30 days writing challenge

Day 6 – Single and happy

Sunt când ascult muzici (Röyksopp, lately)

Sunt când scriu.

Sunt când frunzăresc poze alb-negru dintr-un București dispărut.

Sunt când meditez, îndeletnicire relativ nouă.

Și happy, când mă voi reconecta cu mine, toate drumurile duc acolo.

30 days writing challenge

Day 5 – your parents

Vă amintiți compunerile despre mama și tata din școala generală? Erau geniale! Mama are ochii mari, mâinile calde și face gogoși. Tata are ochi albaștri, seamănă cu un actor american și bate cuie.

O amintire cu mama e când mergeam la ea la serviciu, la fabrica de bebeluși, și ea se îmbrăca cu halatul alb și se schimba într-o făptură mitică, atât de sigură pe ea și atât de altfel.

O amintire cu tata e când îl tot sunau seara de la serviciu cu probleme, și răspundeam eu, și eram atât de autoritară și acră de deranj că tuturor le era frică de “nevasta lu’ domnu’ Dogaru”.

Sunt norocoasă că îi am pe amândoi în viață.

30 days writing challenge

Day 4 – Places you want to visit

Insule cu țărmuri stâncoase, pe lângă care înoată bancuri de pești turcoaz-argintii care se uită fix în ochii tăi.

Păduri cu luminișuri neașteptate, în care găsești tufișuri portocalii, ciuperci fosforescente și mușuroaie de cârtițe.

Panteonul din Roma, cu occulusul prin care cad, o dată pe an, petale de flori.

Italia cea blajină, odihnitoare, patinată și prietenoasă.

Lisabona luminoasă, decrepită, cu miradoare de unde se vede lumea.

Igluuri geodezice transparente prin Finlanda sau Islanda, unde stai la pândă după aurore boreale.

Mări sau oceane cu valuri netede ca-n palmă, sau ușor tremurătoare, sau grăbite, sau nervoase spumă, sau talazuri blocuri lichide, cu raze de lună, cel mai adesea.

Kamcheatka, Antarctica, Crimeea, Ierusalim, Africa de Sud

Golfuri cu nisip pe care se dansează și cu cherhanale cu pești fripți la jar.

Străduțe pavate cu macadam, cu cafenele unde se bea caffe con un puo di spirito.

Piațete cu pisici leneșe, vrăbii gureșe și flori de bugambilia crescute pe ziduri străvechi.

Argentina, că de ce nu.

Etretat cu valuri dințate și păsări verzi.

Dover cu promontoriul de calcar.

Castelul Tintangel, pe urmele regelui Arthur și a tristeții sale rotunde și înșelate.

Londra, oricând, oare de ce mă simt ca acasă, și pe străzile lui Dickens, și în parcurile cu căprioare, și pe comerciala Oxford Street, și în magazinul cu umbrele, și în National Gallery pe lângă vulpea adoptată, și căutând magazinul lui Tin-Tin, și la meridianul de la Greenwich, cel care se citește altfel decît se scrie?

Cornwall, Bilbury Cotswolds, Gloucester.

Groapa Marianelor, cu submarinul transparent.

Ținuturile inuiților.

Și oricât m-am străduit, n-am ajuns nici acum în alea 18-years-old-dreamplaces: Gran Canaria cea plină de frezii, Tahiti și Japonia.

30 days writing challenge

Day 3 – A memory

E primăvară și mugurii explodează, lăsând să iasă la lumină mlădițe fragede. Copaci bătrâni înverzesc copilărește, tufe de merișor se alintă verde crud, ierburile nebune țintesc cerul, din crăpături de asfalt se insinuează tulpine de plante maidaneze. Și așa mi-am adus eu aminte de ziua lui Vio, iubitul de l-am avut un an și ceva, imediat după ce am terminat liceul. Îi făcuse o vecină prăjituri de tot felul, minuscule, ornate cu frunzulițe de merișor, de tuia și de trifoi. De la el am cartea Cadmos și clipa cea repede. Și o hârtie cu exerciții pentru ochi obosiți.

Marele jaf românesc al secolului

Pe 28 iulie 1959, în jurul orei 8.00. Furgoneta blindată care alimenta cu bani sucursala Băncii de Stat a Republicii Populare Române, situată pe Calea Giuleşti, a fost atacată de un grup de cinci persoane, printre care şi o femeie. Bandiţii, care purtau măşti şi erau înarmaţi cu pistoale şi arme automate, au încărcat apoi sacii cu bani într-un Getax marca Moskvici, l-au somat pe şofer să coboare şi au demarat în trombă. Suma furată, 1.686.000 de lei, echivala la acea vreme cu peste 250.000 de dolari.

