The various stages of a man in women’s eyes

“Y’know I was talking with some of the guys . . . some of the guys in the band are kind of over the hill. And they were talking about the various stages that a man goes through in relation to his allure to the opposite sex. It was not a scientific evaluation . . . just something that arose over a cup of coffee. It went something like this: You start off irresistible. And, then you become resistible. And then you become transparent – not exactly invisible but as if you are seen through old plastic. Then you actually do become invisible. And then — and this is the most amazing transformation — you become repulsive. But that’s not the end of the story. After repulsive then you become cute – and that’s where I am” (Leonard Cohen)

O poveste scrisă de AI

“Once upon a time there lived a dragon, a fairy and a princess. The dragon hated the fairy. One summer’s morning the dragon gave the treasure to the princess. As a result, the princess had the treasure. The princess felt joy that she had the treasure. The princess felt gratitude towards the dragon about giving the treasure to her because she had the treasure. The fairy and the princess started to love the dragon. A short time later the princess killed the fairy. As a result, the fairy was dead. The dragon felt joy that the fairy was dead. The dragon felt gratitude towards the princess about killing the fairy because the fairy was dead”

Bonus – un scenariu scris de AI.

Cetatea Tâmpitopole – Cronica fantastică de Ion Luca Caragiale

Suntem în anul grației 3.874…

Cum se poate ?…

– Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă-ntrerupi până la fine. Îmi promiți că mă vei lăsa să termin ceea ce d-abia am început ? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar.

Suntem în anul grației 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate ființe bipezi, cărora le lipsește partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.

Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică parenteză istorică explicativă.

(Acum două mii de ani, Chinezii declarară resbel Rusiei, vastă țară ce coprindea jumătate din continentul Europei. – Observați bine că narez numai faptele; nu fac nici un comentariu. Bătaia avu loc pe fruntaria celor două țări. Chinezii triumfară și, trecând peste regimentele rusești ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei și în trei, după ce străbătură și bătură, una după alta, toate țările mari și mici, se opriră pe țărmii Atlanticului. Poate c-ar fi mers și mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată… Lumea întreagă zguduită, fu forțată a recunoaște realitatea acestei invaziuni și i se-nchină. Două mii de ani au trecut, și Chinezii, cu perspectiva d-a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat – permiteți-mi acest singur novicism – cu totul). Închid aci parenteza crezându-vă luminați de ajuns.

Acum, grațioasă cititoare și d-ta, amabile cititor, dacă doriți a face o excursiune prin cetate, procurați-mi plăcerea a vă-ncrede în mine și a mă urma. Voiu fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole, care, aflați și țineți minte, este numai o sucursale a Pekingului.

Pornim ?… A ! mă iertați, fiți buni a vă arma cu aceste foi de palmier; o să vă fie nedispensabil pentru a vă apăra d-arșița soarelui.

Acum, aidem ! O singură recomandațiune am a vă face: strâmbați puțin picioarele în maniera chineză; este un mijloc prezervativ contra alunecușului porțelanului smălțuit cu care sunt acoperite stradele. Așa !

Priviți, mai întâi, aci, unul din cele mai superbe edificiuri; este pagoda idolului Kin-Lau; este locul unde se regulează afacerile privitoare la bramani. Aci este mai mare peste toți Mandarinul Ti-Li, mare învățat, care odinioară a fost trămis prin institute cu însărcinarea esclusivă d-a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rachitism, calitate ce trece în mare considerațiune la chinezi. Așa e că este foarte mândră pagoda lui King-Lau cu architectura ei antică și coloarea ei galbenă. Cată să știți, coloarea chineză prin escelință este galbenul. Aruncați-vă dincoace ochii; vedeți cazarma și cancelaria Mandarinului Păcei, Lis-Kyng, vice-guvernatorul militar și civil al Tâmpitopolei; aci este rezervoriul ordinei și păcei, stabiliment liniștitor al spiritelor prea iuți și corigător al moravurilor. Ia uitați-vă la chinezul acela care iese din cancelaria Mandarinului Păcei, unde și-a petrecut noaptea din cauză că s’a aflat dormind beat de opiu pe stradă. Vedeți-l, mă rog, ce deșelat pare a fi în urma corecțiunei ce i s-a aplicat.

Aici, este Casa Justiției. Ce severă fațadă ! Totul respiră nepărtinirea și oarba dreptate. Întoarceți-vă puțin privirile spre acel nenorocit chinez care sosește asudat și gâfâind cu o hârtie în mână și năvălește pe scara principală a Casei Justiției ! Îl cunoașteți, este bietul Pim-Pim. Nu vă uitați că e slab și lihnit; era gras și burtos acum vro cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un puiu de curcă din curte. Vedeți-l, iese din Casa Justiției. Ce tristă figură ! O să fie silit bietul chinez să bea cinci cești de ceaiu și șeapte doze de opiu pentru a-și recăpăta buna umoare. Dacă nu vă este antipatică figura lui Pim-Pim și doriți să-l mai vedeți, veniți aci și mâne și-n orice zi voiți, pe la orele astea; pentru dânsul procederea d-adineaori este o sacră datoriă pe care în toate diminețile o împlinește cu cea mai strictă fidelitate.

Edificiul de colo, pe ușa căruia se văd încrucișate două cotoare de lemn de banan – emblemă ce reprezintă libertatea-n alegeri – este așa numita de chinezi Muma Tutulor. Câtă gingășie în nume chiar. Sunt foarte picanți Chinezii într-ale lor. Priviți dincoace, pe poartă, această imagine alegorică: Plin de sudoare și despoiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosale cătățimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând. Lugubră fantazie !…Ați crede că această poartă este intrarea infernului, dasupra căreia geniul cel rău, așa, de gust, a pus să se zugrăvească un specimen de modul cu care cineva petrece în regatul lui; ei bine, nicidecum: aci, am onoarea a vă spune, este casa numită Punga-publică; Mandarinul cel mai mare peste astă pungă este Pungaciul, titlu dat prin simplă derivațiune etimologică.

Atențiune, doamnă ! gravitate, domnule ! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernator general al Tâmpitopolei și reprezintante al Fiului-Soarelui dela Peking. Aș avea și aș voi să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicțiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricărui va cuteza să puie în discuțiune numele acestui suprem mandarin.

Să ne plecăm frunțile la pământ, după obiceiul pământului, și să ne vedem de cale.

Cred, acum, doamnă, că sunteți ca și mine de părere, după atâta umblet și fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua și noi ceaiul și vom fuma opiul, repauzându-ne puțin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecțiune al tutulor notabilităților chineze din Tâmpitopole. Este adevărat, nicăieri aici nu se servă ceaiul în mai bună calitate. Să intrăm. Priviți pe chinezii mei cum șed cu indolență pe tapetele lor bizar colorate; vedeți cum, prin o mișcare d-o regularitate perfectă și egale, clatinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul și aspirând cu încântământ opiul, ei își petrec inocent timpul ! O, tabel admirabil de moravuri pacifice ! O, fericiți chinezi !! Binecuvântate ființe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământați cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de escepțiune în vieața voastră calmă și neofensivă: nici rachitismul primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei-Justiției; nici crâmpeiele de banan încrucișate pe ușa edificiului Mumei-Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să-ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăiarea limbei din jurisdicțiunea voastră. Vouă, ceaiul, și opiul să vi se dea,… și-ncolo, pace ! O, de trei ori fericiți muritori !!!

Mă iartă, domnul meu, dacă mi-am uitat datoria de cicerone, lăsându-vă un moment, pe doamna și pe d-ta, pentru a mă adresa chinezilor mei. V-o jur că am făcut-o numai dintr-o mișcare interioară instantanee și nerezistibile de sinceră admirațiune.

Pentru astă dată, vă cred satisfăcuți îndajuns. Sunt fatigat; permiteți-mi să mă retrag; vă las.

…………

Cum vi se pare, grațioși cetitori, apocalipsul meu ?

Ce va să zică purtarea asta, vor striga unii din d-voastră; întâiu ne arunci peste două mii de ani în viitor, ne spui niște comedii extravagante, ne plimbi, ne-ncurci, și-apoi ne lași în Tâmpitopolea d-tale fără să ne spui cum să venim îndărăt; ne lași în un loc necunoscut, bizar, straniu, rătăciți.

– Iubiți lectori, nu sunteți de loc rătăciți. N-aveți nevoie de conducerea mea. Luați bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteți acasă, la d-voastră, între ai d-voastră… în București, în Țara Românească. Priviți în jurul d-voastră; îmi pare că cetiți Ghimpele.

November is the month

untitled

The Musée d’Art Contemporain de Montréal is pleased to present Leonard Cohen: Une brèche en toute chose / A Crack in Everything, an exhibition of international scope presented as part of the festivities for Montréal’s 375th anniversary, which will take place in fall 2017.

Am pus grâu

De ziua Sfântului Andrei se dezlănțuie cohortele de duhuri necurate. Strigoii și strigoaicele, călărind limbile de meliță, se bat la hotare, iar oamenii se apără cu usturoi tăvălit în funingine. În această zi nu se dă nimic de împrumut. Tot azi, copiii taie ramuri de păr, măr, prun și le pun la înflorit ca să-și facă sorcove pentru dimineața Anului Nou.

(Edmond Niculușcă – A.R.C.E.N.)

May everyone live, and may everyone die, Hello, my love, and my love, goodbye.

Leonard Cohen (21 septembrie 1934 Montreal – 07 noiembrie 2016 Los Angeles)

Happy landing in Paradise, Mr. Cohen! I hope the Lord of Songs is merciful.

”To those few high school girls/who preferred my work to Dylan’s/I leave my stone ear/and my disposable Franciscan ambitions”

“I don’t really understand that process called reincarnation but if there is such a thing I’d like to come back as my daughter’s dog”

”I didn’t kill myself / when things went wrong / I didn’t turn / to drugs or teaching / I tried to sleep / but when I couldn’t sleep / I learned to write / I learned to write / what might be read / on nights like this / by one like me”

15002381_1212686632110407_1867333351594052662_o

PS We are ugly, but we have music(Janis Joplin)

Amin!

 

Interviu-document nepublicat în România. Regele Mihai, în septembrie 1989.

de Sorin Alexandrescu (critic, istoric și teoretician literar român, emigrat în 1974 în Olanda, în prezent locuiește în România)

Interviu apărut în cotidianul olandez NRC.

627x0

Aţi fost Rege între 1927 şi 1930, ca şi între 1940 şi 1947. Între 1930 şi 1940 aţi trăit mai curând retras. Regele Mihai: Da, am fost ocupat cu studiile şi cu serviciul militar. Din păcate, nu am fost niciodată informat despre treburile statului şi mi-era foarte greu să câştig altfel informaţii militare. Am fost surprins de evenimentele din 5 septembrie pentru că nu ştiam nimic despre situaţia de fapt.

La 5 septembrie Regele Carol al II-lea îl eliberează pe generalul Antonescu din închisoare şi acesta îi cere să demisioneze în favoarea dumneavoastră. Regele Mihai: Tatăl meu a acţionat sub presiune din partea Gărzii de Fier. În noaptea de 5 spre 6 septembrie eram cu toţii împreună şi tatăl meu a primit scrisoarea lui Antonescu în care acesta îi cerea să demisioneze. N-am luat parte la discuţie, dar am fost prezent la ea.

În aceeasi zi l-aţi numit pe Antonescu premier şi „conducător“ al ţării. Regele Mihai: El a pregătit totul, eu am primit doar hârtiile şi a trebui să le semnez, neavând nimic de zis.

Documentul respectiv limita puterea Regelui? Regele Mihai: Nu, aceste limite fuseseră decise atunci când Antonescu a primit puterea şi a preluat cele mai multe privilegii din mâinile tatălui meu. Cand am rostit jurământul pe 6 septembrie 1940 pur şi simplu am moştenit situaţia dată.

Ce contacte aţi avut între 1940 şi 1944 cu Antonescu? Dumneavoastră eraţi suveranul ţării, iar Antonescu era „Conducătorul“ ei. Regele Mihai: Da, era o situaţie destul de curioasă. Relaţia mea cu el a fost întotdeauna foarte rece. Autoritatea lui se resfrângea asupra tuturor domeniilor, el numea funcţionarii de la Palat, se amesteca chiar în viaţa noastră privată. Noi nu puteam face nimic. Eram ţinut complet în afara treburilor Statului. Antonescu ne întrebuinţa, ca sa zic aşa, drept faţadă pentru parade şi alte festivităţi. Mama mea a auzit prima oară declaraţia Uniunii Sovietice de război de pe 22 iunie 1941, la BBC, iar eu a doua zi dimineaţa la radio Bucureşti.

Aţi încercat să schimbaţi această situaţie? Regele Mihai: Nu prea se putea face nimic. Mama m-a ajutat enorm de mult ca să îndreptăm anumite lucruri.  Am reuşit împreună, de exemplu, să-l convingem pe Antonesdcu să aducă înapoi pe evreii deportaţi în Transnistria unde-i aştepta aşa zisa Endlösung, soluţia finală. Astfel au fost salvaţi vreo 400.000 de evrei. Tot datorită intervenţiei noastre nu a fost trimis în România niciun evreu la vreun lagăr de concentrare şi nu a trebuit nici să poarte steaua lui David pe haină. Cea mai mare greşeală a lui Antonescu a fost c-a înaintat până la Stalingrad. Acest lucru nu l-a putut nimeni accepta în România. Ce căutam noi acolo? Toată lumea, inclusiv noi, eram de acord cu decizia de-a intra în Basarabia, dar niciun centrimetru dincolo de Nistru.

