Croatia love, Hvar hate

Disclaimer: dezamăgirea a fost exclusiv vina mea, eu m-am dus unde nu aveam ce căuta, și anume pe insula petrecerilor posh. Dacă aș avea 20 de ani și aș tânji după petreceri zi de zi până la 5 dimineața, titlul ar fi “Hvar, bliss”. Am aflat tardiv că plaja Hula Hula lângă care am avut hotel (Pharos Uphill) a devenit celebru după ce pe acolo s-au perindat prințul Harry și Beyonce. Dacă se hotărăște cineva să meargă pe insul Hvar, orașul Hvar, recomand cu cădură vila si restaurantul DINKA.

Anul ăsta am ales insula Hvar, datorită unui festival al levănțicii care are loc anual, funcție de data înfloririi. S-a dovedit că alesesem datele din anul trecut, așa că nu a fost niciun festival. Dar nu e mai puțin adevărat că după 2 ore cu feribotul din Split și încă vreo oră cu mașina din portul Stari Grad în capitala Hvar, destinația mirosea sesizabil a levănțică (era începutul înfloririi), rozmarin și pin. Dar cam atât a durat povestea de dragoste. Hvar, m-am documentat prea târziu, e insula pentru “boozy, dance-on-table evenings in tightly packed bars in the elegant old town” aka sunset beach parties în cluburi de fițe gen Carpe Diem sau terase gen Hula Hula. Hvar, am aflat cu dezamăgire, este destinația favorită a două categorii: unu, găști de bărbați englezi petrecăreți până în 30 de ani (ăia care fac blackout și doar ei există pe lume) și fete tinere hippiehipster și doi, cupluri de americani între două vârste care vorbesc tare oriunde și oricând, că așa sunt ei. Am și învățat două expresii britanice cu ocazia sejurului de 7 zile din Hvar: stag do (adică petreceri de burlaci, dar de’alea pe aruncat în piscină cu berea și înghețata, dormit gol în lift sau băut aftershave în loc de curacao) și rowdy dickheads (adică ăia care veneau înapoi la hotel la 4 dimineața, băieți sau fete, mulți sau puțini dar invariabil urlând pe holuri). O recomandare din inimă: cazați-vă în orășelul Jelsa, măgărușul statuie din centru e prietenos, vibe-ul bun ca la Burano Veneția iar turiști sălbatici sunt puțini spre deloc.

Ca să termin într-o notă pozitivă: apa pe insule este turcoaz, limpede și rece (răcoroasă pe caniculă, nu ciorbă ca în Turcia sau Grecia), micile plaje sălbatice din pădurile de pini sunt balsam pe suflet, localnicii sunt incredibil de prietenoși, decenți și săritori iar mâncarea bună bună dacă îți plac peștele (biban de mare), supa de homar, șrimpii, calamarul, mangoldul, orezul negru, ardeii umpluți, scoicile, trufele, pastele și mielul.

Momentul bliss al vacanței a fost înotul de 110 metri de la șalupa rapidă la plaja Stiniva pe insula Vis.

Plaja Stiniva Insula Vis

Pentru a descoperi cele mai frumoase plaje din Hvar am cetit blogul acesta, cu informații detaliate, utile și la obiect.

Relația mea de iubire cu Croația a început cu ceva ani în urmă, când am stat cu copiii în Tisno, pe insula Murter. Atunci am descoperit tufele de levănțică și ce înseamnă cu adevărat o apă de mare limpede și liniștită și țărmuri stâncoase, cu mici grote subterane sub care poți să te strecori ca să urmărești crabi, arici de mare sau stoluri de pești argintii. Acolo, cu masca de snorkeling pe față, am avut epifania că probabil în altă viață am fost delfin, biban sau leoaică de mare, deoarece acolo, sub luciul apei, exista o lume care îmi era familiară până la straniu.

Plajele urbane (pe continent sau pe orice insulă), cum le spun eu, adică alea cu nisip, “blue flag”, șeslonguri și baruri, sunt extrem de aglomerate în lunile de vară. Plajele sălbatice (pe care le descoperi mergînd pe coastă, prin vii sau pădure de pini) nu le-aș recomanda familiilor cu copii sau celor ce doresc doar să stea cu burta la soare într-un resort (sunt accesibile doar dinspre mare sau cu mașina plus coborât-urcat o pantă sau zeci de scări, malul e stâncos iar intrarea în mare deseori alunecoasă, statul la plajă e pe pietre și stânci, apa e adâncă brusc și rece). Cea mai mișto vacanță în Croația e cînd ai o ambarcațiune (a ta, închiriată sau cu “șofer”) deoarece poți merge în golfuri secrete, pe plaje micuțe și sălbatice, pe insule părăsite sau pur și simplu oriunde pe Adriatică, departe de lumea dezlănțuită, ca să înoți și să stai la soare (the best beach is no beach at all).

