntele pe care le furnizează variantele. De pildă, Baba Dochia ia uneori la munte şi pe fiul său, Dragobete. El îngheaţă primul. Din gură îi curge un sloi de gheaţă. Mama, supărată, strigă la el: „Eu mor de frig şi tu cânţi la fluier?” Alteori, oamenii o avertizează că în martie timpul este schimbător. Dar ea nu amână plecarea la munte şi răspunde cu vulgaritate: „Eu pe Mărţişor/ Îl pun la curişor!” Mărţişor, auzind asemenea cuvinte buruienoase, împrumută de la Faur (februarie) două zile reci ca s-o pedepsească. Presupun că ai remarcat enormitatea pe care a pretins-o baba norei, cea de a spăla lâna până când o face din albă, neagră. În treacăt fie spus, există informaţii că în anumite zone mărţişorul se făcea din fir negru şi alb. Aşa era şi la albanezii din Calabria. În plus, ei şi-l leagă la picior. Găseşti şnurul alb-roşu de 1 martie peste tot în Balcani. Dar mai avem până la şnur. Tot într-o legendă despre Baba Dochia, voinicul care o ajută pe noră îi recomandă o anumită piatră cu care să spele lâna. Când e pusă în apă, piatra degajă o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească. Multe se spun… Mai adaug numai că, uneori, nora lipseşte pur şi simplu din poveste şi, în aceste cazuri, baba urcă la munte de nebună ce e. Uneori îşi ia cu ea furca, fusul şi un caier de lână. Acest amănunt este important, având în vedere că în ziua de Baba Dochia femeile nu lucrau, ţineau sărbătoarea prin nelucrare. Singura muncă permisă era claca de tors.