Un Rege de numai 23 de ani, ajutat doar de un căpitan şi de trei subofiţeri, îl arestează pe Antonescu în mijlocul războiului. V-aţi luat un risc enorm! Regele Mihai: Am început cu pregătirile din 1943. Din păcate, stagnau atât discuţiile cu ruşii în Suedia, cât şi cu occidentalii în Cairo şi Ankara. Prăbuşirea frontului în nordul ţării noastre ne-a oferit însă o ocazie concretă. Planul iniţial, conceput împreună cu partidele politice, prevedea ca lovitura de stat să aibă loc pe 26 august, dar eu am devansat-o cu trei zile când am aflat că Antonescu urma să plece pe front pe 24; acolo nu am mai fi putut face nimic. Trimisesem chiar o telegramă aliaţilor în Italia în care le ceream ca pe 26 august să bombardeze anumite obiective militare. Am încercat mai mult de o oră ca să-l convingem pe Antonescu să întoarcă frontul. Răspunsul lui a fost categoric: refuza să anunţe armistiţiul pentru că nu accepta anumite condiţii şi pentru că nu voia să-şi trădeze aliaţii.

Totuşi, este curios că între ora 17.00 când Antonescu a fost arestat şi ora 10 seara când s-a citit proclamaţia dumneavoastră la radio au trecut câteva ore în care timp nici Siguranţa naţională, nici armata germană nu au intervenit. Regele Mihai: Nu cred că au ştiut mult, doar bănuiau că ceva s-a întâmplat. Dacă ar fi ştiut, ne-ar fi arestat imediat. Antonescu şi alţii mă considerau un copil. Când am dat lovitura de stat sub nasul lor au fost atât de uluiţi, încât un timp nici n-au ştiut cum să reacţioneze. Ăsta a fost norocul nostru. Aveam de partea noastră şi câţiva oameni care au tăiat toate legăturile telefonice cu nemţii. Puţinii militari de partea noastă erau recruţi cu trei luni de militărie, celelalte trupe erau răspândite şi au sosit în Bucureşti abia în noaptea de 23 spre 24 august. Comandanţii germani nu au dat imediat ordinul de luptă şi, de-aceea, trupele germane, foarte disciplinate, nu au intervenit spontan contra noastră.

Ce s-a întâmplat cu Antonescu după arestare? Regele Mihai: L-am închis într-o cămăruţă la etaj unde tatăl meu îşi păstra colecţia de timbre. În acel moment nu se afla nicio unitate militară disponibilă căreia să i-l predau pe Antonescu. Eu m-am acuns undeva în munţi. Comuniştii şi social-democraţii au fost implicaţi în acţiune din cauza presiunii Aliaţilor, altfel ei nu aveau nicio greutate politică în România. Antonescu a fost scos din Palat de către Emil Bodnăraş şi oamenii lui. Eu nu eram în acel moment în Bucureşti şi am aflat de acest lucru abia mai târziu. Astfel, comuniştii, şi nu eu, l-au predat apoi ruşilor.

Exact un an după această reuşită lovitură de stat, pe 21 august 1945, aţi intrat în „greva regală“. Aveaţi atunci un nou premier, impus de către ruşi, comunistul Petru Groza. Războiul se terminase pe 9 mai. România era acum ocupată de alte trupe, armata sovietică, în locul celei germane. Un lucru nu s-a mai putut însă repeta: Groza nu a mai fost arestat precum Antonescu.  Regele Mihai: Era imposibil. Ruşii erau mult mai numeroşi decât germanii. Bucureştiul viermuia de tancuri ruseşti, ei se ocupau de dezarmarea şi trimiterea acasă a trupelor româneşti, cu excepţia brigăzilor comuniste formate în Uniunea Sovietică. Germanii nu avuseseră comanda asupra trupelor româneşti, ruşii o aveau. În timpul războiului, armata română funcţionase independent şi, de exemplu, eu fusesem în stare pe 23 august să aduc trupe la Bucureşti. În 1945, toate trupele erau pe front, în afara ţării, sub comandă rusească şi nu s-ar fi putut retrage acasă chiar dacă eu le-aş fi comandat s-o facă.

V-aţi aflat repede în dezacord cu guvernul Groza. Ce s-ar fi întâmplat dacă, împreună cu vechile partide democratice, aţi fi intrat într-o confruntaţie directă cu ruşii, plus comuniştii? Războiul, atunci  se terminase, ruşii nu aveau niciun argument militar să ocupe România pe faţă. Regele Mihai: Nu, dar aveau argumente politice: aveau nevoie să se asigure de linişte în spatele ocupaţiei militare a Germaniei şi Ungariei. Sunt absolut convins că erau gata să treacă la ocupaţia militară a României. Dacă ne-am fi împotrivit pe faţă, am fi aprins butoiul cu pulbere. Dată fiind violenţa lor caracteristică, ruşii ar fi împuşcat fără ezitare mii de oameni. Noi am încercat să salvăm ceea ce se mai putea salva.

Dacă ruşii ar fi trecut la represalii, Occidentul ar fi trebuit totuşi să intervină. Regele Mihai: După cum am văzut mai târziu, nu cred că ar fi intervenit. Am avut atunci discuţii cu reprezentanţii lor în Bucureşti şi am înţeles că toate rapoartele lor despre amestecul ruşilor în treburile interne ale României erau fie ignorate, fie refuzate, la Londra şi Washington. Politica oficială a Angliei şi a Americii era atunci o indiferenţă totală. Acum ştim că se înţeleseseră cu Stalin să-i lase mână liberă în România. 10% influenţă în România nu însemna pentru ei nimic în practică. Toate celelalte ţări din Europa de Est au nimerit de-altfel în aceeaşi situaţie. Trebuie să mai adaug însă ceva important. După 23 august, ofensiva ruşilor contra germanilor s-a oprit imediat. Presupun că ei au vrut să obţină la noi acelaşi rezultat ca în Varşovia, unde au oprit ofensiva, lăsându-i pe nemţi să-i nimicească pe polonezi, după care şi-au reluat şi ei ofensiva. La noi s-a întâmplat din fericire altfel, noi am reuşit să-i scoatem din luptă pe nemţi.

Este totuşi uimitor că peste tot s-a trecut la rezistenţă pe scară mare contra germanilor în timp ce contra ruşilor a domnit parcă o paralizie generală. Regele Mihai: A fost totuşi rezistenţă, dar mai mult nu s-a putut.

Aţi fost foarte admirat pentru întoarcerea dumneavoastră din Anglia în noiembrie 1947, deşi trebuie să fi ştiut atunci că jocul se sfârşise.  Regele Mihai: Da, dar locul meu era în România, nu în străinătate. În Anglia nu mi s-a oferit nicio formă de sprijin. Regele George al VI-lea a avut o discuţie cu mine şi cu mama, o întrevedere în palatul Buckingham, dar după două ore ne-a spus că Anglia nu era în stare să întreprindă nimic.

Dacă nu aţi fi fost obligat să renunţaţi la tron aţi mai fi rămas în România? Regele Mihai: Desigur. Abdicarea mi-a fost impusă prin arestarea gărzii Palatului şi înlocuirea ei cu o unitate militară comunistă, plasarea de arme într-un al doilea cerc în jurul Palatului şi tăierea legăturilor telefonice. În timpul discuţiei, Groza şi-a arătat pistolul din buzunar  mamei şi i-a spus în germană: „Ţin asta în buzunar ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu!“. Totuşi, nu ameninţările lui Gheorghiu-Dej şi Groza m-au făcut să renunţ la tron, ci şantajul că ei altfel ar fi dezlănţuit o baie de sânge în toată ţara.

În 1948 aţi declarat la Londra că fuseseţi obligat să abdicaţi şi că de-aceea aceasta nu avea nicio valoare de drept. Regele Mihai: Londra a fost primul loc în care am putut să dau această declaraţie, în Elveţia şi Franţa acest lucru nu fusese posibil. Am repetat declaraţia în New York. În orice ţară civilizată există principiul că un act săvârşit sub presiune fizică nu este considerat valid.

Declaraţia de la Londra are totuşi consecinţe juridice. Regele Mihai: Pentru mine în orice caz. Din păcate mulţi iau în considerare situaţia de fapt, nu cea de drept. De-aceea, trăiesc o viaţă dublă: una faţă de România şi de români, şi alta faţă de restul lumii. În fapt, trebuie să navighez între cele două poziţii, ceea ce este foarte greu. Poate că mulţi cred că restaurarea monarhiei în România ar fi foarte dificilă. Asta înseamnă că ei nu cunosc istoria noastră. Noi am avut întotdeauna domnitori şi, de aproape 100 de ani, regi. Unii au fost mai buni, alţii mai puţin, dar ei s-au consacrat mereu bunului public.

Cum vă consideraţi acum dumneavoastră înşivă? Regele Mihai: Şeful legal al Statului.

Aceasta înseamnă şi că descendenţii dumneavoastră rămân moştenitori ai tronului?  Regele Mihai: Desigur.

Totuşi principiul succesiunii la tron conţine, dacă nu mă înşel, prevederea că urmaşi pot fi numai pe linie masculină.  Regele Mihai: Acest principiu există într-adevăr în Constituţia din 1923. Totuşi lucrurile se mai schimbă şi am înţeles cu ani în urmă că fiica mea cea mai mare, Margareta, ar putea fi acceptată în România ca moştenitoare a tronului. Totuşi, nicio discuţie despre constituţie nu poate avea loc atât timp cât nu avem un parlament adevărat.

Ce aţi făcut după vizita dumneavoastră în Anglia şi America din 1948? Regele Mihai: Am fost mereu pe drum între Florenţa, unde avea mama o casă, şi Danemarca, unde locuia soacra mea. În 1950, am mers în Anglia unde am rămas trei ani şi jumatate. Am cunoscut acolo un antreprenor american care se ocupa de aviaţie. Când a auzit că eram pilot din 1943 m-a invitat să vin să lucrez cu el în Elveţia. Aşa am ajuns aici. Am lucrat la testarea aparatului radar şi a pilotului automat în avioane pentru foarte mulţi clienţi  până în 1957 când firma a fost închisă şi ne-am trezit… în stradă.

Şi după aceea?  Regele Mihai: Am deschis, împreună cu alţii de la firma americană, o firmă pentru aparate electronice. După câţiva ani nu am mai putut rezista concurenţei multinaţionalelor şi a trebuit să închidem firma. Mai târziu am lucrat ca broker pentru o companie greco-americană. S-au spus în România tot felul de poveşti despre avuţiile pe care le-aş fi luat din România la plecare. Tot ce am luat a fost cu acordul guvernului care avea reprezentanţi în toate camerele palatului. Nu puteai lua nicio scrumieră de undeva fără ca acela să fi făcut control!

După atâţia ani în care aţi fost Rege, aţi trăit apoi ca un cetăţean obişnuit. Regele Mihai: Nu exista alternativă. Nu ne-am oprit însă acţiunile politice. Am înfiinţat, împreună cu alţii, Comitetul Naţional Român, dar acesta a trebuit să-şi înceteze activităţile după câţiva ani din lipsă de fonduri. Diferite persoane m-au întrebat însă acum de ce revin pe neaşteptate cu noi declaraţii politice. Răspunsul meu este că timp de 40 de ani nu m-am oprit niciodată din a vorbi despre situaţia din România. Refuz doar pe ziariştii care îmi pun întrebări despre viaţa mea particulară. Aceasta nu are importanţă. Încă din 1951-1952 am depus mărturie în faţa unei comisii a Congresului Statelor- Unite. Am discutat tot timpul cu oameni politici şi cu guverne dar acestora nu li s-a făcut publicitatea cuvenită.  Presa, din păcate, a avut puţin interes pentru România. La modă era atunci „coexistenţa“ .

Aţi remarcat interes în Occident pentru România? Regele Mihai: Prea puţin. Lumea liberă, cum se spune, este avocatul libertăţii în lumea întreagă, dar interesul ei pentru Europa de Est este redus aproape exclusiv la Ungaria şi Polonia, şi aproape deloc pentru România. Este ceva ce eu nu prea înţeleg.

Până spre 1980 Occidentul îl admira mult pe Ceauşescu. Regele Mihai: Într-un anume sens el a reuşit să ducă de nas Occidentul. Se vede că „Ministerul pentru falsificarea istoriei“ (n.a. –probabil, Securitatea) lucra foarte eficient. Noi am indicat acest lucru încă de mult timp. Din păcate, mediile occidentale purtau ochelari de cal când era vorba de România.

Situaţia s-a schimbat însă între timp mai ales datorită disidenţilor români. Regele Mihai: Protestele lor nu pot singure să ducă la eliberarea României. Cu cât atrag ei însă atenţia asupra situaţiei reale din ţară, cu atât mai bine. Este totuşi greu de spus ce ar trebui să facă Occidentul mai exact. Am propus la un moment dat un boicot economic. De ce merg oamenii în România să facă afaceri în timp ce cei de acolo suferă atât? În acest fel, alimentele de care este mare nevoie în România sunt exportate în străinătate.