Nu poți pleca în vacanță în Croația fără pantofi speciali de baie pentru pietre, mască de snorkeling (o recomand pe cea compactă nu pe cea cu tub de ținut în gură), cremă de soare cu factor SPF mare, șapcă și pălărie de soare, încălțăminte super confortabilă (pe lângă șlapi), saltea de plajă cu burete pentru a atenua pietrele, ceva goflabil pentru cei ce nu știu să înoate și tricouri albe cu uscare rapidă. O umbrelă de soare sau un paravan contra soarelui sunt aur. Până vor finaliza aderarea la UE (planificată pînă în 2024), moneda națională e “kuna” și în foarte multe locuri îți trebuie bani cash. Vestea bună e că sunt ATM-uri peste tot, vestea proastă e că te taxează la conversie.

Locuri neobișnuite de vizitat în Croația: Muzeul Relațiilor Destrămate din Zagreb, Orga Mării și Sistemul Solar din Zadar, Froggyland din Split, castelul cu zâne din Ruzica, Muzeul Nicolae Tesla din Podoštra, arena romană din Pula, “statul” libertarian Liberland, grădinile Game of Thrones din Trsteno, Muzeul Bețivilor din Zagreb, Muzeul Cipercilor din Zagreb, palatul lui Dioclețian din Split, grădina mănăstirii St. Lawrence din Sibenik, muzeul computerelor vintage Peek&Poke din Rijeka, cele mai lungi ziduri forificate din lume în satul Ston din peninsula Peljesac, muzeul Neanderthal din Krapina, Lacul Roșu și Lacul Albastru din Imotski (spre sfârșitul verii, lacul albastru dispare iar pe fundul său e un teren de fotbal), festivalul stridiilor pe 18 martie din Mali Stone bay, cel mai mic oraș din lume HUM, parcurile naționale cu sute de cascade Krka și Plitvice, grădina celor 5 arome din Losinj, Istria pentru vînătoarea de trufe.

Insula Vis fosta baza militară a președintelui comunist din anii 70 Iosef Broz Tito are pe insula vecină Bisevo peștera Blue Cave (lumina filtrată prin tava dă o incredibilă culoare turcoaz apei, păcat că e deseori inaccesibilă deoarece intrarea are doar o jumătate de metru înălțime când marea e scăzută, agențiile de șalupe te păcălesc des să iei bilet ca să te anunțe la plecare că nu se poate viziata), peștera Green Cave (celebră pentru culoarea smarald și beneficiile pentru piele, da, se poate înota acolo), Blue Lagoon (o mică plajă cu bar) și Red Rocks (peșteri de-a lungul țărmului, unde conducătorul șalupei intră cu ambarcațiunea) precum și cea mai frumoasă plajă din lume în 2016 (Stiniva), unde însă trebuie înoți peste 100 de metri de unde te lasă șalupa rapidă pînă la țărm. Înotul de la șalupa rapidă (bucuria Mirunei) până la țărmul Stinivei a fost momentul bliss al vacanței 2022.

Insula Brac, cu celebra plajă ca o limbă deschisă în mare (Zlatni Rat-nu atât de mișto de aproape, deoarece apa e super agitată, tulbure și adâncă) și cea mai bună supă de pește încercată vreodată.

Insula Dugi Otok (la care se ajunge din Zadar), mai retrasă din calea turismului nesățios, are rezervaţia naturală Telascica, farul Punta Bianca, o zonă fascinantă, plină cu plante exotice, un lac cu apă mai sărată ca marea (super sărată!), măslini vechi de 700 de ani, plaja de nisip și pini Saharun şi golful Telascica, despre care se spune că este unul dintre cele mai frumoase din Adriatică. Unii îi spun plajei Sakarun din Dugi Otok “Croatian Caribbean”.

Insula Korčula, celebră pentru vin și ulei de măsline, se zice că e cea mai frumoasă.