După 1 martie vin Zilele Babei. Sunt 9 sau 12, câte au fost şi cojoacele. Timp schimbător. După zilele babelor, urmează cele ale moşilor. Acum timpul se stabilizează. A venit primăvara. Ce fac femeile primăvara, de 1 martie? Cum spuneam, nu lucrează, dacă sunt tinere îşi fac Dragobete. Mamele răsucesc mărţişor pentru copii, dar nu numai pentru copii. Să le luăm pe rând. Se zice că serbarea prin nelucrare se face pentru a domoli mânia Babei Dochia şi frigul de primăvară, ca să nu zacă nimeni din casă bolnav de vărsat sau să moară înecat. Se putea face clacă de tors, dar asta am mai spus. Şi Dragobetele fetelor ce era? Se duceau la pădure şi căutau flori de fragi, adunau apa de pe flori şi se spălau pe faţă zicând: „Floare de fragă din luna Marţ / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi.” Şi am ajuns şi la şnurul de mărţişor… Femeile răsuceau fir alb şi roşu de lână, bumbac sau arnici. Firul se lega la gâtul sau la mâna copiilor. Sunt locuri unde purtau mărţişor şi fetele tinere şi chiar nevestele, aşa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizează că obiceiul începe să se piardă în Moldova şi Bucovina. Adică, pe la 1900 se pierdea deja. Îl citează pe N. Gane care deplânge pierderea obiceiului la 1873. Marian menţionează practica de a atârna o monedă de şnur. Şnurul era purtat pentru noroc şi sănătate. Fetele îl purtau ca să nu aibă tenul pătat. Îl „dezbrăcau” cu socoteală (începe iar nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12 zile după 1 martie, când înfloreşte vişinul sau trandafirul , când sosesc berzele sau rândunelele; în ziua de 40 de mucenici; de Sfântul Gheorghe. Mărţişorul se „îmbracă” dimineaţa, înainte de răsărit, şi se „dezbracă” fără să te vadă soarele, pentru că te înnegreşte. Alte informaţii ne indică practici şi mai interesante. Se spune că femeile leagă mărţişor nu numai la copii, ci la toţi membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la cloşcă, la doniţă… Adică protejează prin cercuri magice tot. Înainte să dispară, la sate a pătruns moda mărţişorului împletit din fire de mătase. Îl făceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amănunt pe care l-am omis: în unele locuri, cu banul de mărţişor se cumpăra vin roşu şi caş pe care tinerii le mâncau de Sfântul Gheorghe la iarbă verde. Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel de la oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era şnur şi monedă, atât la oraş, cât şi la sat. La începutul secolului al XIX-lea, ce descoperă oraşul? Răzuieşte o faţă a banului de argint şi scrijeleşte 18… Nu îmi amintesc o mie opt sute şi cât, era în prima jumătate a secolului. Am văzut mărţişorul la Manina Vulpe. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluş, cărţi de joc, zaruri. Tinerii le oferă fetelor pe care le iubesc. Aşa eşuează mărţişorul în câmpul amorului. Acum intră în repertoriul mărţişorului inimioara. Doamne, câte inimioare am mai văzut, inimioară cu lacăt, inimioară cu floare, inimioară străpunsă de săgeată, inimioară pe plic, pe calendar, inimioară pe scăriţă, inimioară cu inimioară..! În prima mea copilărie, adică prin anii ’50, situaţia se prezenta aşa, din ce mi-aduc aminte. Mamele puneau mărţişoare la fetiţe. Râdeam de băieţii cu mărţişor. Fetiţele făceau între ele schimb de mărţişoare. Uneori mai dădeau şi profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile în toată firea mai primeau mărţişoare de la soţi şi colegi de serviciu, dar le purtau puţin. Cele mai multe erau din mărgele, lemn şi mărgeluşe. Vin comuniştii tot mai tare cu laicizarea. De mărţişor nu se prea leagă. Tablă, sticlă, plastic… Oamenii caută ceva mai deosebit. De aur şi argint nu poate fi vorba. Valoarea începe să fie dată de „creaţia” artistică. Fac mărţişoare tot felul de pictori şi arhitecţi. Cei mai mulţi sunt studenţi.
Începe perioada în care mărţişorul se confecţionează din orice şi poate să semnifice orice: două mărgele şi o pană, o scoică lipită pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tăbliţă găurită, repet, orice. În deceniul nouă, mărţişorul este ambalat într-un plastic transparent. Uneori nici nu poţi să-l scoţi de acolo, în loc să-l pui în piept îl aşezi în vitrină. În paralel, magazinele pregătesc cadouri preambalate cu adaos de mărţişor, soluţie comodă pentru cine nu ştie să aleagă. Din 1978, se vând mărţişoare şi pe stradă. Ies studenţii de la Arhitectură şi cei de la Arte frumoase ca să-şi facă bani pentru vacanţe la 2 Mai. Pe urmă iese oricine. Centrul de creaţie al municipiului eliberează autorizaţie pentru producător. Mărţişoarele „se strigă”. În reclame se fac aluzii timide la lipsa de carne, brânză, ouă, la lipsa de tot. În anul 1987 am numărat în Piaţa Amzei peste 200 de tarabe. Erau vânzători care vindeau marfa într-o valiză diplomat, alţii pe o masă pliantă. Poliţiştii fojgăiau aruncând priviri de stăpân. După Revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde mărţişorul cu portretul lui Petre Roman. După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera „mărţişorului de cooperativă”, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit joc şi ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui „orice” şi a lui „oricum”. Oamenii se refugiază în afaceri şi joacă. Cândva, oamenii credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.”

În rai, de sâmbăta morților

Vremea e dulce și tihnită, numai bună de pescuit: soare potolit, nu orbitor, vânticel răcoros, nu pătrunzător, o apă limpede curge voios peste pietre albe, norii fug pe ceruri roz, lăcuste și fluturi pudreaza fânul, privighetori și mierle ciripesc, veverițe maronii fac provizii de nuci în pod, găini roșcate picotesc, Cosmos doarme sub ieslea lui Piciu.

