Care-i faza cu grasele și political corectnesu’

Faza cu arătatul cu degetul la grase nu este offensive din perspectiva faptului că grasele ar trebui să se simtă cumva obligate să îndeplinească standardele de “frumusețe” din ochiul privitorului. Nici gând. Gustul omului e irelevant și neimportant. Offensive este că cineva care se hăhăie în curtea școlii consideră că respectiva persoană îi este inferioară doar pe baza acestei caracteristici fizice. Nu că ar trebui să conteze atât de mult ce zice lumea. N-ar trebui. Dar contează. Iar unii oameni sunt născuți să fie bully, cea mai joasă speță umană ever. Pe partea de political correctness faza e așa: nu rezolvă CU NIMIC interzicerea glumelor despre grase. Nu rezolvă CU NIMIC că Vogue publică pe prima pagină o poză cu o grasă în colanți. Dimpotrivă, scoate ochii celorlalți și accentuează și mai mult ceea ce nu ar trebui luat în considerare de la bun început. Am zis.

Filme de duzină recente, care-mi plac

Nu sunt o cinefilă, ba chiar dimpotrivă. Dar mă uit dintotdeauna la filme. Nu deslușesc măiestrii regizorale sau jocuri actoricești desăvârșite dar mă uit cu uimire la poveste, aia mă prinde inextricabil.

De când avem conturi pe streaminguri online, m-am uitat la un cvadrilion de seriale mediocre pe Netflix. Pandemia nu are absolut nici o legătură, mă uitam “în binging” și înainte de perioada de stat în casă pe termen nedeterminat. Sunt și filme bune, vechi, acolo. De exemplu clasicul Love Story. Sau seria Nașul. Sau Django Unchained. Sau delicatele anime-uri Ghibli ale regizorului japonez Hayao Miyazaki. Sau seria Matrix. Sau The Lord of the Rings. Sau The Usual Suspects. Sau montările englezești din seria de comedie absurdă Monty Python. Sau genialul Dog Day Afternoon (dacă vă place Al Pacino, e și Parfum de femeie acolo). Sau desenele animate How to Train your Dragon (favoritul lui Mihu).

De departe cel mai bun este The Ballad of Buster Scruggs de frații Coen (2018). Șase episoade-povești fără legătură între ele, de un umor genial, parodie western dar nu grosolană cu extrem de fină. Citez un cinefil: “eficiența cu care creează atmosfera, personajele, leagă ițele poveștii și livrează umor, dramă, empatie și multe alte emoții nu este egalată de niciun alt regizor, după umila noastră părere

Knives Out (2019), penultimul film în care a apărut Cristopher Plummer. Un film polițist cu aer englezesc, la care distrezi copios.

The Witcher (2019) , serial fantasy cult printre tinerii între 25 și 40 de ani, Gamerii generaționali. Filmul a urmat seriei de jocuri pe calculator făcut după nuvelele scrise în anii 80 de un polonez, Andrzej Sapkowski. Mihu, la 26 de ani mîine-poimîine, este un fan absolut, al cărții, jocurilor și serialului.

Peaky Blinders (2013), foarte foarte mișto. Saga unui familii de gangsteri irlandezi plasată la începutul anilor 1900, în Birmingham, conduși fiind de neînfricatul Tommy Shelby. Personajul meu favorit este însă Alfie Solomons, jucat de genialul Tom Hardy. O să urmeze un nou sezon în 2021.

La reality show notez Pretend it is a city (2021), interviul pe care Martin Scorsese îl ia prietenei lui de o viață, cinica și deșteapta new-yorkeză Fran Lebowitz.

Pentru adolescenți, The Black Mirror (2011), The OA (2016-2018) și Stranger Things (2017) care sunt fantasy de rit nou. Anne with an E, serial canadian după cartea pentru copii Anne of Green Gables scrisă de Lucy Maud Montgomery în anul 1908. The Worst Witch (2020), un Harry Potter numai cu fete vrăjitoare.