Credeţi că un asemenea boicot este realizabil? El nu a reuşit până acum nici în cazul Africii de Sud, nici al Poloniei. Regele Mihai: Este greu de spus cum ar trebui să funcţioneze un boicot, sper că-i vom găsi cheia undeva.

Aţi putea-o găsi în Uniunea Europeană sau în Consiliul Europei? Regele Mihai: Este o posibilitate.

Lucrurile se schimbă repede în Europa de Est, dar nu în România. Cum credeţi că se vor petrece evenimentele?  Regele Mihai: Este greu de spus. Ceauşescu pare insensibil la presiuni din afară, iar în interiorul ţării Securitatea este atotputernică. Schimbări în interiorul partidului sunt greu de prezis. Cei şase foşti lideri comunişti care au scris scrisoarea de protest sunt ei înşişi responsabili pentru situaţia din ţară. Este bine că au spus ceva, dar nu trebui să uităm trecutul lor. Răscoale precum cea din Braşov din 1987 au şanse de reuşită doar dacă sunt generale. Nu putem nici să le cerem oamenilor de acolo jertfe de sine pe scară mare ori să-şi verse sângele poate fără rost.

Să presupunem că se schimbă totuşi ceva în situaţia politică actuală din România. Ce credeţi ar trebui să urmeze după aceea? Regele Mihai: În primul rând, ar trebui să reintre în funcţiune Constituţia din 1923. Firul rupt atât de brutal trebuie reînnodat. Oamenii trebuie apoi să-şi regăsească demnitatea şi încrederea în sine. La fel, economia. Sunt atât de multe probleme încât este greu să spui cu ce trebuie să începi. Formarea unui guvern va fi şi ea dificilă. Există fără îndoială oameni de caracter, dar unde-i găseşti? Clasa politică este distrusă şi se cade să fie refăcută, totul trebuie reconstruit cu multă grijă. Sunt probleme la care mă gândesc fără întrerupere.

Vă consideraţi Rege al României şi mulţi români aşa vă văd. V-aţi întoarce în România dacă aţi fi chemat? Regele Mihai: Desigur, dar trebuie văzut care ar fi atunci situaţia. Spun de mult timp că plec de la premisa că mă reîntorc în ţară şi că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu. Nu mi se pare potrivit să începem cu o asemenea întrebare. Ce să răspundă oamenii acum?

(sursa)

Scrisorar 13

New York
November 10, 1958

Dear Thom:

We had your letter this morning. I will answer it from my point of view and of course Elaine will from hers.

First — if you are in love — that’s a good thing — that’s about the best thing that can happen to anyone. Don’t let anyone make it small or light to you.

Second — There are several kinds of love. One is a selfish, mean, grasping, egotistical thing which uses love for self-importance. This is the ugly and crippling kind. The other is an outpouring of everything good in you — of kindness and consideration and respect — not only the social respect of manners but the greater respect which is recognition of another person as unique and valuable. The first kind can make you sick and small and weak but the second can release in you strength, and courage and goodness and even wisdom you didn’t know you had.

You say this is not puppy love. If you feel so deeply — of course it isn’t puppy love.

But I don’t think you were asking me what you feel. You know better than anyone. What you wanted me to help you with is what to do about it — and that I can tell you.

Glory in it for one thing and be very glad and grateful for it.

The object of love is the best and most beautiful. Try to live up to it.

If you love someone — there is no possible harm in saying so — only you must remember that some people are very shy and sometimes the saying must take that shyness into consideration.

Girls have a way of knowing or feeling what you feel, but they usually like to hear it also.

It sometimes happens that what you feel is not returned for one reason or another — but that does not make your feeling less valuable and good.

Lastly, I know your feeling because I have it and I’m glad you have it.

We will be glad to meet Susan. She will be very welcome. But Elaine will make all such arrangements because that is her province and she will be very glad to. She knows about love too and maybe she can give you more help than I can.

And don’t worry about losing. If it is right, it happens — The main thing is not to hurry. Nothing good gets away.

Love,

Fa

John Steinbeck to his elder son, Thom.

Scrisorar 12

1er janvier 1968, Jacques Brel

Le seul fait de rêver est déjà très important. Je vous souhaite des rêves à n’en plus finir et l’envie furieuse d’en réaliser quelques-uns. Je vous souhaite d’aimer ce qu’il faut aimer et d’oublier ce qu’il faut oublier. Je vous souhaite des passions, je vous souhaite des silences. Je vous souhaite des chants d’oiseaux au réveil et des rires d’enfants. Je vous souhaite de respecter les différences des autres, parce que le mérite et la valeur de chacun sont souvent à découvrir. Je vous souhaite de résister à l’enlisement, à l’indifférence et aux vertus négatives de notre époque. Je vous souhaite enfin de ne jamais renoncer à la recherche, à l’aventure, à la vie, à l’amour, car la vie est une magnifique aventure et nul de raisonnable ne doit y renoncer sans livrer une rude bataille. Je vous souhaite surtout d’être vous, fier de l’être et heureux, car le bonheur est notre destin véritable.

Scrisorar 10

When people accused “Life of Brian” of blasphemy, Monty Python wrote this letter

Dear __________

Thank you for your letter regarding the film Monty Python’s Life of Brian. Whilst we understand your concern, we would like to correct some misconceptions you may have about the film which may be due to the fact that you have not had the chance to see it before forming your views. The film is set in Biblical times, but it is not about Jesus. It is a comedy, but we would like to think that it does have serious attitudes and certain things to say about human nature. It does not ridicule Christ, nor does it show Christ in any way that could offend anyone, nor is belief in God or Christ a subject dealt with in the film.

We are aware that certain organizations have been circulating misinformation on these points and are sorry that you have been misled. We hope you will go see the film yourself and come to your own conclusions about its virtues and defects. In any case, we hope you find it funny.

Best wishes,

Monty Python

PS

The director, Terry Jones, issued the following riposte to this criticism: “Any religion that makes a form of torture into an icon that they worship seems to me a pretty sick sort of religion quite honestly”.

PPS

Graham Chapman’s Memorial Speech delivered by John Cleese

Graham Chapman, co-author of the ‘Parrot Sketch, is no more.

He has ceased to be, bereft of life, he rests in peace, he has kicked the bucket, hopped the twig, bit the dust, snuffed it, breathed his last, and gone to meet the Great Head of Light Entertainment in the sky, and I guess that we’re all thinking how sad it is that a man of such talent, such capability and kindness, of such intelligence should now be so suddenly spirited away at the age of only forty-eight, before he’d achieved many of the things of which he was capable, and before he’d had enough fun.

Well, I feel that I should say, “Nonsense. Good riddance to him, the freeloading bastard! I hope he fries.”

And the reason I think I should say this is, he would never forgive me if I didn’t, if I threw away this opportunity to shock you all on his behalf. Anything for him but mindless good taste. I could hear him whispering in my ear last night as I was writing this:

“Alright, Cleese, you’re very proud of being the first person to ever say ‘shit’ on television. If this service is really for me, just for starters, I want you to be the first person ever at a British memorial service to say ‘fuck!’”

You see, the trouble is, I can’t. If he were here with me now I would probably have the courage, because he always emboldened me. But the truth is, I lack his balls, his splendid defiance. And so I’ll have to content myself instead with saying ‘Betty Mardsen…’3

But bolder and less inhibited spirits than me follow today. Jones and Idle, Gilliam and Palin. Heaven knows what the next hour will bring in Graham’s name. Trousers dropping, blasphemers on pogo sticks, spectacular displays of high-speed farting, synchronised incest. One of the four is planning to stuff a dead ocelot and a 1922 Remington typewriter up his own arse to the sound of the second movement of Elgar’s cello concerto. And that’s in the first half.

Because you see, Gray would have wanted it this way. Really. Anything for him but mindless good taste. And that’s what I’ll always remember about him—apart, of course, from his Olympian extravagance. He was the prince of bad taste. He loved to shock. In fact, Gray, more than anyone I knew, embodied and symbolised all that was most offensive and juvenile in Monty Python. And his delight in shocking people led him on to greater and greater feats. I like to think of him as the pioneering beacon that beat the path along which fainter spirits could follow.

Some memories. I remember writing the undertaker speech with him, and him suggesting the punch line, ‘All right, we’ll eat her, but if you feel bad about it afterwards, we’ll dig a grave and you can throw up into it.’ I remember discovering in 1969, when we wrote every day at the flat where Connie Booth and I lived, that he’d recently discovered the game of printing four-letter words on neat little squares of paper, and then quietly placing them at strategic points around our flat, forcing Connie and me into frantic last minute paper chases whenever we were expecting important guests.

I remember him at BBC parties crawling around on all fours, rubbing himself affectionately against the legs of gray-suited executives, and delicately nibbling the more appetizing female calves. Mrs. Eric Morecambe remembers that too.

I remember his being invited to speak at the Oxford union, and entering the chamber dressed as a carrot—a full length orange tapering costume with a large, bright green sprig as a hat—-and then, when his turn came to speak, refusing to do so. He just stood there, literally speechless, for twenty minutes, smiling beatifically. The only time in world history that a totally silent man has succeeded in inciting a riot.

I remember Graham receiving a Sun newspaper TV award from Reggie Maudling. Who else! And taking the trophy falling to the ground and crawling all the way back to his table, screaming loudly, as loudly as he could. And if you remember Gray, that was very loud indeed.

It is magnificent, isn’t it? You see, the thing about shock… is not that it upsets some people, I think; I think that it gives others a momentary joy of liberation, as we realised in that instant that the social rules that constrict our lives so terribly are not actually very important.

Well, Gray can’t do that for us anymore. He’s gone. He is an ex-Chapman. All we have of him now is our memories. But it will be some time before they fade.

Neo-monarhiștii români

Flavius Boncea:

„Valuri de cerneală au curs în ultimele zile pe tema proiectului de lege făcut public de guvern privind instituţionalizarea Casei Regale a României. Opinii pro, opinii contra, opinii fără opinie – aşa cum, probabil, este şi normal să se întâmple într-o democraţie.

Însă cel mai trist lucru este că majoritatea opiniilor contra vin tocmai din zona monarhiştilor cu state vechi, a celor care până mai ieri şi-ar fi dat viaţa pentru Familia Regală şi care, astăzi, văd în promovarea acestei legi o abdicare de la idealul de revenire a României la statutul de monarhie constituţională. Au ei dreptate? Nu, şi voi explica acest lucru în cele ce urmează.

Este foarte adevărat faptul că republica în România nu este legitimă, iar reintrarea României în legalitate nu s-ar putea face decât prin revenirea la ultima Constituţie legitimă, cea din 1923, care să fie revizuită ulterior. Dar, dincolo de aspectul legal, nu putem trece cu vederea faptul că, totuşi, din 1948 încoace, forma de guvernământ a României este această republică ilegitimă. În cei 26 de ani scurşi de la Revoluţie am avut o clasă politică şi o societate civilă incapabile să repună România pe drumul ei firesc. Practic, Familia Regală a României, în frunte cu Majestatea Sa Regele Mihai, a luptat de una singură, cu puterea pe care o are o simplă familie, pentru a-şi redobândi locul cuvenit în societatea românească. O luptă de cele mai multe ori inegală, în condiţiile în care adversarii regalităţii aveau un ascendent de jumătate de secol de manipulare securistă şi comunistă. Acum, după aproape 69 de ani de la abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui, Familia Regală şi-a câştigat un loc în această societate  iar un guvern vine să statueze acest fapt. În această republică ilegitimă, cu consensul clasei politice, cineva s-a gândit să recunoacă meritele Familiei Regale şi să-i ofere un statut juridic care să o ajute să îşi continue misiunea în slujba ţării şi a poporului român. Niciunde în acest proiect nu se vorbeşte de faptul că Familia Regală trebuie să îşi asume actuala formă de guvernământ sau actuala Constituţie. Niciunde nu se spune că, prin adoptarea acestei legi, discuţiile despre restaurarea monarhiei devin caduce.

Familiei Regale nu i se impune nimic şi nici nu i se oferă nimic mai mult decât recunoaşterea publică a faptului că ea EXISTĂ; este aici, este printre noi, este pentru noi, „păstrătoarea valorilor şi tradiţiilor statale ale Coroanei Române, care simbolizează suveranitatea şi independenţa naţională”. Iar acest moment este văzut, culmea!, de unii monarhişti ca o nouă abdicare.

De fapt, avem de-a face cu cel mai mare pas de după 30 decembrie 1947 înspre revenirea României la monarhie constituţională.

Corul denigratorilor Familiei Regale din aceste zile uită, cu ştiinţă sau nu, ceilalţi paşi, mai mici sau mai mari, făcuţi de-a lungul ultimilor 20 de ani înspre revenirea la monarhie. Paşi la care nu au avut nimic de comentat, din câte îmi aduc aminte. Cum ar fi redarea paşaportului românesc M.S. Regelui Mihai I al României în 1997 – atunci nu a fost o abdicare faptul că Regele a acceptat să se întâlnească cu preşedintele României şi a acceptat un paşaport emis de un guvern republican? Sau cum ar fi legea privind statuarea zilei de 10 Mai ca sărbătoare naţională a României precum şi legea privind repunerea coroanei pe acvila din stema României – oare, acestea nu sunt tot acte de abdicare? Ca să nu mai vorbesc de discursul Regelui Mihai ţinut în 2011 în Parlamentul României – da, un parlament republican! Şi au mai fost mulţi paşi, în multe alte ocazii, când nimeni nu a avut nimic de obiectat.