Bunicul a cules trandafirii de dulceață, a strâns mierea din stupi și a făcut săpun transparent cu pelin, cimbrișor, tătăneasă și trei-frați-pătați. Se uită în jos, pe Pământ, și îi zâmbește bunicii care completează un set de integrame la care definițiile se scriu pe dos. Maica-mare și tătăițu stau la o masă rotundă cu trei picioare; tainesc cu nea Gheorghe despre vițeii cei noi, despre cum s-or face prunele anul ăsta și când o începe cu fânul. Nevasta lui Nea Gheorghe a așternut pe ștergare albe caș nou, brânză de oi veche, o mămăligă aurie, carne de la untură, zeamă de varză și gogonele, slană tăiată cu brișca și, sclipind roșu-n raze, un harbuz mare cât roata tafului fraților Brătilă. Prin livada de meri se plimbă ținându-se de mână colega mea de bancă Laura și colegul meu de clasă Stelică. Ea poartă la urechi căști aurii din care curge muzica lui Elvis Presley, el face din când în când fandări și răsuciri, ca acrobații de circ. Într-un chioșc cu glicină înflorită, sub cireş, Maia și Taia cetesc adânciți câte un ceaslov cu coperți groase, ceaiul aburește în cești de porțelan, pe masă-i și un salam de biscuiți proaspăt, semn că îi așteaptă-n vizită curând pe nenea Ticu, pe nașul Mișu de la Craiova și pe tanti Tona. Sub  un acoperiș de șindrilă, nenea Nelu trebăluiește la un motor de Dacie 1300, se oprește din când în când să tragă adânc din țigară și să privească-n jos în zare, spre apa Bâștii lopătărene, apoi spre țara germaniei, unde o fată bălaie se joacă-n curtea mare cu un cățel maro. Simonica și-a lăsat ochelarii pe un cerdac și se joacă baba-oarba cu Ștefi, o fetiță cu ochi de ciocolată și codițe legate cu funde bleu; așa s-ar juca și pe Pământ c-o nepoțica care-i zâmbește știrb. Vărul Marian aranjează în prize un magnetofon, un discoball, un pickup și niște boxe mari, urmează o petrecere cu mulți prieteni voioși. La petrecere sunt așteptați poeți care s-au înecat în mare, pictori bărboși care au murit de inaniție, femei care n-au apucat să nască și copii cu creștetele chiluge.

Vremea e bună de pescuit, bate un vânt căldicel și norii aleargă pe ceruri roz.

Later Edit: pfuaaai, ce chestie, uitam tocmai de nea Bebe, fost șofer la SNN, care sigur plantează tot felul de magnolii, zambile și trandafiri prin rai.

Superficialități proustiene

De ce te temi cel mai tare? De urs. De hoți. De boală.

Ce trăsătură de personalitate regreți că o ai? Mizantropia. Răceala. Indiferența.

Care este călătoria ta preferată? Aia pentru care mă pregătesc cu nesfârșite notițe în avans.

În ce situație minți? Sociale.

Ce-ți displace mai mult la înfățișarea ta? Picioarele.

De ce cuvinte sau fraze abuzezi? Pe bune? Zău așa.

Când și unde ai fost fericită? În vis. Și la prima experiență de snorkeling în Croația, acum vreo 4 ani.

Ce talent ți-ar plăcea să ai? Să scriu neîntrerupt și magic.

Ce ai schimba la tine? Categoria DISC a conștiincioșilor. M-aș muta oricând la superficialii inspirați.

Care e cea mai prețioasă posesiune a ta? Un tablou cu o fetiță dormind.

Care este cea mai profundă suferință? Nu am.

Unde ți-ar plăcea să trăiești? Pe o insulă plină cu levănțică.

Care este ocupația ta favorită? Să aflu chestii profunde și superficiale. Să descopăr știrea reconfortantă a zilei.

Care e trăsătura ta definitorie? Seriozitatea.

Eroul favorit din ficțiune? Eroinele hippie, voluntare, pline de umor, cu replică și fluturi.

Umberto Eco-Pendulul lui Foucault

“Sunt 4 feluri de oameni pe lume: cretinii, idioții, proștii și nebunii. Cretinii sunt cei care nici măcar nu sunt în stare să vorbească, sunt împiedicați și înceți la minte. Proștii sunt la mare căutare, mai ales la evenimente sociale. Îi fac pe toți să se simtă stânjeniți dar oferă din plin material de bârfe. Proștii nu pretind că pisicile latră, dar vorbesc despre pisici când toți ceilalți vorbesc despre câini. Ei constituie o insultă pentru orice conversație decentă, dar mamă, mamă, ce spectacol oferă când sunt ei înșiși ofensați, sunt magnifici! Idioții nu fac nimic greșit dar sistemul lor de argumentare e complet fără sens. Adică dacă toți câinii sunt animale de companie, și câinii latră, iar pisicile sunt animale de companie, atunci evident că pisicile latră. Câteodată, idioții spun cele mai rezonabile chestii din cele mai greșite motive. Nebunul e un idiot care a scăpat hățurile. Idiotul își dovedește teoria și are o logică, oricât de răsucită ar fi ea; nebunul nu se obosește cu logica, el funcționează numai pe scurt-circuit. Pentru el, orice e dovada a orice. El are numai idei fixe și găsește confirmări pentru ele la tot pasul. Poți să îl recunoști repede după libertățile pe care și le permite față de bunul-simț, după scurtele momente  de inspirație și după faptul că invariabil, mai devreme sau mai târziu, ajunge la cavalerii templieri. Există, evident, nebuni care nu vorbesc deloc despre cavalerii templieri dar ăștia sunt cei mai periculoși: la început par normali când, deodată….”

