Tea(r)-drops

Ma pandeste. Nu Marele Plans. Doar un plans mare. Imi da tarcoale de ceva vreme. A inceput in cercuri largi, mai intai il zaream fugitiv cu coltul genelor, departe, linistitor de departe. S-a intamplat apoi sa dispara cu orele. Gata, zic, cred ca acum e gata intr-adevar. Se asternuse o liniste cam ciudata. Nici macar ciuda nu imi mai era. Oricum tasta delete functionase din plin, feritoare de re, si re, si re, si re, si re-luari. Doua insiruiri de litere si cifre mai ramasesera. La comun, in adressbook, laolalta cu toti. Ma faceam ca le pitesc pe acolo. Incapatanata. Una s-a anulat singura, ca materia intalnind contrariul. Cealalta nu mai are mult nici ea. Din cand in cand s-a mai ivit, ici si colo, cate o autocompatimire cu picioare scurte si care nu raspunde niciodata la intrebarea: de ce eu? Au plecat si ele. “De-aia”, le-am zis si probabil ca le-a fost destul. Insa azi, azi, nu ieri, nu ieri noapte, curios. Mai intai a fost imaginea unui bocanc obisnuit. Maro de munte, zapada, pietre. Privirea s-a focalizat mai intai indiferenta, apoi dureros de atenta, nice to meet you, desi ne cunoastem deja. Cumva. Eram mai mica si tata mi-a cumparat un rucsac de padurar. Verde, cu curele. Rucsac adevarat. Mic insa. Aveam senzatia ca tot ce e pe lume mai important duc eu in rucsacul acela semanand cu o straita plina de malai. Asa vin imaginile, fara sa le pre-simti. Apoi au aparut cainii. Primul in statia banala de troleu genovez. Un caine urias si bland culcusit subit la picioarele mele. A stat tolanit cateva minute apoi s-a ridicat si a plecat inapoi in curtea bisericii. Si apoi cainele mare si alb de langa blocul meu cel rosu. Azi m-a intampinat tocmai departe, langa zidul unde verile o batranica vinde zarzavat ofilit. Nu vrea mancare, i-am dat, o ia si o ingroapa. Da frenetic din coada, se impauneaza latrand la pisici si trecatori straini, mi se impiedica printre pasi, isi vara doar capul sub mana mea asteptand mangaierea. Asteptand jucausa. Care nu vine niciodata. Doar cateva cuvinte soptite. Ca sa nu se prinda lumea de dunga. Deja acum plansul valurea vizibil, audibil, simtibil in jurul cearcanelor, mai sus de causul gatului si in hipotalamus. Plansul. El. Ca furtuna inselatoare s-au nascut valuri involburate si sarate. Au inceput sa izbeasca ritmic in fragilul cos de nuiele al pieptului meu. Revarsarea mereu amanata. Plinatatea se hraneste din ea insasi. Si, ca sa puna capac, un aurolac rugandu-ma frumos sa-i fac loc sa foloseasca telefonul public montat pe stalpul electric. M-am dat la o parte. “Multumesc”, a zis el. “Cu placere”, a venit genial replica. Apoi a format si a vorbit “Ca ma batea ala, de aia am fugit”.

Ceaiul miroase a scortisoara si cuisoare si izma creata. Frunze carnoase si pline de seva vindecatoare.

Plansul a ramas undeva, indaratul umbrei.