Ilustratoare și grădinăreasă

Am descoperit-o, prin intermediul lui Micky Laslo, pe Tasha Tudor (1915-2008), ilustratoarea americană influențată de Beatrix Potter, cu mamă artistă la New York (de la care a luat numele) și cu tată arhitect (de la care a primit prenumele, după Natașa Rostova din romanul Război și Pace), părinți în casa cărora i-a cunoscut pe Alexander Graham Bell (de la care s-a contaminat cu dragostea pentru gădinărit) și pe pictorul John Singer Sargent. În casa părinților ei, a crscut cu dădacă scoțiană (Dady), cu servitori și menajere, cu petreceri simandicoase pentru tinere domnișoare, cu lecții de dans unde era dusă într-o trăsură trasă de cai, pe macadamul străzilor din Bostonul anilor 20.

După ce părinții ei au divorțat, pe când avea 9 ani, a fost trimisă să locuiască cu mătușa Gwen (care scria piese de teatru) și unchiul Michael. În casa mătușii, toată lumea era lăsată în voia ei. Hrana de bază era compusă din orez și roșii, cereale cu lapte rece și mâncăruri gătite rapid. Mătușa le citea fetelor povești seara și apoi le lăsa să doarmă până târziu fără să meargă la lecții. De la 9 la 12 aveau lecții private cu Unchiul Henry iar Tasha avea să spună că a fost singura formă de școală pe care nu a urât-o. După masa de prânz, alergatul în grădină. Copiii, în mod constant, făceau piese de teatru, decorul făcându-l din resturi de materiale. Piesele erau bazate pe basmele preferate. La moșia mătușii Gwen se găseau obiecte de epocă și cufere pline cu rochii cu dantelă și cu crinolină. Puteai purta toată ziua rochia care ți-a plăcut.

Deodată iată-mă, o copilă bostoniană bine-crescută, crescută de o dădacă scoțiană, aruncată în mijlocul acestei familii neortodoxe. Aveam o societate secretă, concursuri de mâncat plăcinte și banchete fastuoase, aveam jocuri literare și șarade, piese de teatru, versuri și povești până târziu în noapte. S-a dovedit că ăsta a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Mi-a schimbat viața

Citea foarte mult. “I was conversant with Huckleberry Finn și Mysterious Stranger from 7 years old. I loved The Wind in the Willows. Walt Disney should be sued for cheapening it as he did. Imagine it, Mickey Mousing all those nice characters. I’m surprised he didn’t do it with the New Testament“. “Sunt cărți pe care le iubești în copilărie dar care, atunci când crești, nu-ți mai plac. Dar sunt altele care nu-și pierd niciodată farmecul: Călătoriile lui Gulliver, Minunatele Aventuri ale lui Nils, Robinson Crusoe și mai ales Moby Dick. Cartea asta a fost ruinată de profesori! Scenele pe care le creează în capul cititorului sunt de neuitat. Aproape că poți să simți mirosul bucatelor din hanul descris într-unul din capitolele de început ale cărții

În adolescență, Tasha și-a dorit mult o vacă de lapte așa că a început să strângă bani, lucrând ca educatoare în Bermuda, unde se afla în vizită la alte două mătuși ale ei. Delilah (vaca!) a fost urmată în curând de Nettie (o găină salvată de pe stradă de un prieten al mamei ei și dăruită acesteia, drept pentru care, într-un apartament din Greenwich Village, era ouat zilnic un ou).

A scris cărți pentru copii (prima fiind Pumpkin Moonshine, scrisă la 23 de ani, despre Sylvie Ann, o fetiță care a găsit un dovleac uriaș pe care ar vrea să-l sculpteze de Halloween, dar nu știe cum să-l ducă la ea acasă), a ilustrat cărți scrise de alții (A Child’s Garden of Verses de Robert Louis Stevenson, The Secret Garden și The Little Princess de Frances Hodgson Burnett, The Little Women de Louisa May Alcott, Fairy Tales de Hans Christian Andersen, The Dolls House de Rumer Godden) și a fost medaliată pentru The Mother Goose și 1 is One. A scris sau a ilustrat peste 60 de cărți.

Pumpkin Moonshine was my first book, done in 1938. I went to every publisher in New York, I think, and finally Oxford University Press accepted it. I was just married and the child a drew in that book, people said, looked exactly like the children I eventually had, so I guess it was wishful thinking. My first royalty check was seventy-five dollars. I thought I’d made a mint!”