Adio, arme!

“On the “Failed Day of No Texts”, it became horribly apparent just how compelled I was to share every little detail of what was happening to me. I dropped a plate, and went to tell someone about it, anyone. But to realise I might have to call someone to tell them I was clumsy, which they already knew, made it seem totally redundant. I felt free, somehow, from the obligation to transmit the boring bits of my life as rolling news. By texting less and calling more, I was reminded that people are almost always nicer on the phone than on text. Face to face, they’re even nicer than that. Arguments are resolved more quickly. It is much more difficult to be rude, and we could all use a bit of that.”

(Rebecca Nicholson)

Alșisme

Adică colecția de recenzii de filme din 120 caractere, postate de Alex Leo Șerban pe twitterul său:

two lovers: neurotic bachelor torn between love & duty; james gray takes to limp perfection a brooklyn genre: yiddish melodrama

7 pounds: one of those dramas which require multiple laughs; gabriele muccino wallows in rains & tub water, final twist c/o a jellyfish

300: grand entertainment reinventing peplum with CGI eye to muscle detail & unearthing history at its bravest

broken embrace: almodovar’s muddiest & most labourious to-date; gorgeous penelope cannot save convoluted melodrama

auf der anderen seite: f akin fails with intercultural mix wh looks like pc speech @ ngo conf on migrations; too bad slut mother dies soon

the manchurian candidate: clumsy misfire c/o j demme wh tries 2 make serious points but ends up like ‘desperate housewives’ gone cold war

tales from the golden age: romanian palme d’or mungiu provides bitterfunny omnibus therapy with 6 sketches on ceausescus romania, 1 too many

manderlay: lars von triers useless sequel 2 dogville runs like same on automatic pilot, with bryce dallas howard as 2nd best 4 nicole kidman

cache: paranoid paris story by haneke peels off layers of french 50s guilt with chilling accuracy; slasher scene auteuil & binoche stand out

atonement: lavish adaptation of mcewan novel seems like dull remake of losey & pinter go-between, without the brains; keira knightley a bore

lord of war: (another) nicolas cage dud by a niccol of brilliant gattaca fame, who left subtlety behind & chose inyrface propaganda instead

babel: inarritu/arriaga most ambitious effort not their best but this world map connecting people by accident has its moments; b pitt shines

babylon a.d.: ponderous script tall on technomystic babble with vin diesel sent by french kassovitz 2 distopian future; expect flawd ending

my enemy’s enemy: barbie (nazi, not doll) chased by k macdonald in biased docu raises tough question: how shd democracies fight terrorism?

the boss of it all: von trier technical joke (cam device chooses angle) reinvents sitcom with mixed results; best line: life’s a dogma movie

the break-up: j aniston/v vaughn vehicle has more than meets the eye working best as movie therapy for the 2 stars @ start of relationship

bridget jones 2: ‘like a version’ (thai hookers version of maddona anthem) = best moment in this sequel; same cast, same rain, some new gags

bruno: better than borat! sacha baron cohen @ his most hilarious & politically incorrect (hooray!); no child was harmed during shooting ;P

georgia rule: j fonda f huffman l lohan team up 4 good turns in smalltown story of 3 generations with lohan providing best lines

infamous: 2nd take on capote is better & more glamourous than seymour hoffman one c/o toby jones outshining oscar winner + great cameos

che: s soderberghs film crush on guerilla leader (intense del toro) looks digitally great but otherwise more like ‘che’ tshirt which talks

cheri: frears take on colette novel no masterpiece still pfeiffer gorgeous as frothy courtesan having late crush on colleagues (k bates) son

burn after reading: story of cia as confederacy of dunces td by coens w devilish verve & superb cast /clooneymalkovichmcdormandpittswinton

the reader: fine adaptation of novel about 2nd world war guilt; ones life may become chapter in a trial but no life shd be read as just that

no country for old men: coens best (& darkest) since fargo knocks off as greek tragedy in cowboys hats; cast good, bardem great