Astăzi, însă, când suntem în faţa celui mai mare pas înainte (de până acum) pentru lupta noastră, a monarhiştilor, unii dintre noi se trezesc să acuze. Iar discuţia se poartă în termeni cel puţin indecenţi, mai ales la adresa A.S.R. Principesei Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române. Tuturor acestora ar trebui să li se aducă aminte, probabil, un singur lucru: Majestatea Sa Regele Mihai I al României trăieşte. Vede tot ce se întâmplă în jur. Şi suferă. Atâta tot că de data aceasta durerea Sa este mult mai mare, pentru că loviturile nu vin din afară, ci din interior, într-un moment în care clasa noastră politică, aşa cum este ea, a ajuns să recunoască legătura instituţională dintre Familia Regală a României şi Statul Român”

Scrisorar 9

Dear Sir,

I am writing to thank you for bouncing my check with which I endeavored to pay my plumber last month. By my calculations, three nanoseconds must have elapsed between his depositing the check and the arrival in my account of the funds needed to honor it. I refer, of course, to the automatic monthly transfer of funds from my modest savings account, an arrangement which, I admit, has been in place for only 31 years. You are to be commended for seizing that brief window of opportunity, and also for debiting my account $30 by way of penalty for the inconvenience caused to your bank.

My thankfulness springs from the manner in which this incident has caused me to rethink my errant financial ways. I noticed that whereas I personally attend to your telephone calls and letters, when I try to contact you, I am confronted by the impersonal, overcharging, pre-recorded, faceless entity which your bank has recently become. From now on, I, like you, choose only to deal with a flesh-and-blood person. My mortgage and loan repayments will therefore and hereafter no longer be automatic, but will arrive at your bank, by check, addressed personally and confidentially to an employee at your bank whom you must nominate. Be aware that it is an offense under the Postal Act for any other person to open such an envelope.

Please find attached an Application Contact Status form which I require your chosen employee to complete. I am sorry it runs to eight pages, but in order that I know as much about him or her as your bank knows about me, there is no alternative. Please note that all copies of his or her medical history must be countersigned by a Notary Public, and the mandatory details of his/her financial situation (income, debts, assets and liabilities) must be accompanied by documented proof. In due course, I will issue your employee with a PIN number which he/she must quote in dealings with me. I regret that it cannot be shorter than 28 digits but, again, I have modeled it on the number of button presses required of me to access my account balance on your phone bank service. As they say, imitation is the sincerest form of flattery.

Please allow me to level the playing field even further. When you call me, you will now have a menu of options on my new voice mail system to choose from.

Please press the buttons as follows:

1. To make an appointment to see me.

2. To query a missing payment.

3. To transfer the call to my living room in case I am there.

4. To transfer the call to my bedroom in case I am sleeping.

5. To transfer the call to my toilet in case I am attending to nature.

6. To transfer the call to my mobile phone if I am not at home.

7. To leave a message on my computer, a password to access my computer is required. Password will be communicated to you at a later date to the Authorized Contact.

8. To return to the main menu and to listen to options 1 through 7.

9. To make a general complaint or inquiry. The contact will then be put on hold, pending the attention of my automated answering service. While this may, on occasion, involve a lengthy wait, uplifting music will play for the duration of the call.

Regrettably, but again following your example, I must also levy an establishment fee of $50 to cover the setting up of this new arrangement. Please credit my account after each occasion.

May I wish you a happy, if ever so slightly less prosperous, New Year.

Sincerely,

Your Humble Client (85 years-old lady)

Vise, taică, vise

Sigur că mi-aș dori ca românii să fie mai degrabă deștepți decât proști. Mai degrabă credincioși în duh și în bunătate decât în habotnicie și ignoranță. Mai degrabă cizelați decât cocalari. Mai degrabă ”hai să dăm mână cu mână” decât ”să moară și capra vecinului”. Mai degrabă prieteni cu periuța de dinți decât amici cu clondirul de rachie ieftină. Mai degrabă ascultători decât turnători. Mai degrabă alături la greu decât iute la sfaturi. Dar până una alta m-aș mulțumi și numai dacă n-ar mai arunca pe jos ambalajele de eugenii, guma mestecată și cojile de banane.

Scrisorar 6

La începutul anului 2014, Umberto Eco a publicat în revista italiană online Espresso o scrisoare adresată nepoțelului său.

Dragul meu nepot,

nu aș dori ca această scrisoare de Crăciun să fie prea în stilul lui De Amicis (autorul cărții pentru copii Cuore – N.Tr.) și să-ți dea sfaturi legate de iubirea pentru semeni, pentru patrie și pentru lumea în care trăim, sau alte lucruri de acest gen. Oricum nu i-ai da ascultare și, la momentul punerii ei în practică, (tu adult iar eu de mult plecat spre alte zări) sistemul de valori probabil că se va fi schimbat atât de mult, încât recomandările mele ți s-ar părea depășite.

Așa că aș dori să mă opresc asupra unei singure recomandări, pe care vei putea să o pui în aplicare încă de pe acum, în vreme ce navighezi pe iPad, pe care nu voi face greșeala să-l ponegresc, nu numai pentru că aș părea un bunic ramolit, dar și pentru că și eu mă folosesc de un iPad. Cel puțin pot să-ți recomand, dacă din întâmplare ajungi pe unul din sutele de site-uri porno care arată raporturile dintre două ființe umane, sau dintre o ființă umană și un animal, în mii de feluri, încearcă să nu crezi că asta înseamnă sex, un act destul de monoton, pentru că aceste site-uri pun în scenă un simplu scenariu care să te țină prizonier în casă ca să nu ieși și să te uiți la fete adevărate. Pornesc de la principiul că ești heterosexual, în caz contrar te rog să adaptezi recomandările mele la ce-ți face plăcere: dar uită-te la fete, la școală sau acolo unde mergi să te joci, pentru că fetele în carne și oase sunt de preferat iar într-o zi îți vor oferi satisfacții mai mari decât cele pe care le vezi pe Internet. Te rog să crezi în cuvintele unui om care are experiență mai multă decât tine (dacă n-ași fi făcut decât să mă uit la partidele de sex de pe computer, tatăl tău nu s-ar fi născut, iar tu cine știe unde ai fi, de fapt n-ai exista deloc).

Însă nu despre asta am dorit să-ți vorbesc, ci despre boala care a lovit generația ta și chiar și pe copiii mai mari decât tine, care probabil acum sunt deja studenți: pierderea memoriei.
Este adevărat că dacă-ți vine cheful să afli cine a fost  Carol cel Mare sau unde se află Kuala Lumpur nu trebuie decât să apeși câteva butoane iar Internetul îți răspunde imediat. Fă și asta atunci când trebuie, însă după ce ai căutat un răspuns, încearcă să ții minte, pentru a nu fi obligat să cauți a doua oară același răspuns atunci când îți va trebui pentru un proiect la școală bunăoară. Riscul este că, din cauză că știi că poți afla imediat de pe calculator răspunsul la orice întrebare, îți piere cheful de a memora acea informație. Este ca și cum, după ce ai aflat că pentru a ajunge pe strada Cutare sau Cutărică există autobuze sau metrouri care îți oferă posibilitatea de a te deplasa fără efort (sigur că este un mijloc foarte comod și trebuie să-l folosești de câte ori te grăbești) crezi că în felul acesta nu mai ești obligat deloc să mergi pe jos. Însă dacă nu mergi pe jos suficient devii “o persoană cu dizabilități”, așa cum se numește în ziua de astăzi o persoană în cărucior. Bine, știu că faci sport și că știi să-ți folosești trupul, dar să ne întoarcem, totuși, la creier.

Memoria este un mușchi precum cei de la picioare, dacă nu o pui la treabă se lenevește iar tu devii (din punct de vedere mintal) o persoană cu dizabilități, adică (spunând lucrurilor pe nume) un idiot. Iar în plus, așa cum pentru toată lumea există riscul ca la bătrânețe să dezvolte boala Alzheimer, una dintre metodele prin care se poate evita acest incident neplăcut este să-ți antrenezi permanent memoria.

Iată așadar dieta pe care ți-o propun. În fiecare dimineață învață câte o poezioară. Și eventual provoacă-i la concurs pe prietenii tăi, să vedeți cine își amintește mai bine. Dacă nu vă plac poeziile, faceți concurs cu echipele de fotbal, însă bagă de seamă că nu este suficient să știi ce fotbaliști joacă în prezent la AS Roma, învață cum se numesc și jucătorii altor echipe și, eventual, cum se numeau jucătorii mai vechi (…). Faceți concursuri de memorie, eventual cu cărțile pe care le-ați citit. Vezi dacă prietenii tăi își amintesc cum se numeau servitorii celor trei mușchetari plus D’Artagnan (Grimaud, Bazin, Mousqueton și Planchet)… Și dacă nu vei dori să citești ”Cei trei mușchetari” (și nici nu știi ce pierzi) faceți concurs cu una dintre poveștile pe care le-ați citit.

Pare un joc (și chiar este un joc) însă vei vedea cum memoria ta se va umple cu personaje, povești, amintiri de tot felul. Poate te-ai întrebat de ce la început computerele se numeau ”creiere electronice”: pentru că au fost concepute pe modelul creierului uman, însă creierul nostru are mai multe conexiuni decât un computer, este un fel de computer la purtător care crește și se întărește pe măsură ce îl folosești, în vreme ce calculatorul pe care îl ai pe birou, cu cât mai mult îl folosești cu atât își pierde din viteză și după câțiva ani ești nevoit să-l înlocuiești cu altul mai rapid. În schimb, de creierul tău poți să te folosești până la 90 de ani, iar la 90 de ani (dacă ți l-ai îngrijit cum se cuvine) își va aminti mai mult decât îți amintești tu în prezent. E pe gratis.

Există apoi memoria istorică, cea care nu se referă la faptele petrecute în timpul vieții tale, ci la ceea ce s-a petrecut înainte să te naști.

(…)

În prezent școala (pe lângă lecturile tale personale) ar trebui să te învețe să memorezi tot ce s-a întâmplat înainte de nașterea ta, însă se vede că nu prea reușește asta, pentru că mai multe cercetări arată că tinerii din ziua de azi, inclusiv studenții, dacă sunt născuți, să spunem, în 1990 nu știu ce s-a întâmplat în 1980 (ca să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat acum 50 de ani).
(…)
Însă de ce este așa de important să știm ce s-a întâmplat în trecut? Pentru că de multe ori trecutul te ajută să înțelegi prezentul și în orice caz, ca și cu echipele de fotbaliști, te ajută să-ți îmbogățești memoria.

Important de menționat că poți face asta nu doar cu ajutorul cărților și revistelor, ci și recurgând la Internet. Pe care trebuie să-l folosești nu doar ca să comunici cu prietenii tăi, ci pentru a intra în dialog cu istoria lumii (…)
Va veni momentul când vei îmbătrâni și te vei simți de parcă ai trăit o mie de vieți, pentru că va fi ca și cum ai participat personal la bătălia de la Waterloo, ai fost martor la asasinarea lui Iulius Cezar sau te-ai aflat la câțiva pași de Berthold Schwarz pe când amesteca substanțe într-un mojar sperând să producă aur și descoperind din greșeală praful de pușcă, sărind din cauza asta în aer (și bine a făcut). Alți prieteni de-ai tăi, care nu și-au antrenat memoria, au trăit însă o singură viață, pe a lor, și bănuiesc că a fost o viață destul de tristă și lipsită de mari emoții.

Scrisorar 5

“Frate Vlahuţă,

De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu existăpe pământ speţă zoologica mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-şi găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!
Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda; înca nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel înca nu înţelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.
În fine, nu are înca destula îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu “binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de “înstrăinarea neamului românesc”, “de alterarea spiritului naţional”, de… “pierderea românismului”!
Să se piarza neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindca un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face… Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepeneasca ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri… atâţia sdraveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţ înainte de a fi legat rod… …
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureşul de-a’ndaratelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa şi neamului românesc!
Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale”

(I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, Editura Humanitas, 1994)

Scrisorar 3

Mon cher ami,

Ah certes, le tour est beau, et vous paraissait sans doute bien combiné. Vous me délivrez, un jour, de façon anodine et peut-être même furtive, d’un exécrable et rebutant objet pendu au mur à seule fin de décoration (?) ; puis je respire, mon thorax velu s’épanche enfin en des épanouissements avides ; je regarde mes doigts de gauche et je vois les trace infâmes de cordes-scies céder à une nouvelle et lisse et jeune pesa striée de remplacement marquée à mes empreintes personnelles. Vous m’écrivez, sans m’en parler. L’idylle continue, en somme. […]

Je reçois ces lettres, je les lis avec intérêt, j’y réponds d’un coeur sincère et brusquement, comme une bombe, voici que vous venez me faire chier (et en écriture pseudo-phonétique encore) avec une guitare que je vous aurais remise à des fins de vente ; mais je vous vois venir, mon petit, je vous vois venir. D’abord, vous me dîtes que c’est pour un copain — je me frotte les paumes tel Ponce Pilate aux croisades et je pense : jamais je ne le connaîtrai. Voici maintenant, ignoble renégat, que vous lui fourgâtes la vôtre ? Bon. Donc la mienne est chez vous, ça va, je comprends. Parfait. Mais au moment où je tâche à me rassurer un peu, c’est maintenant un tissu de lamentations séniles (conçues à seule fin d’emmêler ma comprenette déjà pas trop fameuse en ce moment) d’où je crois pouvoir déduire d’une part que vous voulez me la payer, d’autre part que vous ne pouvez pas me la payer immédiatement ? Alors, vous croyez que je suis trop idiot pour comprendre la résultante ? Que vous allez me rapporter cette ordure ?