După creșterea a 4 copii (în 1970, fiica Bethany a scris o carte despre ea, Drawn from New England) și 2 căsnicii încheiate, Tasha s-a mutat la o fermă din Vermont, într-o casă cu o grădină fabuloasă, mobilă de anticariat și o bucătărie old style. Avea tot felul de plante și flori: narcise galbene (peste 1000), rododendroni pe care i-a cărat acasă cu o roabă, pe zăpadă, gardenii, camelii, levănțică (pe care o proteja iarna cu mulci, căci iernile sunt grele în New England), degețel roșu (foxglove), delphinium (larkspur), eranthis, ghiocei, mâțișori de salcie, flori de crab apple, maci orientali, liliac, iriși, lupini, violete de noapte (Hesperis matronalis), bujori, trandafiri (Reine de Violette) măceși, margarete, trifoi, viorele, dianthus, meadow rue, clematite (virgin’s bower), garofițe, nu-mă-uita, thalictrum, artemisia, crini, petunii, zinnias, marigols, nasturtium, lettuce poppies, sânziene (când înfloreau începea școala!). Vara era vremea fructelor “berries“: zmeura, afinele, căpșunile, mure, thimbleberry. Toamna era vremea recoltării legumelor din grădină: napi, morcovi, sfeclă, cartofi, dovleci, ceapă. Iernile făcea pânzeturi de in (pe care îl creștea singură) la războiul de țesut, torcea lînă, croia haine, fabrica lumânăro de ceară, lucra pulovere, șosete de lînă și mănuși din andrele, făcea quilt-uri, fețe de masă brodate și așternuuri de pat cu dantelă croșetată.

“When I’m working in the barn or house I often think of all the errors I’ve made in my life. But I quickly put that behind me and think of water lilies. They will always eradicate unpleasant thoughts. Or goslings are equally comforting in their own way.”

Se îmbrăca în rochie lungă din epoca victoriană, purta șorț și scufiță, încălzea soba cu lemne și căra apa din fântână. Se trezea devreme, mulgea caprele, apoi făcea brînzeturi și unt pe care îl turna în forme dreptungiulare și îl orna cu sigilii diverse, colecta ouăle din cuibare, făcea biscuiți și gem, își cocea singură pâinea, gătea rețete rustice (Tasha câștigase premiul 1 la concursul culinar de la Târgul Dainbury, cu pâinea ei de ovăz, pe când avea 15 ani). Construia căsuțe pentru păpuși, miniaturi și marionete, cărora le asambla costume elaborate. Organiza după-amiezile, în grădina parfumată de bujori, tea party pentru copii și prieteni, unde întotdeauna se spuneau povești interesante. Făcea mici felicitări de Crăciun.

În “Cartea de bucate a familiei Tashei Tudor“, nepotul ei scris așa (via): “Every afternoon, Tasha set out a teapot, creamer, sugar bowl, cups, and saucers, and put the teakettle on to heat.  If she expected more than three or four visitors, she used two teapots and put out an extra plate of crackers or cookies. Once everyone was settled, she lit the beeswax candles, poured the tea, inquired if milk or sugar was desired, and if so how much, then settled into her usual spot. She sat in a rocking chair with a black woolen blanket over the back and blue-check pillow cushion on the seat. She used a cup without a handle and warmed both hands with it. The coziest teatimes occurred in winter by the woodstove, and in familiar company Tasha propped her feet on the fender. There was always a background of corgi dogs pattering about, canaries singing, the grandfather clock chiming every half hour, the cat purring or a teakettle coming to a boil, the soft gleam of candlelight on copper, and the scent of herbs drying and fresh-baked bread or cookies. Tasha did much of her correspondence from this spot, and kept a few art pencils and erasers on the little table beside the chair. The corgis loved to chew those erasers if they fell to the floor.”

Avea o menajerie de capre, rațe, gâște, găini și iubiții câini Corgi cărora le serba zilele de naștere cu tort special (pământul din Vermont și l-a cumpărat cu banii câștigați pe cartea scrisă despre ei, Corgiville Fair), un număr infinit de păsărele în colivii (ultima dată când le numărase erau 41) și un papagal gri vorbitor (Hannah).