brokeback mountain: long lovestory of ledger & gyllenhaal (on proulx shortstory) becomes quiet porcelain in everversatile ang lees direction

cinderella man: russell crowe burns the screen with rugged impersonation of depression-era boxer in ron howard movie; boxing scenes = wow

elizabethtown: terrible cam crowe misstep as long as its bad with kirsten dunst wasted in paperthin part; soundtrack great /as usual with cc

tideland: morbid gilliam (adapted) story of abandoned lil girl in isolated house runs more like ‘psycholand’ & goes freakin nowhere

collateral: stylish haunting thriller from m mann follows hitman cruise (best perf since magnolia) followed by cabdriver foxx in nightlit la

because i said so: avoid all movie feat. diane keaton & mandy moore as mom & daughter, indigestion awaits @ the exit!

pieces of april: moving turkey from 1 floor to next on thxgiving; peter hedges (this is 1st film) has great cast with pat clarkson greatest

man on fire: tony scott back to drab routine after good ‘spy game’ in unending movie (146 min!) on nap-inducing kidnapping (dakota fanning)

the black dahlia: ellroy adaptation goes briandepalmaesque (as in grotesque); high on style (those slo-mos!), short on substance=nothing new

the dark knight: heath ledger mesmerizes with eerie turn as the joker in chris nolans darkly realistic ‘batman’ /probably best from series

de-lovely: poor cole porter! the flashy/flamboyant composer fell into hands of irwin winkler. musical comedy nitemare meeting biopic in hell

the aviator: bold biopic of howard hughes c/o scorsese flies high, especially compared to oscarwinner ‘million $ baby’; unjustly underrated

pirates of the caribbean2: depp a hoot in sequel but gore verbinskys clever take has lots of laughs c/o cartoonish humor. great fun allround

the orphanage: impressive debut of spanish bayona has atmosphere to spare in deft mix of family drama, gothic story & supernatural suspense

les chansons d’amour: alex beaupains catchy songs carry characters in this parisian story of love&death. dir. christophe honores best 2date

kinsey: intelligent biopic of sex pioneer alfred k gives bill condon chance to question todays sexual mores. great story, so-so direction

fish tank: she-billy elliot waiting 2 get laid (newcomer katie jarvis v good) in kenloachish sliceoflife drama; arnolds red road was better

thirst: park chan wook’s priest-turns-vampire extravaganza has blood galore & imagination to match it; crazy but fun, with eyepopping ending

bright star: jane campions portrait of poet keats & sweetheart fanny brawne is like ornate cookie under glass in a museum. not for diabetics

taking woodstock: sweetsmart&humorous look @ hippy utopia centering on efforts to find place for historic gig; ang lee @ his most versatile

agora: portrait of 4th c/a.d. astronomer hypathia (rachel weisz) turns intellectual peplum in amenabars bold take on timeless fundamentalism

antichrist: von trier goes once more kamikaze in desperate story of couples grief (part parable/part horror) with sex-as-sickness @ its core

looking for eric: cantona ordered, ken loach obliged: catering cinema runs like tv movie with all twists&turns expected & pub humour tagged

inglourious basterds: qt’s metaplay with history has hitler die in cinema & jewish executioner squad; greatest fun comes c/o christoph waltz

the white ribbon: b&w story of violent children in pre-ww1 germany has haneke as master in command of austere study; sort of prequel 2 cache

enter the void: dazzling&dizzying descent in2 afterlife is like von trier on acid. gaspar noes most ambitious 2date is eyetreat & asstorture

Cuvânturi

De când mă știu fac colecție de ziceri; cât de misterios sună o îmbinare aparent întâmplătoare de litere și cum dă ea naștere la atâtea înțelesuri, directe sau ascunse, discrete sau în continuum.

De exemplu waldeinsamkeit care înseamnă acea senzație de calm pe care o ai când te plimbi printr-o pădure, ninge ușor și ești un pic înfrigurat.

Sau philogrobolized care înseamnă să fii mahmur fără să recunoști cum că ai beut.

Sau 甘いものは別腹 (amai mono ha betsubara) care înseamnă cum că ai întotdeauna la îndemână un al doilea stomac când vine vorba de înghețată, cireșe sau cartofi pai.

Sau hawaianul hoʻoponopono care definește iertarea de sine, spiritul de comunitate dar și o metodă de a rezolva conflicte personale și sociale pentru a ajunge la starea de pace.