Linard, je vous le dis tout net, j’ai tenté avec vous la franchise, la tendresse, les bons sentiments ; mais rien ne s’accroche à votre coeur glissant comme un savon caduc mouillé de sperme. Linard, je serais ferme : à la première tentative que vous ferez de me rapporter cette guitare, je vous sonne. Et à coups de pompes dans les molaires, procédé que je répugne d’ordinaire à employer sinon avec les chevaux. Mais auriez-vous juré de me rendre fou ? Et ne me bassinez pas avec votre argent, vous me parlez tellement d’argent que vous finirez par me faire croire que moi, j’en ai. Mon pauvre ami, si j’en avais, j’aurais de puis longtemps une bonne guitare, comprenez-vous ; mais une bonne guitare, ça vaut vingt-cinq billets, et quoi que vous puissiez insinuer, je ne suis plus, depuis longtemps, de ces gens qui ont vingt-cinq billets.

Non, décidément, Linard, vous êtes un assez sale type. Vous me parlez de repas ? Ne pouvez-vous en parler avant et venir en prendre un ici ? C’est, je le regrette, la seule chose que je puisse vous offrir ! Mais naturellement vous aurez à coeur de m’en demander d’autres, de me demander par exemple, les qualités que vous opposez à mes défauts imaginés — ce qui est d’un humour facile, mais assez bas, tout au septième que vous habitez. — D’ailleurs cette flèche de Parthe elle-même ne me touche guère : moi je vais avoir une chambre au huitième. Ah !

Résumé :

1° Gardez cette ordure.

2° Ne me faîtes pas chier avec ces histoires de pognon et gardez ledit pognon pour bouffer.

3° Je vous tiens malgré tout pour un brave homme.

Boris Vian

Lettre de Boris Vian à Jean Linard via Des Lettres

Scrisorar 2

12657230_1015964368459579_6761728996930738712_o

GUILLAUME APOLLINAIRE, pe front, în 1915:

„Micuța mea Lou, am fost nevoit să-mi întrerup scrisoarea în versuri, iată că o reiau acum în proză. Te iubesc nespus, my love, mica mea Lou. Se aude o mitralieră care parcă macină cafeaua, un avion trece pe deasupra. În pădure, ridicăm un adăpost nou. Cerul s-a înseninat. Nu mai bate nici vântul. Inima s-a potolit. Iar n-am putut să închid un ochi în adăpost. Nu sunt obișnuit. Aseară, pentru prima oară de când am plecat din Nîmes, mi-am dat jos încălțările. Astăzi, am reușit să mă spăl la jgheabul din pădure, sub ploaie. Cum îți merge? Te simți bine? Nu-ți fă griji pentru mine. De altfel, nu sufăr prea mult de toate astea. Se aud și tunurile noastre. Ale nemțoiului s-au liniștit. Când e vreme bună, de pe colină se zărește cea mai nouă dintre catedrale. Te îmbrățișez. Cu buzele mele pe buzele tale.
Guy “

Traducere de Luiza și Mihai Șora
Sursa manuscrisului: Bibliothèque Nationale de France

Breaking News din science

Pentru că în stomacul mumiei Ötzi (Ice Man) a fost găsită bacteria Helicobacter Pylori, istoricii au aflat indicații prețioase despre rutele migrației Africa-Europa de acum 5300 de ani. Săpăturile de extindere ale aeroportului Ørland au dat la iveală comori istorice din perioada pre-vikingă de acum 1500 de ani. În Peterborough UK au fost descoperite două case aproape intacte aparținând Epocii Bronzului. Cercetătorii din agricultură au inventat un aditiv minune, numit novihum, pentru a reface solul distrus. Profesorul Lawrence Krauss a vorbit despre posibila descoperire a undelor gravitaționale (LIGO Group). A fost descoperită și cea mai luminoasă supernovă, denumită ASAS-SN-15lh. S-au inventat picturile și smartfoanele în Braille (pentru orbi). China vrea să instaleze până în anul 2020 o flotilă de centrale nucleare plutitoare tip ACPR50. A fost descoperită o nouă specie de dinozaur în Argentina. Englezii au identificat locul exact unde au avut loc execuțiile ”vrăjitoarelor” din Salem. S-a inventat insulina inhalabilă. În Marea Nordului s-a descoperit o așezare scufundată în anul 7000 BC. Jumătate din clasa de astronomi de la NASA e formată din femei. Se pare că sistemul solar are 9 planete, o planetă de mărimea lui Neptun cică orbitează dincolo de Pluto. O echipă de la Universitatea Missouri a anunțat că a identificat cel mai mare număr prim ever, format din 22 milioane de cifre. ADN-ul recoltat din schelete antice sugerează că britanicii sunt doar o treime anglo-saxoni. O femeie de 90 de ani din Miami s-a trezit dimineața cu un animal straniu în pat; era un kinkajou din America de Sud. O echipă de arheologi israelieni a decoperit în orașul Zippori, fostă capitală a Galileei, inscripții din secolele 2-4. Oamenii de știință de la Institutul de Fizică Nucleară din Polonia au declarat existența unor structuri matematice precise în câteva cărți clasice, cei mai frumoși fractali fiind în cartea Finnegan’s Wake a lui James Joyce. Japonia plănuiește să construiască cea mai mare centrală plutitoare de energie solară în lacul de acumulare al barajului Yamakura. Pe o tabletă cuneiformă s-a descoperit o nouă limbă (Shubrian). Un grup de medici de la spitalul de copii din Boston au avut parte de o premieră: au văzut cum se dezvoltă o tumoră canceroasă chiar de la prima celulă. Antropologul Bryan Sykes spune că europenii moderni se trag din doar şapte femei preistorice. Ryan Chester este un elev din Ohio care a câștigat 400 de mii de dolari cu un videoclip în care a explicat teoria relativității a lui Einstein (la concursul respectiv s-au înscris 2000 de copii din 86 de țări). Cică galaxiile nu plutesc așa de capul lor ci sunt parte din ceva numit superclusters (în a noastră sunt o sută de mii de galaxii). Iar universul are fibre, așa se alimentează clusterele. A fost descoperită gena schizofreniei. Stela de piatră ”Tel Dan” de la muzeul din Israel ar conține prima dovadă istorică a existenței regelui David din Biblie. Primele femei care au avut drept de vor ever au fost în Manitoba Canada, pe 28 ianuarie 1916. O violonistă rănită într-un accident de mașină a reuși să compună muzică cu ajutorul undelor cerebrale conectate la un computer. Oftatul e un reflex neuronal de bază, care ne poate salva viața. Prostia se studiază științific. Descifrarea unei tablițe babiloniene a relevat faptul că astronomii babilonieni studiau mișcarea planetei Jupiter, cu 1400 de ani înainte de anul în care se presupunea că ar fi existat tehnica necesară. Neutrinii au masă măsurabilă. Funcția executivă care permite creierelor noastre să ia decizii are o cantitate limitată. La noi? Dragoş Şerban, elev în clasa a XI-a la Liceul Teoretic Internaţional de Informatică, a realizat proiectul intitulat „A non-invasive approach to brain tumors classification based on their textured pattern in MR images and CT scans“, prin care a oferit o alternativă la biopsia tumorilor cerebrale. Premiul I absolut cu medalie de aur la Concursul Naţional de Ştiinţe şi Tehnologii FirSTep (14 februarie 2015 la Bucureşti) și calificare la un concurs de proiecte internaționale în Houston.

Prima oară, cu cărți

Deabea intrată în adolescență, nu mă hotărâsem dacă trebuie să mă îndrăgostesc de un celebru cântăreț de operetă sau de proful de mate. Până la urmă m-am îndrăgostit de Ștefan din Jocul de-a vacanța al lui Sebastian. Ceteam enorm, chiar și BPT-urile din biblioteca părinților, pe care le aranjasem cronologic, într-o după amiază plictisită de duminică. Făceam și schimb de cărți cu prietena și vecina mea de palier Aurora, care mi le returna îmbrăcate în coperți de plastic, pentru că mama ei lucra la Brazi, la cracare și mase plastice. Simțeam că vreau să scriu compuneri frumoase (short stories le spune acum) și poezii. Poezii am început să scriu în ora de chimie iar prima persoană care mi le-a cetit a fost Magda Mirescu, șefa clasei. Volumul de poeme drag este cel scris de Mihaela Andreescu, fiica nașei mele de botez, ce lucra demult la revista Ramuri din Craiova, împreună cu Mircea Dinescu și Marin Sorescu. Emigrată acum în Germania, a devenit Ana Schenker or so. Cumpăram, din banii de buzunar, cărți cunoscute și necunoscute, căutam în ele răspunsuri pe înțeles la cum-uri și dece-uri. Și, așa cum se întâmplă cu punctul culminant la comentariile de la română sau cu suspansul în filmele cu detectivi, am găsit dintr-o dată, aproape în aceeași zi, emoțiile mele intime descrise în niște cuvinte scrise de alții. Era o ”prima oară”. Cărțile erau ”Aștept provincia” de Smaranda Cosmin și ”Compunere cu paralele inegale” de Gheorghe Crăciun. Aceasta este amintirea mea cea mai de preț despre cum începe o relație de dragoste cu cărțile.

PS Pe 30 ianuarie 2007, Gheorghe Crăciun se retrăgea după Cortină.

Carte de vise XXXIX

Se făcea că locuiam într-o casă pe care trebuia să o eliberăm pentru că se întorseseră subit din străinătate proprietarii (soț, soție și trei copii adolescenți). Visul meu recurent, cel în care trebuie să strâng repede bagaje dintr-o casă, și să le îndes în pungi, pungulițe și papornițe. Mături și fărașe. Fotografii vechi. Cărți cu nemiluita. Cutii cu petale uscate. Desenele copiilor de la grădiniță. Sticle colorate. Planșe și plante. Mărțișoare. Căni și halbe, desprecheate sau la pachet. Mopuri și perii de WC. Cârlige de rufe. Sertarul cu baterii și monede. Prelungitoare și boxe. Poșete vechi. Tot tacâmul.

Țineam apoi o întrunire despre cedarea apartamentului, într-o curte interioară. Stăteam toți la o masă mare. În dreapta mea, pe masă, un pește imens, cât un somn sau un sturion legendar, căruia-i curgeau din gură bale. Când m-am uitat la el, mi-a făcut cu ochiul. Moment în care am luat oficial cuvântul și i-am anunțat pe toți că o să boicotez guvernul. Cu reclamații.

PS

Cuvintele zilei: zigurat și zigzag.

Scrisorar 1

Dear Leonard Cohen,

I am writing to thank you for the graciousness you showed me when you came to Manchester in the middle of June, 2008. I worked at the Malmaison hotel as a housekeeper on the 5th floor. That day I was tasked with cleaning 504, a room occupied by a VIP registered under a false name.

I came across an older gentleman, who began to converse with me. At first I was just smiling and concentrating on cleaning. But after a little while, I was surprised by his curiosity about my life in Manchester. Nobody before had been interested in me, about how I was professionally degraded because in my country I had achieved two Masters, but in England I was the lowliest of the hotel’s employees, about how I missed my family and friends, and about my lack of cultural and sports activities except running around the corridors of the hotel.

This unknown gentleman kept asking me questions and listening to what I said. I mentioned my observations about the difference in the architecture of Manchester compared to that of Bratislava (my hometown), Prague, Vienna or Budapest, or even London. I spoke about the reason I left my life from Slovakia and moved to England, a foreign country (to improve my English).

The man was touched me with his empathy and understanding. He spoke as though he knew very well what was difficult about working in a hotel.

He began to speak about traveling the world with wonderful people to perform concerts in different cities. This mysterious man also advised me that finding a man will definitely make my life abroad easier. At the end of our conversation he suggested if I attended the concert I would love it. I agreed.

I picked up the ticket reserved in my name at the Opera House. I still could not believe it. Then, reading the program, I found I was in the front row of a Leonard Cohen concert. The stage curtain opened and my unknown man – Leonard Cohen – appeared on stage. From the first moment, I was overcome with the realization of who it was I the honor to meet and who had invited me to the concert.

It was an amazing, absolutely indescribable evening with beautiful music, all live in a sold-out theater.

The next day I excitedly ran to work, only to break into tears – my mysterious, wonderful man and his band had checked out. I never had the chance to thank him.

I hope this letter reaches you to express my gratitude and deep appreciation.

Yours,

Borislava Vanova
Slovakia

P.S. Unfortunately, you were wrong about one thing – it turns out that, at least so far, life is not easier with a man.