Politicul House of Cards (2013), serial bazat pe romanul lui Michael Dobbs, care a fost Chief of Staff and Deputy Chairman of the British Conservative Party sub primii-miniștri Margaret Thatcher și John Major. Sunt fan Kevin Spacey, mi se pare incalificabil să fie concediat după o plângere a unui alt actor, cam spălăcit și fără talent (l-a jucat pe ăla de conduce nava cu spori din insipidul Star Trek Discovery), care l-a reclamat că i-ar fi făcut avansuri sexuale acum 100 de ani. Îmi place mult și Robin Wright, pe care o știm din serialul-soap al anilor 80, Santa Barbara și ca nevastă (sic!) a lui Sean Penn.

Dintre comedioare ușurele, Rita (danez) despre viața unei profesoare cam tra-la-la. Sisters, despre femeile care au aflat că sunt surori pentru că un doctor de la o clinică de fertilizare a folosit propria spermă pentru inseminarea a sute de femei. Rake, cu un avocat australian ratat. Grace și Frankie, cu Jane Fonda (sofisticata rațională) și Lily Tomplin (hipserița empatică) jucând, la peste 80 de ani, rolurile a două prietene care se mută împreună într-o casă de lângă ocean după ce află că soții lor sunt gay și amanți. În oglindă, Metoda Kominsky cu octogenarii Michael Douglas și Alan Arkin. The Suits, “vinovatul” de coruperea prințului britanic Harry, căsătorit cu fosta actriță Meghan Markle, acum royal highness în declin. Foarte fain și cu multe sezoane, britanicul Doc Martin, chirurgul un pic autist care este nevoit să accepte un post de medic de familie într-o comună de pe coasta Marii Britanii. Aiuritul Dirk Gentley’s Holistic Detective Agency. La fel de aiuritul Lemony Snicket’s A Series of Unfortunate Events.

De dragoste și nuditate, The outlander, despre Claire, o doctoriță teleportată în mod misterios în secolul al XVIII-lea. Actori frumoși, Scoția, magii și istorii, drăguț.

Din seria “plăceri vinovate” notez King Arthur-The legend of the sword, viața regelui Mesei Rotunde înainte de a ajunge regele Camelotului.

Orange is the new black (OITNB), apărut în anul 2013 este deja film-cult în America. Viața într-o închisoare de minimă securitate pentru femei. Personajele cele mai insolite și reușite nu sunt cele două din rolurile principale ci multe din plan secund (de notat actrița Kate Mulgrew, fosta căpităneasă Kathryn Janeway din Star Trek: Voyager în rolul rusoaicei Red)

Dintre serialele polițiste, britanicele Sherlock (2017) în care joacă favoriții mei Benedict Cumberbatch și Martin Freeman (din Hobbit). Broadchurch (2013) cu Olivia Colman, peisaje fabuloase de la mare și soundtrack mișto. Și Luther (2015), cu favoritul meu Idris Elba.

Istorice. De departe The Crown (2014), despre familia reginei britanice Elisabeta a II-a, may God save her. The Dig (2021) despre descoperirea unei corăbii-mormânt vikinge în curtea unei doamne englezoaice (acum corabia e la British Museum). The Bletcheley Circle (2018) despre femeile anjajate să descifreze mesaje codate ale germanilor în timul celui de-al doilea război mondial,

How to get away with murder (2014-2018) e bun și prost în același timp.

Equalizer I (2014) și Equalizer II (2018) doar pentru că joacă Denzel Washington.

Dintre serialelel cu CIA, FBI și infractori internaționali listez aici The Blacklist (în care James Spade face un rol memorabil în persoana infractorului urmărit internațional Raymond Reddington, memorabil nu pentru crime și infracțiuni, ci pentru dialogurile și monologurile spumoase și gusturile rafinate pentru artă, cărți, istorie și artă culinară aplicată). Plus că apar niște personaje secundare minunate. Și Homeland, în care face un rol memorabil fosta Julietă a lui Zefirelli, Clare Danes. Și Mindhunter, care sune povestea începuturilor aplicării tehnicilor de profilare a criminalilor în serie.