În cartea “Lumea privată a Tashei Tudor”, amicul ei, fotograful Richard Brown, scrie așa: “De câte ori, după câte o dimineață lungă în care mi se strica aparatura sau aveam parte de vreme rea, nu m-a reconfortat Tasha cu cîte o bunătate de-ți lăsa gura apă, ivită din marele ei cuptor negru de fontă. Cățeii ei corgi se învârteau prin picioarele noastre în timp de noi savuram o supă fierbinte de pui, biscuiți aurii sau o tartă de mere cu sos rose servită a la Tasha cu o lingură de iaurt gros din lapte de capră și un crumble din prăjituri învechite, și apoi un ceai adevărat, făcut așa cum trebuie, cu frunze lăsate la infuzat într-un ceainic vechi de 150 de ani. Noi ne delectam cu bucatele iar papagalii scoteau strigăte de junglă, recitau versuri din Bufnița și Pisoiul sau o imitau într-un mod de-a dreptul straniu pe Tasha răspunzând la telefon, strănutând, suflându-și nasul sau strigând Nu, cățelule! sau Pasăre obraznică!” Era o plăcere să o asculți: vorbea franc, strecurând citate de Shakespeare sau Walter de la Mare, cu un ușor formalism de secol 19 dar plin de remarci spirituale, cuvinte de duh și antropomorfisme pline de umor. Vremea era “morocănoasă”. Soba pe lemne “avea crize”. Luna era mereu o ea pe când ciulinii erau clar de gen masculin. Tasha povestește în carte: “Grădina mea este construită terasat, iar șerpii cred că zidurile mele de piatră sunt hotelul lor Ritz-Carlton. Odată am îmblânzit unul, acum locuiește pe terasa cea mai apropiată de casa mea. A fost rănit când era foarte mic așa că l-am luat în casă, i-am făcut un cuib din mușchi și l-am crescut pînă când a atins lungimea de un picior. Apoi a trebuit să-i dau drumul, pentru că creștea prea mare. Obișnuia să se încolăcească în palma mea seara, când stăteam în pat și citeam. Șerpilor le place căldura așa că se făcea un cerc perfect în mâna mea. Ați studiat vreodată o față de șarpe, cât de optimist pare? Pare că zâmbește întruna, probabil la vedera prostiei omenești

Nowadays, people are so jeezled up. If they took some chamomile tea and spent more time rocking on the porch in the evening listening to the liquid song of the hermit thrush, they might enjoy life more.” 

Este foarte admirată de japonezi, care au făcut o grămadă de filme despre ea. Japonezii au cunoscut-o în 1971, când a ilustrat ediția japoneză a Micului Prinț.

Spunea frecvent că este reîncarnarea soției unui căpitan de mare care a trăit în anii 1800. A inventat și o religie “stillwater”, de solstițiul de vară, ca să aibe prilej de sărbătoare ( dans și multe dulciuri). Prima poruncă a acestei religii era așa: “Tristețea lumii este doar o umbră, privește dincolo de ea, acolo, în clarobscur, stă bucuria. Take the joy!

I’m drawn to the old ways, convinced that I lived before, in the 1830s. Everything comes so easily to me from that period of that time: threading a loom, growing flax, spinning, milking a cow. Einstein said that time is like a river, it flows in bends. If we could only step back around the turns, we could travel in either direction. I’m sure it’s possible. When I die, I’m going back to 1830

A murit în casa ei pe 18 iunie 2008, la vârsta de 92 de ani.

Un articol franțuzesc cu multe poze

Pagina personală

Muzeu

Fresh luck

Extras dintr-o povestire scrisă de Alma Karlin în “The death-thorn”:

“Domnișoară, mi-a zis Madame Louise, negresa din Martininica, ca să-ți schimbi norocul ai nevoie de 3 lucruri: un pieptene, o ceapă spaniolă și un cod uscat. Te duci apoi la Bella Vista, pe plajă, când marea e la reflux, scoți toate hainele de pe tine, intri în apă și te freci pe tot corpul, din cap până în picioare, foarte atent, mai întâi cu pieptenele, apoi cu ceapa, apoi cu peștele uscat, După aceea te scufunzi de 3 ori în apă. Înainte de fiecare scufundare, arunci peste umăr câte un obiect și strigi tare: “Uite, ăsta e vechiul meu noroc, dă-mi unul nou! Dar când te cufunzi în apă, nu ai voie să te uiți împrejur. Și apoi te rotești de trei ori și apoi fugi repede la tufișul unde ți-ai lăsat hainele, le întorci pe dos, da, domnișoară, pentru că nici un spirit nu poate să-ți facă nimic dacă ai hainele pe dos. După toate astea te duci acasă și norocul proaspăt va veni”

Dar nu o să miros cam urât, de la ceapă și pește, am întrebat eu?