Insula Mljet, cu peștera lui Odiseu, cel mai vechi parc natural din Marea Adriatică, 2 lacuri cu apă sărată, un recif de corali (inedit, nu?) şi plaje lungi cică acoperite cu nisip fin (99% dintre plajele croate sunt stâncoase sau amenajate cu tone de pietre de râu). Recomandată pentru bicicliști.

Insula de pescari Cres cu păduri de stejar, golfuri retrase și bucătărie pe bază de miel.

Insula pe jumătate deșertică Pag, unde se produce sare de mare, care are un oraș roman subacvatic de explorat și festivaluri de muzică electronică (cetesc că are și un muzeu al broderiei “Page Lace” si un sat Zubovići care îți oferă ocazia să călărești armăsari de-a lungul țărmului, cu pletele în vânt). “If you’re under 30 and ready to party, this is absolutely the place to be”.

Insula Rab, denumită de romani Insula Fericirii, oază verde cu 22 de plaje, bună pentru familii cu copii și pentru nudiști.

Insula Krk, pe care ajungi pe pod, celebr[ pentru schi nautic, wakeboard sau kneeboard. “You can reach Lopar by ferry from the island of Krk, which is connected to the mainland by bridge, not far from Rijeka”

Insula Lastovo din sudul coastei Dalmate, cea mai îndepărtată și nedezvoltată insulă, pentru gurmanzii fructelor de mare (homari, stridii, sardine, scoici și alte finețuri). Aici poți locui într-un far.

Insula Losinj are colonie de delfini.

Insula Lopund de lângă Dubrovnik este car-free, e recomandată pentru plaje (a fost destinația favorită a caselor de vacanță pentru nobilii renascentiști).

PS Apart from vacation, io am fost mai demult și în capitala Zagreb, patria inventatorului cravatei, și e foarte mișto și ea.

PPS “Mulțumesc” se zice hvala.

Reminder: Insula Pag, orașul Split, insula Murter, insula Hvar, orașul Dubrovnik și plaja Zlatni Rat din Brac sunt PENTRU PETRECERI!

Via Quora, de la cineva care urăște ca și mine să fac baie în mare într-un golf plin de ambarcațiuni: Pupnatska luka Korčula island, Mokalo Pelješac (“the most beautiful beach”) si Trstenica Pelješac. Insula Lastovo. Altele.

Reprofilare

Stanley Aryanto și-a dat demisia din funcția (bănuim plicticoasă) de inginer în 2014 și de atunci străbate lumea și prinde cu camera peisaje spectaculoase (exemple)

Fizicianul Robert Lang worked at NASA, where he researched lasers. He has also garnered 46 patents on optoelectronics and even wrote a Ph.D. thesis called “Semiconductor Lasers: New Geometries and Spectral Properties.” But in 2001, Lang left his job in order to pursue a passion he’s had since childhood: origami. In the origami world, Lang is now a legend, and it’s not just his eye-catching, intricate designs that have taken the craft by storm. Some of his work has helped pioneer new ways of applying origami principles to complex real-world engineering problems (exemplu)

Judith Jones

Editor american de carte (1924-2017)

Ma chère Simca, we do know the difference between a tart and a cake.”

Un interviu în engleză, cu 2 ani înainte să moară

Un interviu audio

Am aflat si citit despre ea dupa ce am vazut filmele si documentarele despre sau cu Julia Child, celebra “gospodină” care le-a învățat în anii 60 pe americance să gătescă și să mănânce franțuzește. Dacă nu vă amintiți de unde-i știți numele, poate filmul Julia&Julie, despre bloggerița care s-a pus să gătească 524 de rețete în 365 zile vă aduce aminte. Bine, unele filme pare că o mai dau în bară cu personajele secundare, în căutarea unui naratvi convenabil.

Judith Jones e celebră mai ales pentru că a salvat dintr-un teanc de manuscrise respinse gata de aruncat traducerea jurnalului Annei Frank și l-a publicat la editura Doubleday.

Printre scriitorii celebri editați și publicați de ea sunt Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Langston Hughes și John Updike.