În cele din urmă, după 51 de zile şi nopţi scurse de la data atacului, s-a trecut la arestarea concomitentă a principalilor autori: 1. Ioanid Alexandru, fost Leibovici Herman, fost ofiţer superior de miliţie în cadrul Inspectoratului General de Miliţie, membru PMR; 2. Ioanid Paul, fost Leibovici Paul, profesor dr. inginer, cadru universitar la Academia Militară, membru PMR; 3. Glanstein Abrasa Saşa Muşat, profesor de istorie, exclus din PMR; 4. Obedeanu Haralambie, fost Lazarovici Hary, fost funcţionar MAI până în 1956, apoi decan al Facultăţii de Ziaristică la Şcoala Superioară de Ştiinte Social-Politice „Jdanov“, membru PMR; 5. Sevianu Igor, fost Herşcovici Igor, inginer, fost ofiţer inferior de miliţie, scos în anul 1951 pentru incompetenţă, membru PMR; 6. Sevianu Monica, fostă Alfandari, fostă Abraham, ziaristă, fără ocupaţie. Alexandru Ioanid era cumnatul ministrului de interne Alexandru Drăghici. Până cu câteva luni înaintea jafului, Ioanid fusese şeful serviciului de criminalistică al miliţiei. În august ‘59 a fost mutat la Ministerul Comerţului. Paul Ioanid era şeful catedrei de studii aviatice la Academia Militară. A studiat în Rusia cu Tupolev şi Antonov şi participase ca reprezentant al României la programul spaţial secret al Rusiei. El a fost arestat chiar la întoarcerea de la Moscova. Igor Sevianu era inginer de aviaţie renumit pentru misiunile sale de sabotaj în cel de al doilea război mondial. Sevianu a participat la luptele de stradă care au grăbit retragerea germanilor din Bucureşti în august 1944 şi mai apoi a lucrat pentru departamentul aviatic al Ministerului de Interne. Soţia sa Monica Sevianu petrecuse trei ani în Israel cu primul ei soţ, iar la întoarcerea în România în 1948 şi s-a căsătorit cu Igor. Saşa Muşat a fost lider al tinerilor social democraţi după război. În 1957 a fost exclus din Universitatea Bucureşti unde fusese profesor de istorie şi secretar de partid. Haralambrie Obedeanu era ziarist la Scânteia, organul de presă al partidului. El fusese demis din funcţia de decan al Facultăţii de Ziaristică.

Ancheta celui mai mare jaf a fost condusă de colonelul de securitate Gheorghe Enoiu, care reuşeşte prin tortură să-i facă pe cei şase să-şi mărturisească vinovăţia.

Celor cinci li se promite că nu vor mai fi condamnați la moarte, dacă acceptă să joace într-un film. Filmul avea să fie, de fapt, o reconstituire filmată a jafului și a anchetei care a urmat, numit chiar “Reconstituirea”. Și ei, desigur, aveau să fie protagoniștii peliculei. Filmările s-au petrecut foarte bizar chiar și pentru perioada aceasta, ca să nu mai vorbim despre perioada comunistă din România. Astfel, timp de câteva luni, infractorii erau scoși zilnic din închisoare, îmbrăcați ca niște adevărați actori și erau obligați să filmeze pe străzile Bucureștiului și în apartamentele lor și să-și interprezete rolurile. Seara erau închiși din nou.

Astfel, a ieșit pelicula de 60 de minute “Reconstituirea” (1960), în regia lui Virgil Calotescu.

JAFUL SECOLULUI IN ROMANIA COMUNISTA „RECONSTITUIREA” (1959) – documentar de arhiva

Pe 23 noiembrie 1959, Tribunalul Militar din Bucureşti dă sentinţa: cei cinci bărbaţi sunt condamnaţi la moarte, în timp ce Monica Sevianu la închisoare pe viaţă, ţinându-se cont că era mama a doi copii. Pe 18 februarie 1960, la Penitenciarul Jilava, cei 4 bărbați sunt executaţi prin împuşcare. Monica Seviana este eliberată în 1964, apoi emigrează în Israel.

Filme despre jaf:  „Marele jaf comunist“ apărut în 2004, regizat de către Alexandru Solomon și filmul „Reconstruction“ , apărut în 2001, regizat de Irene Lusztig, nepoata Monicăi Sevianu. Un interviu cu Irene Lustztig:

MG: What’s the earliest version you ever heard of the story?

Lusztig: I was 11 or 12… it had been a secret till then in our family. My mom told me because somebody’s parents were in town from Bucharest. I think one of them had been Economic Advisor in the 50’s in the Gheorghiu-Dej regime. They were talking about living in the 80’s in Bucharest and they were complaining how they couldn’t buy enough meat or something. And that, in proportion to some of the things my mother had gone through, I think made her get incredibly upset.

And so, in the car ride home, she just started talking about it. I don’t think she told me the whole story at that point. She told me those people had been really big in the government and the government had done horrible things to her parents. I found out that her stepfather had been shot and that her mother had been in prison. I certainly didn’t know about the film until I told my mother I was going to make a film.