Trece, zise Madame Louise. Și, după ce a reflectat un minut, a adăugat: la urma urmelor, un noroc proaspăt merită oleacă de putoare.

Desigur, nu aveam cum să neg asta.

Alma Karlin

Alma Karlin (1889-1950), călătoare solo, poliglot (vorbea 10 limbi străine, inclusiv chineză, persană, japoneză și finlandeză ), etnograf și autor de jurnale de călătorie, prima femeie care a făcut ocolul pământului singură și fără ajutor financiar de la vreun sponsor, s-a născut în orașul Celje din Slovenia pe un 12 octombrie.

Copil nedorit al unui ofițer austro-ungar și a unei profesoare, cu mici defecte fizice (un ochi sașiu și un umăr asimeric) dar care i-au făcut copilăria amară, a învățat, a lucrat și apoi, în anul 1919, imediat după terminarea războiului, a plecat în lume echipată cu un geamantan, un dicționar și o mașină de scris, și a călătorit timp de 9 ani prin Europa, Peru, Panama, America, Hawaii, Japonia, Korea, China, Taiwan, Australia, Noua Zeelandă, Fiji, New Caledonia, insulele Solomon, Papua New Guinea, Indonezia, Malaezia, Thailanda, Myanmar și India.

De-a lungul aventurilor sale, Karlin a trecut printr-o tentativă de viol în Peru, o tentativă de otrăvire în Panama, umilințe în America, interogatorii ale poliției din Taiwan, o dragoste neîmpărtășită în Japonia și sărăcie lucie în insulele din Pacific. A scăpat de poporul Wutung, care a încercat să o omoare în timpul unui dans ceremonial, a asistat la obiceiurile de înmormântare ale tatălui gazdei sale din China și s-a îmbolnăvit de malarie.

Despre americani și japonezi scria așa: “Impresiile mele despre America sunt departe de a fi favorabile deși sunt gata să admit că nord-americanii sunt foarte eficienți și deseori am întîlnit acolo oameni excepționali, de toate rasele. Totuși, nu mă pot împăca cu felul lor atât de pragmatic de a gândi, goana după bani pentru propriul interes, evitarea alunecoasă a responsabilității, trăirea neatentă a momentului prezent. M-am simțit mult mai în largul meu în Japonia: politicoși, enigmatici, visători care gândesc pe termen lung, ușor atinși de misticism, am descoperit cât de plăcut este să trăiești printre ei și am ajuns să le port un mare respect”

A publicat o trilogie despre călătoriile ei: The Lonely Journey (Einsame Weltreise), Enchanted by the South Sea (Im Banne der Südsee) șiThe Experienced World (Erlebte Welt). A studiat religiile, misticismul culturilor străvechi, superstițiile și practicile de magie, ocultism și vrăjitorie, pe care le-a descris în scrierile sale. Un bun exemple este carteaThe Mysticism of the South Sea, in care descrie vrăjile, credințele și obiceiurile popoarelor din Polinezia, Melanezia și Micronezia. Ultimele ei cărți, Isolanthis (1936), Angel on Earth (1936) și Blue Moon (1938) conțin învățături budiste și teosofice despre unitatea și imortalitatea sufletului uman și eliberarea de chinurile vieții terestre, cititorii fiind îndemnați să tindă spre bunătate, înțelepciune și adevăr.

Voi cita din prefața cărțiiThe death-thorn; magic, superstitions, and beliefs of urban Indians in Panama and Peru” (traducerea și adaptarea în limba română îmi aparțin):