Breaking News

Obama cere cu lacrimi în ochi Congresului reguli speciale vis-a-vis de armele de foc, tabelul periodic al elementelor chimice a câștigat 4 poziții noi (iar cercetătorii japonezi de la Riken Nishina Center for Accelerator-Based Science au dreptul să pună numele elementului nr.113), Nathalie Cole și șeful jandarmului Louis de Funes (pentru conformitate Michel Galabru) au murit la începutul acestui an, în Republica Moldova s-a înființat partidul Maiei Sandu (Acțiune și Solidaritate), rancherii din Oregon s-au predat, a trecut un an de la atentatul Charlie Hebdo, bursa a avut cea mai rea zi din ultimii 84 de ani, Polonia a interzis vegetarienii și homosexualii, în pura și campioana Germanie e în plină glorie scandalul bărbaților care au asaltat sexual femeile de revelion (1000 de indivizi cică neînregistrați), a nins până și la Veneția și în Cipru, încă 34 de imigranți sirieni s-au înecat în Turcia, Al Weiwei s-a mutat în insula Lesbos să-i ajute pe imigranți, Suedia și Danemarca înăspresc controalele la granițe, statuia Micii Sirene de la Copenhaga e banată pe facebook, pe 1 ianuarie a expirat interdicția de copyright asupra cărții Mein Kampf, în Catalonia vor fi repetate alegerile, Coreea de Nord anunță testarea bombei cu hidrogen, o primăriță din Mexic a fost ucisă de mafioți în a doua zi de mandat, președenția UE e preluată de Olanda, credincioși veniți la moschee au fost acoperiți de o avalanșă de zăpadă căzută de pe acoperiș în Rize, Turcia, Journalista Ruqia Hassan a fost ucisă de Isis după ce a scris despre cum e viața în Raqqa. Și așa mai departe.
La noi? Decât că primarul Ploieștiului a plecat cu secretara la festivalul gheții din China, primul om al țării nu s-a întors din vacanță, Cioloș a vizitat o grădiniță deși copiii sunt în vacanță iar marea dilemă din capetele, buzele și articolele tuturor e cum pisici a lăsat-o Borcea gravidă pe Pelinel din pușcărie.

Cratima lui Krem

Articol de gramatica scris de domnișoara profesoară Ramona-Elena Chifan din Iași.

  • ”Corect este „frumoaso!” nu „frumoas-o!” și deja știți din melodia lui Krem cine are cratimă.
  • „Doar” se foloseşte cu forma pozitivă a verbului, iar „decât” cu cea negativă. (Ea are doar 25 de ani. Nu are decât 2 lei în buzunar.) Adverbul „decât” se mai folosește și atunci când construim propoziții comparative de inegalitate. (Antonia este mai deșteaptă decât Inna.)
  • Atunci când vreți să fiți amabili cu doamnele și/sau domnișoarele, nu vă adresați cu „dragele mele”. Tocmai le-ați făcut maşini care scot apa de pe fundul unui râu. Corect este „dragile”.
  • Atunci când planificați o ieșire la o cafenea sau la o cofetărie este impropriu să spuneți „căutăm locaţie”. Pentru că nu închiriați clădirea ca să vă petreceți restul zilelor acolo, ci beți doar un suc (nu altceva, sper). „Locaţie” înseamnă spaţiu pentru închiriat.
  • Corect este „Ce faci, păpușă?” nu „Ce faci, păpușe?” „Ă”-ul din final nu este ţărănesc, aşa cum v-ați fi aşteptat. Sfatul meu este să găsiți un apelativ ceva mai original (mai speşăl) dacă nu vreți să vi se răspundă cu „Bine, păpușel.” plus un ghiozdan sau o geantă în cap.
  • „Serviciu” şi nu „servici” – fie că e vorba despre locul unde vă veți câştiga pâinea (dacă promovați examenul de evaluare națională) sau serviciul de cafea pe care mama îl va arunca în capul vostru, pe lângă alte obiecte avute la îndemână (dacă nu îl promovați).
  • Structura „Vizavi de problema discutată anterior…” poate fi tradusă doar aşa: „peste stradă de problema discutată anterior…”. Pentru că „vizavi” nu înseamnă decât „peste stradă”, contrar părerii că un cuvânt de origine franceză poate fi abuzat cum avem noi chef. Dacă nu aveți probleme peste stradă, nu-l folosiți.
  • „Să aibă” şi nu „să aibe”. Ca să nu mai vorbim de şi mai urâciosul „să aive”. De asemenea, „Vroiam să vă rog să mă învoiți…” este greşit. „Voiai” să spui ceva, iar eu voiam să te exprimi corect și să fii prezent la oră.
  • Structura „Aveţi detalii în ataşament” se regăsește în aproape toate mail-urile. Există o problemă totuşi: ataşament înseamnă „afecţiune (puternică şi durabilă) faţă de cineva sau ceva. – Din fr. attachement.” Aşa că dacă nu vreți să includeți sentimentele în afaceri poate schimbați structura în „Aveți detalii în fișierul atașat” atunci când vă veți depune CV-urile.”
  • Câți de „i”?
    Pentru a nu fi incult, trebuie să citeşti.
    Nu fi nerăbdător, fii precaut.
    Nu e important a şti câte postări sunt pe facebook într-o zi, ci este important să ştii lecțiile la limba română.
    Verbul „a fi”, de obicei, dă cea mai mare bătaie de cap: A fi sau a nu fi corigent, aceasta-i întrebarea.
    Se scrie „fii”, cu doi i, numai la:
    – imperativ afirmativ: Fii cuminte!
    – conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă: Vreau să fii cuminte. Vreau să nu fii obraznic.
    – viitorul format de la conjunctiv: o să fii, nu o să fii.
    În rest e „fi”, cu un singur i:
    – infinitiv: a fi;
    – imperativ negativ: Nu fi obraznic!;
    – condiţional prezent: aş fi, ai fi;
    – condiţional perfect: aş fi fost, ai fi fost, ai fi spus, ai fi făcut;
    – conjunctiv perfect: să fi ştiut, să fi fost, să fi avut;
    – viitor: voi fi, vei fi;
    – verb + FI: pot fi, poţi fi, să poată fi, să poţi fi, vei putea fi.
    De asemenea, substantivele masculine cu rădăcina terminată în -i au la plural nearticulat -ii (i din rădăcină + i desinenţa de plural) şi la plural articulat -iii: copil – copii – copiii.
    Copiii învață cu drag la limba română (primul i face parte din rădăcină, al doilea i este desinență de plural, iar al treilea i este articol hotărât).

Poezia salvează România?

Motto:

umbrele noastre nu mai lasă urme.
unii au murit şi nu mai sînt,
alţii nu au murit şi nu mai sînt.

Mă gândesc la poeții din zilele noastre, nu la cei care-s de mult statui.

Am ajuns ieri la o lansare de carte de poezie, la singura librărie serioasă care a mai rămas deschisă în Ploiești. Poeta este botoșeneanca-bucureșteancă Svetlana Cârstean, pentru prima oară în vizită la Ploiești iar cartea se numește Gravitație. O carte-exorcizare, spune ea, la fel ca Floarea de menghină.

”Nu știu cum aș putea scrie o carte despre fericire”, a răspuns poeta la o întrebare din public.

Întrebarea mea nerostită: impresionată fiind și eu, ca noi toți, de tot ce s-a întâmplat în România de pe 30 octombrie încoace, aș vrea să știu atât: a scrie poezie e un act de rebeliune sau un act de normalitate? Eu sunt inginer, o meserie în care conformitatea este cuvântul de ordine, poate doar contabilii să fie mai ”normali”. Dar mi-amintesc cu precizie clipa în care, la ora de chimie din clasa a 9-a (aveam, iată, vârsta de azi a fiicei mele), am scris prima poezie din viață. Nu, nu părea normal deloc, părea…  eliberator. Era ca și cum dintr-o dată nu mai aveam nevoie de nimic. Nici de radicali, nici de logaritmi, nici de acid dezoxiribonucleic, nici măcar de comentarii despre Eminescu.

PS

Svetlana Cârstean este inițiatoarea proiectului ludic București21. O epopee participativă. La care a invitat 40 de poeți contemporani (”dintre cei câteva zeci de mii”), de la veterana Nora Iuga la debutanta Teo Galgoțiu, pe care i-a împărțit în 3 grupe și apoi i-a pus să scrie câte un poem de 21 de versuri despre București, pornind de la un vers primit (fără a ști de la cine provine). A rezultat un poem de 840 de versuri ”mai aproape de un „cadavre exquis” decât de un „renshi”.

– Cum iese Bucureștiul din acest poem? am întrebat-o pe Svetlana la autograf.

– Nu prea bine, cam trist! a răspuns ea.

PPS

Pentru conformitate, au prezentat Dan Gulea, profesor la Liceul Mihai Viteazul și Diana Rînciog, profesoară la facultatea de litere a Universității de Petrol și Gaze.

Anunțăm doliu național și gata

„Am fost la Club Colectiv‬. Am scăpat pentru că am stat chiar lângă ușă. Chiar și așa soțul și fiul meu au putut ieși abia după 5 minute, acum fiind în spital intoxicați cu fum. Cum s-a întâmplat? S-a aprins buretele fonoizolant de pe stâlpul din stânga scenei, cel de lângă ușă, de la focul de artificii. Artificiile nu au fost exagerate, păreau relativ inofensive. Problema a fost că buretele cu care erau tapetați stâlpii și tavanul localului este foarte ușor inflamabil. Am văzut cum s-a întâmplat totul, stâlpul cu pricina fiind la 1 metru, chiar în fața mea. Solistul trupei a avut timp doar să facă o scurtă glumă: ” Asta nu era prevăzut în program”. În secunda următoare și-a dat seama că nu e de glumă și a cerut un extinctor, dar era deja prea târziu. În 30 de secunde, fără exagerare, focul s-a întins pe întreg tavanul. Lumea s-a îmbulzit către intrare, s-a reacționat relativ repede, dar ieșirea era prea îngustă și oamenii s-au panicat. În spatele meu s-au călcat în picioare, cățărându-se unii peste alții pentru a reuși să iasă. După ce am ieșit afară, am auzit o bubuitură înfundată și am simțit că mă lovește o rafală de aer fierbinte în spate. Mi-a luat foc părul. Am pus mâna să îl sting și m-am ars. Aerul era fierbinte, irespirabil, fumul gros și negru, nu vedeam absolut nimic. Nu știam încotro merg. Am întins mâna și m-am agățat de geaca cuiva care se afla în fața mea și m-a târât după el. Altfel nu aș mai fi putut merge. Eram paralizată din cauza fierbințelii aerului irespirabil, am tras aer în piept și am simțit că mă arde până în stomac. Repet, eram deja afară. Nu cred că a fost o explozie propriu-zisă. Din ceea ce am văzut ulterior la TV, s-ar fi prăbușit tavanul și asta ar fi putut provoca rafala de foc și fum care m-a prins din urmă. Apoi am văzut lumină și am simțit aer curat. M-am uitat înapoi și am văzut o mare grămadă de oameni prăbușiți unii peste alții în ușă. Cei care ieșiseră încercau să-i tragă, dar cei de jos erau prinși sub greutatea celor de deasupra lor. Cineva striga întruna: „Luați-i mai întâi pe cei de deasupra!”, dar panica era prea mare. Mulți încercau să ajute, dar era haotic. Prietenii se căutau între ei pe dedesubtul mormanului de oameni prin pipăit, strigându-se pe nume, întrebând: „Tu ești? Unde ești, că nu te văd? Asta e mâna ta?” etc. Era de coșmar. Nu îmi venea să cred că așa ceva e posibil. Mi-am dat seama imediat că cei din partea din spate a barului nu vor mai ieși cu viață de acolo”

(Delia Țugui, supraviețuitoare)

2015 – incendiul din Clubul Colectiv, 64 de tineri au murit, numerosi raniti (foarte multi cu arsuri grave). Protestele din strada au determinat caderea guvernului Ponta si inlocuirea cu un guvern tehnocrat, Ciolos.

Scrisorică din Lisabona (episodul 5 și ultimul)

Șoferul care ne-a transportat de la Lisabona la Estoril (cetește ”Șturi”, cu accent pe ”i”) a parcat autocarul lângă Hotel Palacio al lui Ian Fleming și a început să cetească o carte groasă de Jose Rodrigues dos Santos. Ceva cu Einstein.

Pentru țuică, în Sesimbra se folosește un fruct numit fro, cules pe dealul Arrabida.

Aleister Crowley, celebru ocultist britanic *), ajutat de amicul Fernando Pessoa, și-a înscenat sinuciderea la Boca do Inferno, aproape de Cabo da Boca, cel mai vestic punct al continentului european.

Stațiile de metrou lisaboneze sunt dintre cele mai frumos decorate din lume (Olaias, Parque, Olivais, Oriente, Camo Pequeno, Campo Grande, Saldanha, Alvalade).

În parcul Gării Oriente se află fântâna vulcan, dar trebe să ai răbdare s-o cauți, tre să treci de-o gară imensă și de un mall și să cutreieri grădinile unde a fost aranjat în anul 1998 Marele Târg Internațional.

Există în Lisabona un Spital al Păpușilor (Hospital de Bonecas), în Praça da Figueira, care vinde sau repară păpuși din anul 1830. Acum e parte magazin, parte curiozitate și parte muzeu.

Poți să circuli între cartierele Baixa (cartierul de jos) și Bairro Alto / Chiado (cartierele de sus) folosind un lift luat direct din stradă. Liftul Santa Justa a fost construit în a doua jumătate a secolului 19 de arhitectul Raul Mesnier.