A lucrat la editura Knopf, fondată de Blanche (ea însăși o doamnă exterm de interesantă) și Alfred Knopf, timp de peste 50 de ani! S-a pensionat la 88 de ani, chiar și numai asta fiind remarcabil

Însă o parte hazlie din cariera ei este că a editat unele dintre cele mai prizate cărți de bucate din America (începând cu The Mastering Art of French Cooking a susnumitei Julia Child scrisă împreună cu amicele din Franța Simone Beck, and Louisette Bertholle) deși susținea vehement că ea e editoare de cărți serioase. A abordat și tratat cărțile de bucate cu aceeași seriozitate și rigurozitate cu care aborda marii scriitori.

For a long time, the women — and they were usually women — who wrote about food were treated as second-class citizens. All because they cook! I think that’s opened up. A good writer gets some good assignments, and they’re treated better somehow. It just takes time

A sfârșit prin a scrie ea însăși cărți de bucate (una despre cum să gătești pentru o singură persoană și alta despre cum să gătești mâncare pe care o poți împărți cu câinii tăi).

“Don ‘t let yourself be frightened at the prospect of making an omelet. The more you make, the easier it will be, and it only takes minutes to produce a seductive oval mound of yellow eggs wrapped around a filling that provides just the right complement. An omelet can make a whole meal and is a great receptacle for whatever little bits of things you’ve stored in your fridge. So I’ll give only proportions and suggestions for various fillings, not specific directions for preparing each one. That way, you can use mine as guidelines to make your own. It is important to have a good nonstick omelet pan. Mine is 6 1/2 inches in diameter at the base and 8 inches across the top, the size I like for a two-egg omelet, and I reserve it for only that purpose. If you prefer a slightly thinner, more spread-out omelet, get a pan with an 8-inch bottom diameter”

Ingredients: 3 tablespoons filling, 2 teaspoons butter, 2 large eggs, salt and freshly ground pepper. If the filling you plan to use is cooked, either heat it up in the omelet pan with a little butter or olive oil and then turn it out onto a small dish and keep it in a warm spot, or heat it briefly in the microwave. If you’re dealing with raw ingredients that need cooking, use a separate pan, and have everything cooked and ready to go as you start your omelet. When you’re ready, heat the butter in the omelet pan over medium-high heat. Meanwhile, quickly crack the eggs into a small bowl, season with a good pinch of salt and several grindings of pepper, and beat with a fork until the yolks and whites are just blended. The butter in the pan should be hot and sizzling, and as the large bubbles start to subside, you’ll know you’re ready to go. Pour the eggs in, and let them set for just 10 seconds. With the flat of your fork against the bottom of the pan, vigorously move the mass of eggs all around. Let them set again for just another few seconds, and then with the tines of the fork pull the parts of the egg that have set around the rim toward the center, and tilt the pan slightly so that the uncooked, liquidy parts flow onto the bare spots and set. This whole process should take only about 1 minute. Now spoon the filling across the center of the eggs, and give the pan a very firm jerk or two, so that the egg mass at the far edge of the pan flips forward onto the filling (you can nudge it with a spatula if it needs help). Turn the omelet out onto a warm plate, letting the filled part settle on the plate first, and then tilt the pan further and flip the remaining, uncovered part over the top. And, voilá, you have a perfect omelet. And if it isn’t quite perfection, tant pis. Only you will know — and it will taste delicious. Filling ideas: a few leftover cooked asparagus spears cut in quarters and warmed in butter.; leftover cooked spinach or other greens, such as Swiss chard, turnip, or beet greens, warmed in a little olive oil; eggplant, particularly leftover ratatouille; Roasted peppers; mushrooms, sautéed, or use a couple of tablespoons of duxelles; one or two roasted or boiled small potatoes (particularly good with cooked leeks or artichoke hearts or sorrel).; cheeses: a tablespoon of fresh cheese is always a nice complement to any of the above vegetables. Grated aged cheeses like cheddar, Gouda, Cantal, Parmigiano-Reggiano, or a Grana Padano (just look in your cheese bin and see what’s there) are all yummy as an accent with other fillings. Mix and match as you please, or make just a pure cheese omelet, sprinkling some on top as well as using a generous amount as filling; Meaty and fishy accents: Try a little shredded ham or prosciutto, cooked crumbled sausage, roughly chopped chicken livers, creamed chicken, or turkey. For fishy accents, if you have some leftover salmon, flake it and mix with some herbs or a little green sauce; shrimp and scallops, perked up the same way, are also good. Bland fish is disappointing, but smoked fish — salmon, trout, finnan haddie — all make a fine foil for eggs.