MG: And that film was…

Lusztig: “Reconstituirea”…it’s used in my film, dispersed throughout. It was made by the Ministry of Internal Affairs in 1961, about two years after the bank robbery. It was essentially an educational propaganda tool, in which the bank robbers, in a gruesome re-enactment, are forced to act out the government’s version, the propaganda version of what happened.

MG: When you heard the story, was it something you immediately thought you’d want to tell in a story or a film?

Lusztig: There are a lot of stories I was interested in. Part of it was my grandmother, who was always narrated to me as this colorful character. Part of it was that my mom didn’t write, my mom doesn’t have a language. So, there’s been this deflection of who was going to tell the family story. I wanted to make a movie about the family history, but take my mother’s stories and tell them in some form that my mother herself wouldn’t be able to do. She says she doesn’t know English well enough and she doesn’t like Romanian, so she doesn’t have a language of expression.

MG: Okay, how would you describe your working process while shooting?

Lusztig: It’s pretty loose. I think in some ways what I do is closest to what anthropologists do, how they prepare for their fieldwork. The premise of “I’m going to make a movie and move there for seven months and learn the language” is not standard. I also never have a script. I write a lot, though. I write constantly when I’m there and I write when I watch stuff that I shoot. Both in this film and in “For Beijing With Love and Squal,” the writing has ended up being really important to the film. Even in terms of remembering things that I felt while I was there.

In terms of what I’m shooting, it’s really instinctual, but also really messy. With both films, though, I’ve been really surprised which of the random things I shot on instinct or on whim did end up in the movie. And I’m glad I got those things because if I hadn’t, I would’ve had nothing visual later on when I needed it.

MG: And your editing process? Sounds like it will be a similar answer.

Lusztig: Very loose. It took three years, because it changed so much while I was editing. I didn’t want there to be any voiceover at the beginning and now it’s become very voiceover-driven. Without it, it was just too clumsy. My very original inspiration for the film was this book, “Group Portrait With Lady,” by Heinrich Böll, a German writer. It’s a portrait of a woman who’s an absent protagonist, much like my grandmother in this film. The structure of the book is faux interview transcriptions with witnesses who knew this woman in one way or another. Somehow by putting that all together, it draws this incredible picture of this woman, whose voice you never actually hear in the book. And of this bigger tapestry of post-war Germany. I really like the idea that by putting together these fragmented narratives, you can form something both about a person and about an era. So, that was sort of my approach.

And then when I did it, of course, it turned out to be a lot messier than I thought and didn’t add up to anything. It really needed a voice of synthesis. And that really had to be my voice.

MG: Are you as a narrator a more reliable witness?

Lusztig: I try not to be. And that was the biggest reason why I didn’t want to have my voice in the film — because I was really afraid that that would undermine the whole premise. I hope that’s not true of the film. I spent a lot of time writing specifically to make a voice that was speculative and uncertain and not declarative. It’s definitely an issue, but it was an issue I was aware of while I was writing.

MG: Now, just in terms of your grandmother. You only met her once when you were little and she’s the subject of your whole film. What was it like for the past four years working with her life history and her image and her legacy? Did it make you feel closer to her?

Lusztig: It’s sort of a strange premise to make a portrait of someone you don’t know. I think it actually brought me closer to my mother more than my grandmother, just by creating this footage where my mother comes to terms with something. In some ways, it was really collaborative. She hadn’t been to Bucharest since she left in her twenties, and she came to help me make the movie. And a lot of the interviews she did was stuff she had never told me and probably hadn’t thought about for a long time or ever. Ostensibly, she thought to herself she’s doing it for me because I was making a movie. But I think it got her somewhere too and to that extent, it was a collaboration.

MG: In terms of your forming influences, who are your most important mentors and why?

Lusztig: Well, all the people at Harvard: Robb Moss, Alfred Guzzetti, Ross McElwee. But probably more than that, Dusan Makavejev. My really basic ideas of what’s cinematic come from him. The basic idea of having faith that you can put two unrelated things next to each other on screen and if you believe they’re related, or they go together, or create a meaning together, than they do. The idea that you can make connections because you, the filmmaker, believe in them, and that’s good enough.

MG: As far as thank-you’s go….some guy in the New Yorker just wrote about all the albums in the Billboard Top Ten. And he realized that all the bands, ranging from nubile country singers to hardcore rap stars to Destiny’s Child…all of them thanked God first in their credits. So, if you had liner notes, who would be on your list?

Lusztig: I actually have to admit that I spend an embarrassing amount of time imagining my credits. I don’t think you’re supposed to say that. But it’s one of the few things that has potential to cheer me up when I’ve been editing forty hours straight. It’s a metaphor for completion. But I don’t think I’d thank God first… maybe Stalin.