News of the World (2021) este un western care aduce împreună un căpitan sudist și o fetiță albă crescută de indieni, în perioada de după războiul civil americanTom Hanks e la nivelul obișnuit, revelația este, evident, puștoaica de 12 ani, Helena Zengel.

The midnight sky (2020), tot un tandem dintre un bătrân ursuz și o fetiță aproape mută. El e singurul cercetător rămas la o bază de cercetare din Antarctica, după o catastrofă ecologică întâmplată pe Pământ. Fiica lui e plecată cu o navă în căutarea unor habitate locuibile pe alte planete.

De când am televizor cu diagonală indecent de mare și rezoluție la fel, mă uit fascinată la documentare cu peisaje sau animale. Notez ca fabulos My octoupos teacher (2020) despre fragila și uimitoarea relație de prietenie și aproape dragoste dintre un fotograf scufundător în Africa de Sud și o caracatiță. Night on Earth, ce se întâmplă prin orașele lumii după ce se lasă întunericul. Tiny Creatures, povești despre animale mici precum pîrșul (ăla cu bufnița de pe terenul de golf e genială). Dancing with the birds despre ritualuri de curtare ale păsărilor. Tales by Light, poveștile unor fotografii și filmări extraordinare.

The Two Popes, îl iubex pe Anthony Hopkins (inclusiv pe feisbuc) și îl urăsc pe nenea ăla de l-a jucat pe preotul Vrabie în Urzeala Tronurilor.

PS Notez și seriale care mi-au plăcut de pe rețeaua HBO Go: Povestea slujitoarei (după cartea The Handmaid’s Tale) a scriitoarei Margaret Atwood), genialele comedii absurde Avenue 5 din 2020 (cu Hugh Laurie pe care-l știm din nu mai puțin celebrul Dr.House) și Obsesia Evei din 2018 (Killing Eve), drama Cernobîl din 2019 și la fel de genialul Taboo cu preferatul Tom Hardy. Primul sezon din True Detective, cu Matthew McConaughey și Woody Harrelson. Bineînțeles britanicul His Dark Materials din anul 2019 după trilogia Luminile Nordului de Philip Pullman. Tot bineînțeles, pentru că am o slăbiciunea fatală pentru Jude Law iar serialul e aiuritor de ireverențios, The Young Pope.

LATER EDIT Flowers, oh my God, Flowers. Dark british humor la extrem. Poeme haiku de introducere a episoadelor. Embarassingul e atât de embarrasing că devine normal. “Well, how long will this dark period last? cause it’s getting, frankly, quite boring”

Primul vis cu bunica

Se făcea că eram undeva într-o adunătură mare, parcă în curte la doamna Mihai, sărbătoream ceva. Bunica a cerut canadiana ei, cea pe care am descoperit că o uitase la mine în șifonier, de întâi am crezut că este a Mirunei. În vis i-am pasat-o lui Mircea și el i-a dus-o acolo în față unde era ea, și i-a atârnat-o într-un cuier la vedere. Pe urmă se făcea că eram într-o casă undeva, la mine la Sud sau la ea pe Penteleu, și bunica îmi spunea că trebuie spălat un cearceaf de-al lui mama.

La final mi-a zis că n-are șosete. Și i-am dat eu unele de-ale mele, încă cu etichetă, din care unele de lână.

Sărindar

Sâmbătă, când am fost la mănăstirea Ghighiu să vorbesc de coliva de 9 zile și de pomenirea zilnică timp de 40 de zile pentru bunica, am găsit bisericuța cea mică deschisă, cea de la cimitir. Erau doar două doamne în genunchi, care se rugau la icoane. Sincer, eu nu m-am rugat la dumnezeu ci la bunicul, să aibe grijă de bunica. Icoana Sfântului Gheorghe era chiar deasupra mea, din întâmplare. Și tot din întâmplare, în magazinul cu obiecte bisericești, unde intrasem să iau fitile de candelă, din tot șirul de iconițe cu magnet înșirate pe tejghea, mi-au atras atenția unele așezate oleacă mai câș. Erau, bineînțeles, cu Sfânta Ecaterina.