Ștefania Mărăcineanu

Răsplata pentru cercetătorul devotat științei nu vine din afară, ci sunt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului. Acești fiori i-am simțit când, într-un colțișor întunecat din laborator, am văzut prima oară scânteierile date de plumb și când mi-a străfulgerat prin minte că ar putea fi radioactivitate artificială. Aceeași bucurie divină m-a cuprins când am văzut cerul întunecându-se ca prin farmec și ploaia căzând prin simpla acțiune a unei substanțe radioactive

Google Doodle de azi este dedicat chimistei din România care, în anul 1924, își susținea teza de doctorat la Sorbonna, în fața unei comisii al cărei președinte era Marie Curie. Lucrarea, cu care va obține titlul de Doctor în științe fizice cu calificativul Très Honorable, era “Recherches sur la constante du polonium et sur la pénétration dans les mataux” (Cercetări asupra constantei poloniului și penetrării acestuia în metale). „Ne amintim că savanta română, domnișoara Mărăcineanu, a anunțat în 1924 descoperirea radioactivității artificiale” (Irene Curie, fiica savanților Marie și Pierre Curie). În anul 1934, cuplul Frederic și Irene Joliot-Curie comunică Academiei Franceze, printr-un studiu, descoperirea radioactivității artificiale, pentru care cei doi vor primi premiul Nobel. În discursul de primire a premiului, savanta Irene Curie nu va pomeni deloc contribuția savantei din România.

Se năștea pe 18 iunie 1882 iar în registrele de naștere ale Primăriei Sectorului 1 este trecută ca fiica naturală a Sevastei, „menajeră”. La vârsta de 10 ani fetița este înscrisă în foaia matricolă a clasei a IV-a primară a Azilului „Elena Doamna”, ca orfană. A urmat apoi liceul în Bucureşti şi a studiat la Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. O vreme a fost profesoară la Şcoala Centrală, iar din 1922, cu ajutorul unei burse, tânăra s-a înscris la cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. În 1930 Ștefania Mărăcineanu s-a întors în România şi a devenit colaboratoarea profesorului Dimitrie Bungenţianu la Universitatea din Bucureşti, creând, cu mijloace proprii, primul Laborator de Radioactivitate din România. S-a îmbolnăvit de cancer, provocat de iradierile la care s-a expus în timpul experimentelor ei, şi a murit pe 15 august 1944, la vârsta de 62 de ani.

După obţinerea doctoratului a lucrat la observatoarele din Mendou şi Paris, unde a demonstrat că plumbul supus mai multe secole radiaţiilor solare a devenit radioactiv. A folosit la experiment bucăţi din acoperişul Observatorului Astronomic parizian, vechi de 300 de ani. S-a ocupat şi de fenomenele meteorologice, reuşind, cu sprijinul profesorilor Bungeţianu şi Vasile Karpen şi al aviatorului Bâzu Cantacuzino, să descopere procedeul de declanşare artificială a ploii cu ajutorul unor săruri radioactive şi să stabilească legătura între cutremure şi precipitaţii: în 1931 a provocat prima ploaie artificială din lume în Bărăgan, continuând cercetările în Algeria, cu sprijinul guvernului francez și a semnalat pentru prima dată că în ajunul producerii unui cutremur creşte radioactivitatea în zona epicentrului.

Leonora Carrington

The Milk of Dream, tema Bienalei Veneția 2022

***

British-Mexican surrealist artist (1912 — 2011). In her teens, Leonora Carrington began constructing her own mythological universe influenced by Celtic legends told by her Irish mother. After running off with Max Ernst, 36 years her senior, she suffered a breakdown and ended up in a Spanish asylum, from which she was rescued by her nanny in a submarine. Carrington had described reading The White Goddess, Robert Graves’s study of poetry and myth, as ‘the greatest revelation of my life.’ She acquired it in 1948, the year it was published, and it was arguably one of the most important books she ever read (along with the teachings of the Kabbalah). She lived in Mexico.

©Photos Stéphane Briolant Paris

“If all the women in the world decide to control the population explosion, reject war, reject sexual or racial discrimination and force men to allow survival in the planet that would be a true miracle”

Leonora Carrington

A scris și The Hearing Trumpet

The Debutante (a short story)

WHEN I was a debutante I often went to the zoological garden. I went so often that I was better acquainted with animals than with the young girls of my age. It was to escape from the world that I found myself each day at the zoo. The beast I knew best was a young hyena. She knew me too. She was extremely intelligent; I taught her French and in return she taught me her language. We spent many pleasant hours in this way.