Îl loc de belvedere, portughezii spun mirador. Cel cu cea mai frumoasă vedere din oraș e Miradouro da Graça.

Muzee: Muzeul Ceramicii Azulejos, Muzeul Berii, Muzeul Trăsurilor, Muzeul Tramvaielor, Muzeul Macao, Muzeul Calouste Gulbenkian, Muzeul muzicii fado, Muzeul Arheologic Carmo (unde vezi cerul, acoperișul catedralei s-a dărâmat la Marele Cutremur), Muzeul Modei, Muzeul Marinei (că portughezii fură marinari destoinici, slavă domnului”) – aici, acel mai vechi exponat e o statuie a Arhanghelului Mihail care l-a insotit pe Vasco da Gama in expeditia spre India. Și cel mai sexy closet public din lume e-n piața Terreiro do Paço .

Fundația Jose Saramago este găzduită în casa cu țepușe (Casa dos Bicos).

muzeu saramago

Există și Teatrul Camões, că udoar nul a fost poetul național Luís Vaz de Camões, înmormântat la Mănăstirea Ieronimilor, lângă Vasco da Gama.

Pe fațada teatrului Eden, la etaj, cresc palmieri.

În Lisabona se găsește o stradă roz, un experiment al unui artist local. Strada se cheamă Cais do Sadre. Tot pe acolo e și o păpușă de cârpă uriașă pe fațada unei clădiri.

O zicală locală spune ”ouro sobre azul”, aur peste albastru, aluzie la plăcuțele de ceramică azulehos și înseamnă că ceva foarte bun s-a întâmplat, a apărut.

Fântâna Chafariz d’El-Rei e cea mai veche fântână din oraș, construită de mauri în 1300 și ceva.

În parcări au prioritate femeile, bătrânii și gravidele. E semn rutier.

Suveniruri de cumpărat: plăcuțe azurii azulejos, conserve de sardine, mănuși de piele de la magazinul Luvaria Ulisses.

În castelul Sao Jorge e de văzut Camera Oscura (într-o încăpere întunecată, mânuind pârghii și oglinzi, se proiectează pe o masă uriașă orașul de afară, ca-ntr-un film. Priveliștea e mai clară sau neclară funcție de ora din zi și de condițiile atmosferice. Se văd rufele puse la uscat, fluturând)

Cea mai simpatică rută de făcut în Lisabona este una pe urmele poetului Fernando Pessoa, de la cafenelele Martinho da Arcada din Piața Comerțului sau ”A Brasileira” din Chiado, până la casa-muzeu memorial în care s-a născut, din Largo de São Carlos, sau la casele în care a tot locuit, de exemplu cea care acum găzduiește muzeul din Rua Coelho da Rocha 16-18. Sau prin locurile pe care le-a bântuit ca un veritabil flâneur.

?????????????

*) Far from being a horrific catastrophe, the word “apocalypse” really means an unveiling, a revelation.

 

Poveste de acum 2000 de ani

„Perinthos, soțul meu, a ridicat altar și stelă. Iar, dacă vrei să știi drumețule, cine și a cui sunt, ascultă: la 13 ani m-a iubit un tânăr, demn de noi; apoi m-am căsătorit cu el și am născut trei copii: un fiu mai întâi, apoi două fiice, leit chipul meu; în sfârșit, am născut pentru a patra oară, deși nu mai trebuia să mai nasc. Căci, a murit mai întâi copilul și, după puțin timp, și eu. Am părăsit lumina soarelui în vârstă de 30 de ani. Eu, Cecilia Artemisia, zac aici. Și patrie și soț îmi este Perinthos. Fiul meu se numește Priscus, iar fiica Hieronis; cât privește Theodora, era copil acasă când am murit. Perinthos, soțul meu, trăiește și mă plânge cu glas stins. La fel, bunul meu tată plânge că m-am retras aici. Am aci și pe mama mea, Flavia Theodora. Mai zace, de asemenea, aci tatăl soțului meu, Caecilius Priscus. Am ajuns în acest neam, dar iată, am murit. Și ție salutare, oricine ai fi cel care treci pe lângă mormintele noastre”

Epigramă funerară Tomis, sec. II-III după Cristos

(La Pietre, Piața Ovidiu, lângă Muzeul de Istorie Constanța)

via

Romantismless

Iv cel Naiv scria pe feisbuc “soarele își târa pe cer brațul său luminos”, caption la o poză cu nori roz-bombon în formă de spadă, iar io completam în gând, în faţa tastelor negre: hârşşş, hârşşş…

Scrisorică din Lisabona (4)

Dragă alş

Am mers la pas prin cartierul Alfama (din arabul Al-hamma, fântână, baie), anticul cartier lisabonez, locuit pe vremuri de pescari săraci, cartierul trecut peren prin veacuri, scăpat miraculos până şi de efectele, devastatoare în restul Lisabonei, ale cutremurului din 1755. Am mers, zic, pe sub ghirlandele de flori de hârtie şi portocalii plini de fructe, pe lângă fântâni de poeţi şi taverne micuţe dar n-am avut timpul şi curajul să intru să stau într-o seară într-un club de fado.

fado

Club Fado în Cartierul Alfama Lisabona (foto Mădă Oprea)

Fado (destin, soartă în portugheză), muzica săracilor, inventată în tavernele din Portugalia prin anii 1820 este “a form of music characterized by mournful tunes and lyrics, often about the sea or the life of the poor, and infused with a characteristic sentiment of resignation, fatefulness and melancholia“.  A intrat pe lista UNESCO a comorilor mondiale culturale imateriale, intangibile (alea tangibile fiind evident alea pe care le poţi pipăi, o pictură, o statuie). Inefabilele, le-aş spune eu. Muzichiile tradiţionale, de-o pildă.

Fado, atât de asemănătoare dar atât de diferită de flamenco-ul spaniol, se cântă de musai cu o guitarra portuguesa şi apoi cu câte alte instrumente cu coarde (chitară simplă, chitară bas, violoncel) doreşte, posedă sau îşi permite interpretul.

Fado, atât de asemănătoare dar atât de diferită de muzica din Cabo Verde, eternizată de Cesaria Evora (by the way, insulele Capului Verde au fost descoperite nelocuite şi ocupate de portughezi pe la 1600 şi ceva).

Fado, muzica portugheză făcută celebră în lume de neuitata Amalia Rodriguez, cea bine cunoscută de mamele şi bunicele noastre.

amalia rodriguez casa amalia rodriguez parc

Lisabona, Casa Muzeu Amalia Rodrigues, Rua de São Bento 193 şi Parcul Amalia Rodrigues lângă Parcul Eduard VII (foto Mădă Oprea)

La moartea Amaliei, în 1999, poporul portughez a jelit-o şi a înmormântat-o cu onoruri militare în Panteonul lisabonez. În memoria ei, o tânără de 26 de ani, originară din cartierul Mouraria, crescută într-o tavernă din Alfama şi cântând de când se ştia, cânta fado la radio şi câştiga iremediabil inimile conaţionalilor ei. Aceasta era Mariza.

amalia mariza

Fotografie în fereastra Muzeului Fado din Lisabona (foto Mădă Oprea)

Într-o seară de marţi, 24 martie 2015, am ajuns la concertul Marizei din Bucureşti (nu se pronunţă Mariţa, cum credeam eu, ci Meriza). Eheeeei, ce regal! Gostei muito! Nici chiar Leonard Cohen nu a reuşit să mă capteze înlăuntru chiar de la prima melodie, aşa cum a făcut-o Mariza.

Ca să fac în ciuda celor care credeau că va fi un concert de dor şi jale, a cântat aproape numai melodii săltăreţe. Melodii pe care ea le-a dansat din şolduri, din umeri, din inimile din dreapta. S-a învârtit nebuneşte pe călcâie, ne-a urat multă, multă, multă, multă energie, ne-a mulţumit în limba română, ne-a ironizat un pic pentru joburile de a doua zi. A comunicat imediat cu publicul, care la-nceput aplauda cam anemic dar care, până spre sfârşitul concertului, mai avea puţin şi se urca pe scaune.

I-a ironizat (yay!) pe gomoşii ăia care vin cu invitaţii în primul rând, prea ţepeni şi impenetrabili pentru ea. Apoi ne-a vorbit o grămadă în portugheză, a dat-o apoi şi pe englezeşte şi nu s-a lăsat până ce nu a fost convinsă că o înţelegem perfect.

Tata e portughez, indragostit de fado, inca de mica ma punea sa cant cu el. Mama vine din partea africana (Mozambic) si a incercat sa ma atraga de partea ei invatandu-ma despre gastronomie, carti, muzica. Am fost curioasa, asa ca am invatat multe despre partea africana care traieste in Lisabona.

Ne-a povestit despre concertul din Shanghai, cu o sală întreagă de chinezi nevorbitori de portugheză sau engleză cântând corect şi la unison refrenul.

Ne-a povestit fericită despre băieţelul ei de 4 ani (şi jumătate, pentru că s-a născut mai devreme cu două luni); în cinstea lui şi a tuturor copiilor din sală a cântat şi dedicat o melodie (ultima de pe discul “Best Of”, pe cale de apariţie).

mariza 2

Sursă foto: https://www.facebook.com/marizaoficial

Ne-a învăţat despre guitarrada portugheză, ne-a pus să cântăm refrenul din Rosa Branca, pe etaje, pe sexe şi pe voci, până a părut mulţumită, a primit flori, cadouri şi sărutări de mână, a spus de nenumărate ori “Obrigada”, s-a extaziat la vederea copilaşilor aduşi de părinţi la concert, ne-a pus să aplaudăm mai cu inimă, ne-a rugat să dansăm în întuneric că oricum nu ne vede nimeni şi oricum ce contează? Chestie care a mers.

Primavera, da, e mereu tristă (Ai funesta primavera, quem me dera, quem nos dera) dar în rest am dansat, înlăuntru şi un pic şi înafară. A cântat, la cererea cuiva din public, Maria do Lisboa (Seu nome próprio: Maria; Seu apelido: Lisboa)

La bis a coborât în sală, printre spectatorii care deja o iubeau, să cânte oamenilor poporului ei.

În final, după şoaptele melodiei Can’t help falling in love with you, a lăsat microfoanele şi acompaniamentul instrumental şi a cântat direct la oameni; o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată într-o rochie roşie flamură, cu o voce care ne-a dat fiori pe şiră, piele de găină, vibraţii în stern şi fluturi în stomac.

PS

O recenzie scolastică, aici.

Poze profesioniste, aici şi aici.

Playlistul l-am “furat” de pe feisbucul artistei.

10441442_10153224672974579_516604981123611593_n

Scrisorică din Lisabona (3)

Dragă Leo

Având în vedere că era prima oară când o vedeam, n-am apucat să văd în Lisabona “toate magazinaşele, prăvăliile, atelierele de reparat/cumpărat orice – de la pantofi la fermoare şi piese de schimb -lucruri pe care le aveam şi noi pînă nu demult, grupate în zona Bărăţiei sau “la Predoleanu“. Am intrat în schimb în magazinaşele de suveniruri locale (nu chinezisme) gen A Vida Portuguesa de unde poţi să-ţi cumperi obiecte artizanale din plută (tipic portugheze având în vedere că o treime din hectarele de stejar de plută şi o zecime din toate dopurile de pluta ale omenirii se fac in Portugalia), sardine din ceramică sau conserve de sardine adevărate, plăcuţe decorative azulejos, cărţi sau busturi din carton ale scriitorilor Fernando Pessoa, Luis de Camões şi Eça de Queiroz, vin de Porto şi CD-uri cu fado. Eu mi-am cumpărat o carte cu CD, cu poemele lui Pessoa cântate de fadişti.

M-am holbat la faţadele decorate cu modele infinite de azulejos, am urcat şi coborât străzile în pantă până la amarnică febră musculară (atenţie, pantofii comozi sunt un must), am admirat clădirile eclectice, unele incredibil de bine restaurate, altele în ruine, am respirat adânc pe largul bulevad al Libertăţii, cu pavajul său din 1924 şi canalul îngust de apă ce personifică râului Tejo (care are şi o statuie, personificat ca satir), am alunecat pe cobblestones, macadamul cu care sunt împânzite străzile, trotuarele şi pieţele, am descoperit scuarurile “largo”, scurtăturile din scări, funicularele şi liftul între cartiere, acoperişurile şi chiparoşii, plutele bătrîne şi miradoarele, faţadele însorite ale blocurilor interbelice sau moderne, parcurile, statuile înaintaşilor, florile, balcoanele cu rufe puse la întins, ca într-o salvatoare primenire universală.

tipic libertades rau tejotipic cladiri

PS

Deşi privită de sus Lisabona pare că are toate clădirile albe, când o priveşti de jos, de la nivelul străzii, are o grămadă de clădiri foarte colorate.

PPS

Fotografiile îmi aparţin.

Muzica ne va salva

Or not. Dacă e proastă. Adică dacă e pentru mase. Ca advertorialele la tampoanele de lux, reducerile la iaurturi fat free şi alegerile politice de pretutindeni.

Un avantaj al gripei care mă ţine zilele astea în casă e că mă uit la toate filmele de pe sutele de canele TV pe care le posed şi pe care în restul timpului “normal” nu le văd cu anii.