“Am venit pe lume în luna octombrie, într-o seară de duminică; galben-verzuie ca un castravete necopt, paralizată pe o parte, cu un cap mare și o dorință mică de a trăi. Copiii m-au șicanat și umilit, mai tîrziu, adulții au făcut același lucru iar astăzi, când ambii sunt tăcuți, oglinda e elocventă și mă face smerită. Când am venit pe lume, părinții mei nu mai erau tineri așadar apariția mea a fost pentru mulți un miracol nedorit. Deși toată lumea avea ceva cu mine, tatăl meu, care își dorise un băiat, îmi spunea, în timpul excursiilor pe care le făceam împreună, că sunt potrivită pentru el exact așa cum sunt; el a murit pe când aveam 8 ani iar de atunci nimeni nu mi-a mai spus asta vreodată. La 13 ani m-au trimis la un institut ortopedic, unde a trebuit să petrec mai multe ore pe zi purtând niște echipamente dureroase. La 18 ani mi-am luat examenul de Stat în engleză și franceză și am plecat la Londra să studiez limbi străine. Am obținut o slujbă de traducător pe Regent Street, am cumpărat cărți în loc de masa de prânz și am început acel antrenament în foame și privațiuni, care a făcut posibil ca mai târziu să călătoresc în jurul lumii. Munceam în acel birou 7 ore pe zi dar deseori, când trebuia să termin ceva, plecam de acolo după miezul nopții. Am fost apoi la Paris timp de 6 luni. În primăvara anului 1914, am luat examenul la Societatea de Arte și la Camera de Comerț în 8 limbi străine și probabil că aș fi primit onorurile cuvenite, deoarece așa ceva era fără precedent, dar, din păcate, a început războiul iar eu am devenit imediat “o persoană inamică”; 3 luni mai târziu plecam în Norvegia. Aici am reușit să mă relaxez, după amiezile dădeam lecții de limbi străine iar diminețile studiam la biblioteca Universității din Oslo (pe atunci Cristiania). Zăpada era de 3-4 picioare de înaltă, lumea mergea cu tălpici sau schiuri, dar eu cădeam la fiecare pas cu nasul sau altă parte a mea în zăpadă, spre marele amuzament al celorlalți pietoni. Am petrecut câteva săptămâni la Cercul Arctic, vizitând laponii în corturile lor, am privit cârdurile de reni, frumusețile din Tornetrask și minele de fier din Kiruna. În Stockholm, vâna mea literară s-a dezvoltat mai viguros decât în Oslo: totul era pace, cu mine și despre mine. În această atmosferă am început să mă maturizez, am citit în original (în spaniolă) operele lui Garcilaso de la Vega și am dezvoltat o afecțiune caldă pentru incași. Am scris chiar o piesă de teatru, Intip Raimi, care a sfârșit la coșul de gunoi, acolo unde îi era locul. Dar de atunci încolo am început să îmi doresc foarte tare să vizitez țara Copiilor Soarelui. Stockholm era un oraș frumos dar oribil de friguros. Un mic godin pe gaz era agațat pe peretele de deasupra patului meu dar neavând mereu monede să îl alimentez, dădea foarte puțină căldură. Purtam 3 perechi de ciorapi chiar și în pat, și mă acopeream cu toate hainele pe care le aveam. Unii copii mă plăteau la finalul lecției, alții la sfârșitul lunii. Imi era uneori atât de foame că începeam să plâng, lucru care mă mai ostoia. Ultima lecție era la 9 seara, așadar, chiar dacă primeam o coroană, nu aveam de unde să îmi iau ceva de mâncare, pentru că toate băcăniile erau închise. Mă duceam la culcare flămândă iar dimineața mă bucuram că am făcut economie de o masă. Mi-am amanetat toate bijuteriile ca să îmi cumpăr pâine de război: era tare, spongioasă și neagră dar foarte ieftină și rezista câteva ore în stomac, dându-mi o senzație de sațietate. Beam câte 3 cești de ceai si apoi scriam poezii. Cînd ai 20 de ani e ușor să scrii poezii, acum, alas!, nu mai scriu decât proză. După război m-am întors în Austria și am deschis o școală de limbi străine. Predam 10 ore pe zi și găseam timp să scriu mici articole și să studiez desenul și pictura. Pentru majoritatea oamenilor, 5 minute nu înseamnă nimic, unii vin cu 10 minute mai devreme în stația de tren sau tramvai, și stau acolo fără să facă nimic. În astfel de ocazii, eu citeam sau studiam. “Cina va fi gata în 5 minute”, auzeam. Bine, am timp pentru o scrisoare, uneori o terminam înainte să apară mâncarea pe masă. Până să mă tund scurt, îmi împleteam două codițe iar în timpul ăsta învățam o poezie. Când îmi lustruiam pantofii studiam iar când veneam seara acasă, schițam în imaginație