Sau portughezul saudade, care înseamnă ceva dincolo de nostalgie sau tânjire, iubire în absență. Noi avem dorul. Galezii au termenul de hiraeth.

Sau duende care, pentru filipinezi, înseamnă misterioasa putere a artei de a emoționa, de a mișca.

Special pentru azi avem o fobie și anume triskaidekaphobia, adică teama de numărul 13.

În Suedia e bine să gökotta, adică să te trezești la răsărit ca să ieși afară și să asculți primele păsări cântând.

Avem sentimentul de uhtceare adică anxietatea pe care o simt unii la venirea amurgului.

Germanii schlimmbesserung atunci când intervenția gândită că va aduce îmbunătățiri face lucrurile mai rele.

Tragem aer in piept si spunem oachkatzlschwoaf, adica coada de veverita pe austriaca.

The Finnish word Poronkusema describes ‘the distance a reindeer can comfortably travel before taking a break’, while Pisan Zapra is a Malay term referring to ‘the time needed to eat a banana’. Tot finlandezii au un termen special pentru accidentele rutiere ce implică un elan: “hirvikolari”.

Inuiții spun iktsuarpok sentimentului de anticipație pe care îl ai când aștepți pe cineva, de exemplu pe Moș Crăciun, și tot ieși din casă, și intri iar, și ieși iar.

Petrichor este mirosul caldarâmului după ce plouă. Etimologie: din greceștile petra (piatră) și ichor (fluidul care curge prin venele zeilor din Olimp).

Pronoia este convingerea că lumea te vorbește de bine pe la colțuri.

Eudaimonia e cuvântul antic grecesc care exprimă satisfacția totală pe care o poate simți un om după o muncă bine făcută sau un sentiment bine împărtășit.

Studiul științific al propagării ignoranței se numește agnotologie.

Evreiescul koev halev e atunci când te identifici atât de tare cu durerea celuilalt, încât te doare inima.

Aiurisant nu poate fi decât franțuzism. Stupefiant, surprinzător, magnifique.

Din arabă avem ya’aburnee care înseamnă “tu o să mă îngropi” și e declarația de dragoste supremă: eu nu voi trăi mai mult decât tine pentru că nu aș suporta.

Io sufăr de tsundoku, adică de nevoia irezistibilă de a cumpăra întruna cărți pe care nu le cetesc.

Perifeerie este o reverie minoră, marginală, cauzatp de vidul unui moment singular de implozie a cogniției, este o contemplație lipsită de solemnitate, o magie secundară, o feerie colaterală, un miracol derizoriu.

Gnossienne este acel moment de conștientizare că, indiferent cât de aproape te simți, ești sau ajungi să fii de o persoană, acel altul va avea întotdeauna o viață separată de a ta, o viață interioară privată, în care nu vei intra niciodată cu adevărat. Este epifania că nu vei cunoaște niciodată complet o persoană, în ultimă instanță deoarece acea persoana nu ești tu.

Opisthea însemnă să mergi spre viitor privind în trecut. Nu înseamnă că te agăți de trecut, mergi tot înainye dar, în același timp, nu poți să-ți iei ochii de la evenimente trecute și să cântărești ce va veni

Și ale noastre susur, giumbușluc, așijderea, cerdac, vreascuri, văzduh, tihnă, înmărmurit, diafan, nucșoară, scorțișoară, cuișoare, scofală, reavăn și șugubăț.

Un chestionar al lui Proust naiv – raspunsuri

Cu intrebari inventate de mine, demult.

1. Iti plac Chip si Dale?

Veveritele zglobii si suchii din desenele animate Disney, sigur!

2. Dormi pe partea stanga sau dreapta a patului?

Dreapta, cum te uiti.

3.  La mare la valuri sau cand inoti la piscina se intampla sa iei cate o gura de apa?

In ultime vreme nu prea.

4. Ai cosuri?

Am sus, pe biblitoteca, vreo 7 cosuri de rachita impletita, de pe la neste flori. Am si un cos in spranceana stanga.

5. Cand mananci banana, o cureti de coaja treptat sau de tot de la inceput?

Decojita toata, de la bun inceput.

6. Iei pliculetele de sampon de la hotel?

Aaaaaa, da?!?

7. Ai furat vreodata un indicator de pe strada? Dar o oglinda din tren?

Indicator nu, oglinda da, eram studenti, am dus-o la camin, acu e la Plostina, ne barbierim in ea, cum putem.