Azi am văzut Before the music dies, pe Sundance. Realizatorii au făcut un experiment în direct, au luat o fătucă de 17 ani, model în timpul liber, au înregistrat-o (complet afoană!) şi apoi i-au creat un videoclip pop incendiar.

Temă pentru acasă: de ascultat toţi artiştii underrated prezentaţi în film.

Uite io una am descoperit cu delicioasă încântare trupa Calexico! Un regal.

PS

Mâine e ziua pi.

Scrisorică din Lisabona (2)

Dragă Leo

Pentru că Lisabona e construită pe şapte coline care curg spre râul Tejo, o atracţie-emblemă sunt miradoarele. Cuvântul mi-a adus aminte de veranda basarabeană a lui Paul Goma, calidorul.

Da, e ca şi cum oraşul ar avea nişte pridvoare sus de tot, mai sus de acoperişurile caselor.

Prin alte locuri, miradoarele se numesc puncte de belvedere.

Toate sunt în mod egal frumoase, fie că au terase cu perne de întins la soare ca la Portas del Sol, fie că au bănci sub copacii bătrâni şi statuia Portugaliei ca la castelul Sao Jorge, fie că au muchii înguste de piatră sub bougainvillea înflorită ca la Santa Lucia, fie că au iarbă tihnită sub statuia lui Adamastor de la Santa Catalina, fie că au cafenele suspendate ca la Graça, fie că au la poale terase verzi de iarbă până eheeei la statuia marchizului Pombal, ca la parcul Eduardo VII.

Cel mai frumos apus de soare se vede de la Castelul Jorge.

apus pe Tejo de la Piata Comercios

Casele sunt albe cu acoperişuri roşii, strânse unele-n altele fără vreo regulă geometrică, aglomerate fermecător şi solar.

panoramio 7

În afară de miradoare, poţi să vezi oraşul în panoramic şi de la liftul Santa Justa. Dap, Lisabona are în mijlocul oraşului un lift exterior care leagă cartierul Baixa cu piaţa Largo do Carmo (biserica aia muzeu rămasă ruine de la cutremurul cel mare).

La fel de bine se vede oraşul şi de pe Arcul Augusta (biletul de intrare la Muzeul Oraşului include şi o urcare cu liftul pe arc).

Şi de la statuia lui Iisus, din orăşelul Cacilhas, vis-a-vis de Lisabona, dincolo de râul Tejo (la poalele statuii se ajunge cu feribotul de la Cais do Sodre şi apoi cu autobuzul 101. Pentru cine vrea să se urce în capul statuii, există un lift rapid de 10 euro de persoană urcatul).

Un răsărit ceţos poţă să vizionezi de pe podul 25 aprilie, în drum spre Cascais şi Estoril. Apropo, habitatul de floră şi faună al râului este unul protejat de lege. Cel mai tare e că acolo poţi să vezo colinii de păsări flamingo.

Într-adevăr, din loc în loc Lisabona aduce cu Sighişoara cea plină de felinare, dar numai dacă stai cu spatele la apa fluviului şi la explozia de lumină de la soarele care pare cumva mai aproape de oraşul lusitan decât de oricare loc din Europa. Curios, deşi e soare din plin, în Lisabona nu există umbre!

6felinar

Data viitoare îţi povestesc despre Pessoa.

PS

Pozele îmi aparţin.

Scrisorică din Lisabona (1)

Dragă domnule Şerban, dragă Leo,

Când am plecat de revelionul ăsta la Lisabona, uitasem de scrisorile tale de pe Liternet. Le cetisem cu ceva timp în urmă, căutându-ţi urmele în lumea virtuală, uimită fiind de câte impresii doar şi numai luminoase, jucăuşe, admirative, tandre, afectuoase găsisem. Eu cunoscusem un altfel de alş virtual, incisiv, certăreţ, vindicativ, forţat-grosolan pe alocuri. Am reîntâlnit scrisorile acum, căutând pe net (alte) impresii despre Lisabona.

Dragă Leo

Îţi transmit pe această cale că nu am mâncat caracois, nici măcar nu am văzut în vitrine semnul “Hà caracois!“. I know, “snails and beer couldn’t be more Portuguese“. Am mâncat în schimb codul lor afumat (bacalhau), chiar la restaurantul hotelului Turim unde am avut parte de cea mai generoasă cameră din hotelurile de 4 stele din ultima vreme. Am mâncat, evident, şi măslinele şi grisinele aperitiv, alea care fac gheşeftul chelnerului, fără să comentez (ştiam că vor fi taxate separat şi chiar au fost, ba chiar la un preţ generos. Partea pozitivă e că în toate dimineţile de după, chelnerul nostru ne-a tratat cu cafea espresso din partea casei, ca să nu bem hororoşenia aia de la automat).

De noaptea de revelion am avut parte de creveţi şi pulpă de vita interesant condimentata (picanha) şi apoi, pe la orele 3 din noapte, de nemaipomenita supă-cremă de varză cu cîrnat, caldo verde, care a picat cum nu se poate mai bine (ca potroacele!) după amestecul de cocktailuri, bere, vin, fum şi ţopăială din noaptea aia, de la Hard Rock Cafe. De fapt, supe-cremă am mâncat la toate cele 7 prânzuri lisaboneze, sunt minunate.

mancare supa

Mini-tartele şou-a-la-crem cu scorţişoară, emblemă lisaboneză celebră în lumea toată, Pasteis de Belem, le-am gustat chiar din prima zi, de la acea patiserie faimoasă din zona Belem. Am “furat” şi reţeta, pentru cine se vrea gospodina casei.

bolo pasteis bolo emblema bolo pasteis de nata retetat

Despre tocăniţa cozido a portuguesa citisem înainte, deci nu aveam cum să o ratez. Asta e o poveste haioasă. Eram în cartierul Alfama, căutam o cârciumă să mâncăm şi atâta ne-am ciondănit că ba în asta, ba în aia, că până la urmă am intrat în prima după colţ. Acolo s-a dovedit că chelneriţa nu ştia o boabă englezeşte, patronul era şi bucătar, closetul era într-o debara de la etaj, la care ajungeai urcând pe o scară de tablă, răsucită şi îngustă. Nu începusem încă să mâncăm când în cârciumă a năvălit un tandem mama-tata-copchilul, de fapt fiul, nora şi nepotul cârciumarului. S-au aşezat la masă în familie, au dat drumul la televizor pe meci şi au comentat gălăgios faze, întâmplări, crâmpeie. Ah, copchilul a urlat întruna. Citisem şi despre asta, să mănânci în cârciumioare minuscule, stai cu familia portugheză la masă.

Chiar dacă la origine acest fel de mâncare era considerat a fi tocana bogaţilor, poporul din întreaga ţară a descoperit rapid o modalitate mai economică de a pregăti cozido a portuguesa, păstrând acelaşi gust delicios. În timp, a devenit din ce în ce mai evident că această tocană poate fi pregătită în tot atâtea feluri câte familii există în Portugalia. De aceea, când vine vorba de a găti o tocană de legume şi de oricât de multe varietăţi de carne (porc, vită şi pui fierte în acelaşi vas), singurele limite sun cerul şi imaginaţia bucătarului

Caracatiţa cea mai brava am mâncat-o în Cascais, la chiuraseria Dom Manolo, un loc nepretenţios şi care face şi cel mai fabulos pui la grill ever (recenzie de pe TripAdvisor “This place looks pretty terrible from outside- like a 1970s touristy spot, but far from appearances the food is fantastic!“)

20150102_151549-1

Morangoska, “a delicious concoction of fresh strawberries, vodka, ice and brown sugar“, am beut tot la hotelul nostru, la bar. Dar fiindcă nu-s beutoare curioasă, n-am gustat beuturile lor naţionale: ginjina (lichiorul de cireşe) sau vinul verde.

A Ginjinha do Largo de São Domingos, owned by a Galician, named Espinheira, was the first shop in Lisboa to sell the beverage after which it is named and soon became one of the city’s ex-libris. Advised by a friar of the Church of Santo Antonio, Espinheira made the experiment of letting cherries ferment in brandy, adding sugar, water and cinnamon. Success was immediate, both because it was sweet and it was inexpensive, and the Ginjinha became the typical beverage of Lisboa

mancare ginjina

“This red wine is a bit barmy, but I love it. You like goats cheese? That’s barmy, in that it has extreme flavours, but people don’t apologize for eating it, or feel the need to hide the fact that they like it”.

În schimb, din spirit de contradicţie, mi-am cumpărat vin fără alcool dintr-o cramă celebră din Azeitão.

crama in fara alcool

Un “must-eat” cum le place turiştilor să spuie, sunt sardinele. Astea se mănâncă în Portugalia şi Lisabona de când hăul şi buzăul. Ba chiar se transportau pe corăbiile alea minunate ale lui Vasco da Gama şi Henric Navigatorul. Simbol naţional, ce mai. În iunie, Portugalia are chiar un festival al sardinelor.

sardina 1 sardina 2  sardina 3

PS

Sfaturi pe care nu le-am urmat şi rău îmi pare:

Caldeirada este un alt fel de mâncare tradiţional, şi se referă în principiu la o tocană făcute din diverse specii de peşte, fructe de mare şi legume. Secretul acestei specialităţi este, după câte se pare, adaosul mic de vin alb şi de ulei de măsline şi, desigur, condimentele folosite la gătirea sa: piri-piri, piper negru, ghimbir, usturoi, toate combinate pentru a crea o aromă originală ce poate face din acest fel de mâncare sursa unei experienţe şi mai tentante. Caldeirada se serveşte cel mai bine cu pâine uşor prăjită

Queijadas, or fresh cheese and coconut filled in a hard, paper thin pastry

Cantina das Freiras – Calçada do Ferragial, 14, Lisboa, run by a small group of nuns, this canteen offers brilliant value, traditional Portuguese style lunches and one of the best terraces in the city. It’s hard not to feel very content when sitting on a sunny terrace overlooking the River Tejo with a belly full of bacalhau.  Few tourists have found their way here yet as there is no sign or plaque indicating that this restaurant is inside; you simply have to knock on number 14, wait to be let in, and then take the lift up to the canteen.

Cervejaria Ramiro (Av. Almirante Reis, 1) This place is shellfish heaven. Fresh tiger prawns, scarlet prawns, crabs, clams, and goose barnacles for the adventurous. All at affordable prices

Jose Avillez este un chef postmodern celebru în Lisabona.

***

Măruntaie gătite după rețeta din Porto – Pessoa

(traducere de Dinu Flămând)

Într-o zi, într-un restaurant, dincolo de spațiu și timp,

Mi-a fost servită dragostea sub formă de măruntaie reci.

I-am spus delicat omului de la bucătărie

Că le preferam calde

Fiindcă măruntaiele (gătite după rețeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci.

S-au luat la ceartă cu mine.

Nu poți avea niciodată dreptate, nici măcar la un restaurant.

Nu am mâncat nimic, nu am mai vrut nimic, am cerut nota de plată

Și am ieșit să străbat strada în lung și-n lat.

Cine știe ce vor să spună toate astea?

Nu știu, și tocmai mie mi s-a întâmplat…

(Știu că în copilăria fiecăruia dintre noi a existat o grădină

Publică, o grădină a lui ori a vecinului.

Și mai știu că peste toate aceste grădini stăpână era doar joaca.

Și că azi e stăpână tristețea.)

Le știu pe toate astea cu vârf și îndesat,

Însă, dacă am cerut dragoste, de ce mi s-au adus

Măruntaie reci gătite după rețeta din Porto?

Nu e o mâncare să poată fi consumată rece,

Dar rece mi-a fost adusă.

Nu m-am plâns, doar că era rece,

Niciodată nu poate fi consumată rece, dar rece mi-a fost adusă.

(TIUK-poemul săptămânii de Ruxandra Cesereanu)

***

Dragă Leo

M-am plimbat cu tramvaiul 28 care tare ce m-a mai zgâlţâit. Am mers cât de înghemuiţi, turişti şi localnici înfrăţiţi, greu la urcat, greu la coborât. Hint: când vrei să cobori la staţia următoare, ar fi bine să suni din timp. Interesant şi practic, tramvaiele opresc mai departe de staţie ca să coboare călătorii apoi pornesc iar, mai merg un pic şi ajung în staţie unde călătorii urcă.

2tramvai

N-am fost la Largo Paço de Rainha, de pe strada Estefania, de care te-ai îndrăgostit tu. Io am fost la alte Largo. Casa asta din imagine e de patrimoniu, deci tipic old portuguese.

patrimoniu

N-am fost nici la restaurantul de la Boca de Inferno, unde şi-a înscenat moartea Aleister Crowley. Doar ce l-am pozat din mers.

20150102_132825

PPS

Fotografiile îmi aparţin.

Carte de vise XXXVIII

Visam că eram în vizită la Corina la Piteşti. Ea stătea la bloc (o minciună, că de fapt stă la casă) şi m-a dus în vizită la vecinii ei de la etajul inferior, care amenajaseră amator în casa lor o expoziţie de artă. Ştiam că nu mă pricep deloc la artă. Intru în casă, gazde erau Pinocchio şi Domnul Inginer, sau poate Gilbert şi George, sau poate nişte amici de-ai lor, mă reped la primul tablou mare, îl privesc concentrată şi spun: ăsta e un omnibus! Priviţi semnul! Într-adevăr, sub primul strat de vopsea, undeva în centru dreapta imaginii din tablou, se distingea o stelă conturată fin în negru.