siluetele copacilor pe care îi zăream. M-aș aventura să adaug că, tinându-mă astfel ocupată, am scăpat de pericolele sexului, pur și simplu nu aveam timp pentru sex. Din mai pînă în noiembrie am fost ocupată cu pregătirea călătoriei mele în jurul lumii, citeam toate operele exploratorilor și declar cu mândrie că mi-am făcut o rochie tropicală de bumbac, am purtat-o până am avut bani să îmi cumpăr alta. Am strîns bănuț lângă bănuț, apoi, datorită unui prieten, mi-am obținut pașaportul și chiar viza pentru Japonia. Într-o seară, am pășit într-un tren slab luminat; afară bătea o măzăriche care până la urmă s-a transformat în ninsoare. Așa a fost începutul călătoriei mele. Nu am știut la ce trebuie să mă aștept. Țări necunoscute, insule răsărind din mare doar pentru mine pentru a le fi primul locuitor, oameni stranii, animale, păsări și plante nemaivăzute și, mai presus de toate, un material inepuizabil pentru romane a căror scriere avea să mă facă faimoasă. Cu ochii largi deschiși mi-am dorit să contemplu lumea. Oamenii mi-au reproșat că scriu prea mult, prea des și prea de-a dreptul despre pericolele pe care le înfrunt pentru că sunt femeie. Bărbatul, când pleacă în călătorii, pleacă așa cum pleacă toți bărbații, cu arme de foc. Sfaturile mele sunt pentru călătorii de același sex cu mine deoarece călătorii bărbați nu se întâlnesc cu același fel de pericole. Călătoriile îndepărtate au fost teribile: am călătorit pe vapoare la clasa a III-a, am mâncat macaroane până am simțit că îmi ies pe nas, gură și urechi, am scris pe buloane pe punte, și totuși în inima mea era bucurie. Mi-am croit drum în viață către cele mai incredibile experiențe și către vagoane pline cu coroane de lauri, am fost sigură de victorie și nu m-am descurajat. M-am simțit așa la primul și la ultimul voiaj, în rest, cu cât mergeam mai departe, cu atât mai multe obstacole mă luptam, cu cât deveneam mai bogată în cunoaștere și experiență, cu atât mai departe era victoria la care speram, cu atât mai incerți laurii, pînă au dispărut cu totul în lumina gri a realității. Toată viața mea a fost o lungă singurătate: copil acasă, studentă în Londra, un lucrător pe jumătate mort de foame în Scandinavia, pe oceanul nesfârșit și în multitudinea de țări pe care le-am vizitat; dar nicăieri ca în insulele din Mările Sudului nu am realizat că această singurătate e pe cale să mă sfarâme în mii de bucăți. Nu tânjesc după nimeni, viu sau mort, dar mă gândesc cu multă recunoștință la câțiva. Mi s-ar fi putut întâmpla de câteva ori să mă căsătoresc in timpul acestor călătorii ale mele dar m-am gândit: asta ar însemna că nu o să mai scrii nimic, niciodată. Straniu, dar mi-am imaginat întotdeauna că o să fiu un scriitor eminent și sunt aproape sută la sută sigură că aș fi eșuat glorios ca nevastă, din toate punctele de vedere. Ce ajutor mai bun poate cineva primi decât voința și efortul propriu continuu? Ce folos un cufăr plin de manuscrise și schițe și un cap plin de cunoaștere dacă nu e nimeni interesat de vreuna dintre ele? Oamenii au crezut că sunt o persoană nesăbuită, în căutare de aventuri”.

I will write, in sunny days and dark, until Lord takes the pen from my fingers. We writers, after all, are born to write, and we must struggle on and go hungry until we have plainly shown them that our art is the thing dearest to our hearts

În orașul unde a locuit la sfârșitul vieții i s-a dedicat un muzeu

Cineva a făcut un film

În orașul ei natal are și statuie

Pictorița Thea Schreiber Gammelin a fost sufletul ei pereche, cu care a locuit la Celje.

Carte de vise XLI

Am visat că pescuiam în mare. Și aveam o lansetă lungă, lungă. Imediat ce am aruncat-o, departe, am și simțit că s-a prins ceva. Am rulat încet firul înapoi și, pe măsură ce firul se strângea la loc pe tambur, din valuri ieșea captura: un uriaș piton alb. Semăna cu șarpele Glykon.

PS Cred că mi-am găsit filmul netflix pereche. Tales of the city. După seria de foileton din anii 70, scrise de Armistead Maupin. Inclusă și de BBC într-un top de cărți inspiraționale.

Un fel de epilog

Majoritatea țărilor europene au vaccinat între 60 și 90% din populația adultă cel puțin cu prima doză. România rămâne la mare distanță, cu doar 30% din adulți vaccinați.

România a învins oculta, nes’pa?