8. Ce ai alege: sa fii atacat de un urs mare sau de un roi de albine?

Fuck! Hai, albine, poate le imbunez.

9. Te uiti la secvente porno?

Deseori nu.

10.  Iti plac pistruii?

Maxim.

11. Te enerveaza ceva minor la persoana pe care o iubesti?

La copchiii mei? Ca nu fac curat in camera! Sau fac?

12. Sari peste dungi cand mergi?

Always, vorba lu’ bietu Severus.

13. Ti-ai numarat vreodata pasii?

Culmea, tot la Plostina, pana la odaie-n muche.

14. Iti rozi unghiile? Dar creioanele?

Nici, nici. Nene, de cand nu am mai scris cu un creion! Nici de colorat pentru adulti nu m-am apucat.

15. Iti place lenjeria de corp cu personaje de desene animate?

Nu prea.

16. Dormi cu pijamale?

Si sosete.

17. Ai vreun tic nervos?

Probabil.

18. Faci bai lungi sau dusuri scurte? Sau invers?

Dusuri lungi si dese.

19. Daca ai avea o comoara secreta, unde ai ingropa-o?

Pe linia de metrou de la Drumul Taberei.

20. Ai scris cuiva o scrisoare pe hartie?

Da. Ma gandesc sa ma reapuc. As scrie scrisori la intamplare, cum dadeam telefon la intamplare la numere din cartea de telefon.

21.  Iti place sa te dai in carusel? Dar in leagan?

Mananci, calule, ovaz? mananc, da’ sunt prea gras!

22. Daca ai avea un porc de Guineea, ce nume i-ai da?

Chițibuș.

23. Ai facut vreodata pana prostului?

Nu am carnet de conducere.

24. Care e ora din zi favorita?

Ora 8 dimineata.

25. Daca ar trebui sa alegi un singur obiect care sa te reprezinta oarecumva, ce ai alege?

O cana cu bufnita, plina cu cafea. Un jurnal cu cheie.

26. Ai remuscari pentru leneveala?

Nici gand.

27. Stii sa “creionezi” o propozitie folosind limbajul semnelor?

O trec pe lista de to-do.

28. Ai mimat vreodata orgasmul?

Cine zice ca nu, minte.

29. Dansezi fara muzica?

In cap.

30. Care e placinta cu fructe favorita?

Cu mere. Cu dovleac.

31.  Ai mancat vreodata trufe?

Io am cetit rufe. Trufe, da, in Croatia, patria trufelor.

32. Crezi in senzatia de deja-vu?

Exista, va zic sigur. De cand am schimbat prefixul, mi se intampla foarte des. Acu recitesc si carti politiste, habar n-am cine-i ucigasul.

33. De ce ti-e frica: de boala sau de moarte?

De boala.

34. Iti plac sosetele de lana?

Foarte mult. Maicamare, bunica, mama toate mi-au crosetat asa ceva.

35. Stii sa fluieri?

Daca vreau sa fluier, fluier, dar nu pot.

36. Poti sa-ti tii respiratia mai mult de 30 de secunde?

Da.

37. Bras sau liber?

Haotic.

38. Ai stat vreodata in spital?

De fix 2+1+2 ori.

39. DJ sau formatie, la nunta?

DJ. Singura formatie acceptabila e cea de la nunta lui baiatul lui nenea Fanel, toti absolventi de conservator.

40. Ai luat vreodata premiul I neaparat cu coronita?

Creca doar in clasa I.

41. Sunt mai bune maslinele negre sau masline verzi?

Verzi?

42. Stii sa crosetezi?

Ganduri.

43. Porti fular?

Nu suport nicmic la gat.

44. Iti sufli nasul in batiste de hartie sau de panza?

Am pe undeva, prin casa, o mare de batiste de panza.

45. Ce faci cand te plictisesti?

Scrolez.

46. Ce-ai face daca ai sti ca mori peste 3 luni?

Mi-as da demisia de la serviciu si as face un periplu pe la toti verisorii si verisoarele.

47. Tii discursuri in gand?

Mai ales cand ma enerveaza cineva. Apoi le transcriu pe curat.

48. E o crima sa-ti omori timpul?

E bestial.

49. Ai cules vreodata macese?

Sigur, la Plostina. Le-am uscat si am beut iernile ceai. Are vitamina C.

50. Ce inseamna “a privi”?

A intelege, cu rabdare.