Laudatio la înmormântare

Autor: Cătălina Dragomirescu, 2 februarie 2021, Buzău

Ecaterina Dragomirescu se naște într-o familie de preoți cu tradiție, ca fiică a preotului Nicolae R. și a Ecaterinei Stănescu pe 4 martie 1920.  Este mezina familiei, fiind al șaselea copil al familiei Stănescu. A trait o copilărie fericită în satul idilic Lopătari, evocând  cu nostalgie amintiri din acea perioada alături de frații și surorile sale: Mircea, Traian, Macovei, Victoria (tanti Tona) și Clemența (Maia). 

După absolvirea cursurilor primare în satul natal, urmează Şcoala de Fete din Buzău, la internat.

Se căsătorește cu preotul Gheorghe (Puiu) Dragomirescu, pe care îl urmează în parohia din Mărăcineni și ulterior, după pensionarea preotului Stănescu, în parohia din Lopătari.

Instaurarea regimului comunist avea să aducă mari încercări pentru familia sa. În august 1959 soțul său este arestat în parohie, iar în același an, dar la date diferite, sunt arestați tatăl, fratele și doi cumnați, toți preoți – deci cinci preoți dintr-o familie. Rând pe rând, la date diferite, au revenit toți, dar Puiu Dragomirescu n-a mai apărut niciodată.

De la o viață de familie fericită în satul Lopătari, preoteasa Ecaterina devine vaduva preotului martir Dragomirescu și mamă singură pentru cei 3 copii: Mircea, Liliana și Valentin, fiind astfel nevoită să se mute la Buzău. Au urmat ani de persecuție și urmăriri, copiii săi au fost exmatriculați din școli, au trebuit să-și continue studiile în localități unde familia nu era cunoscută.

S-a angajat la orfelinatul din Buzău, apoi la agenția loto, a preluat postul de  secretară la Școala Sanitară din Buzău și ulterior pe cel de casieră la liceul Tehnologic Dimitrie Filipescu, de unde s-a și pensionat.

S-a dedicat ulterior creșterii nepoților, cu pasiune si iubire necondiționată.

Ultima parte a vieții a petrecut-o alături de familia care a prețuit-o atât de mult: la nepoatele sale din București și Ploiești, la fiica sa în Ploiești și alături de fiul si nora sa în ultimele clipe ale vieții.

Micuța sa casa de pe Penteleu 41 a fost o oază de liniște pentru ea și un univers inedit, plin de armonie si bunătate pentru nepoții și strănepoții ei, pe care îi leagă amintiri neprețuite de vizitele la bunica. O casă și o gazdă primitoare, mirosind a bunătăți și respirând un aer de liniște și de voie buna, pe potriva sufletului ei.

În ciuda tuturor greutăților din viața sa, preoteasa Ecaterina a fost o luptătoare: nu și-a pierdut niciodată optimismul și bunătatea, a fost un model pentru noi toți și a zidit în generații la rând, de la copii, nepoți și strănepoți, valori puternice în care a crezut cu tărie: corectitudine, dragoste de familie, bunătate fără margini și armonie. A știut să fie alături de fiecare, atât în momente de fericire, cât și în situații dificile și pentru toți a fost mai mult decât o confidentă, mamă sau bunică, a fost o prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Au caracterizat-o tactul și diplomatia, dar mai ales infinita ei capacitate de a fi aproape oamenilor. Atât de mult a prețuit viata, oricât de grea și plină de încercări i s-a arătat.

Astăzi am pierdut un om minunat, pe mama noastra dragă, pe bunica iubită și pe prietena noastră cea mai bună.

Am pierdut-o pe cea care ne-a invatat cum “să fim” în aceasta lume.