For the first of May my mother had arranged a ball in my honor. For entire nights I suffered: I had always detested balls, above all those given in my own honor.

On the morning of May first, 1934, very early, I went to visit the hyena. “What a mess of shit,” I told her. “I must go to my ball this evening.”

“You’re lucky,” she said. “I would go happily. I do not know how to dance, but after all, I could engage in conversation.”

“There will be many things to eat,” said I. “I have seen wagons loaded entirely with food coming up to the house.”

“And you complain!” replied the hyena with disgust. “As for me, I eat only once a day, and what rubbish they stick me with!”

I had a bold idea; I almost laughed. “You have only to go in my place.”

“We do not look enough alike, otherwise I would gladly go,” said the hyena, a little sad. “Listen,” said I, “in the evening light one does not see very well. If you were disguised a little, no one would notice in the crowd. Besides, we are almost the same size. You are my only friend; I implore you.”

She reflected upon this sentiment. I knew that she wanted to accept. “It is done,” she said suddenly.

It was very early; not many keepers were about. Quickly I opened the cage and in a moment we were in the street. I took a taxi; at the house, everyone was in bed. In my room, I brought out the gown I was supposed to wear that evening. It was a little long, and the hyena walked with difficulty in my high-heeled shoes. I found some gloves to disguise her hands which were too hairy to resemble mine. When the sunlight entered, she strolled around the room several times—walking more or less correctly. We were so very occupied that my mother, who came to tell me good morning, almost opened the door before the hyena could hide herself under my bed. “There is a bad odor in the room,” said my mother, opening the window. “Before this evening you must take a perfumed bath with my new salts.”

“Agreed,” said I. She did not stay long; I believe the odor was too strong for her. “Do not be late for breakfast,” she said, as she left the room.

The greatest difficulty was to find a disguise for the hyena’s face. For hours and hours we sought an answer: she rejected all of my proposals. At last she said, “I think I know a solution. You have a maid?”

“Yes,” I said, perplexed.

“Well, that’s it. You will ring for the maid and when she enters we will throw ourselves upon her and remove her face. I will wear her face this evening in place of my own.”

“That’s not practical,” I said to her.

“She will probably die when she has no more face; someone will surely find the corpse and we will go to prison.”

“I am hungry enough to eat her,” replied the hyena.

“And the bones?”

“Those too,” she said.

“Then it’s settled?”

“Only if you agree to kill her before removing her face. It would be too uncomfortable otherwise.”

“Good; it’s all right with me.” I rang for Marie, the maid, with a certain nervousness. I would not have done it if I did not detest dances so much. When Marie entered I turned to the wall so as not to see. I admit that it was done quickly. A brief cry and it was over. While the hyena ate, I looked out the window. A few minutes later, she said: “I cannot eat anymore; the two feet are left, but if you have a little bag I will eat them later in the day.”

“You will find in the wardrobe a bag embroidered with fleurs de lys. Remove the handkerchiefs inside it and take it.” She did as I indicated.

At last she said: “Turn around now and look, because I am beautiful!” Before the mirror, the hyena admired herself in Marie’s face. She had eaten very carefully all around the face so that what was left was just what was needed. “Surely, it’s properly done,” said I.

Toward evening, when the hyena was all dressed, she declared: “I am in a very good mood. I have the impression that I will be a great success this evening.” When the music below had been heard for some time, I said to her: “Go now, and remember not to place yourself at my mother’s side: she will surely know that it is not I. Otherwise I know no one. Good luck.” I embraced her as we parted but she smelled very strong.

Night had fallen. Exhausted by the emotions of the day, I took a book and sat down by the open window. I remember that I was reading Gulliver’s Travels by Jonathan Swift. It was perhaps an hour later that the first sign of misfortune announced itself. A bat entered through the window, emitting little cries. I am terribly afraid of bats, I hid behind a chair, my teeth chattering. Scarcely was I on my knees when the beating of the wings was drowned out by a great commotion at my door. My mother entered, pale with rage. “We were coming to seat ourselves at the table,” she said, “when the thing who was in your place rose and cried: ‘I smell a little strong, eh? Well, as for me, I do not eat cake.’ With these words she removed her face and ate it. A great leap and she disappeared out the window.”