Poeme de amurg

28 martie 2023

John Ashbery – Just walking around

    What names do I have for you?
	Certainly there is no name for you
	In the sense that the stars have names
	That somehow fit them.  Just walking around,
        An object of curiosity to some,
	But you are too preoccupied
	By the secret smudge in the back of your soul
	To say much, and wander around,
        Smiling to yourself and others.
	It gets kind of lonely
	But at the same time off-putting,
	Counterproductive, as you realize once again
        That the longest way is the most efficient way,
	The one that looped among islands, and
	You always seemed to be traveling in a circle.
	And now that the end is near
        The segments of the trip swing open like an orange.
	There is light in there, and mystery and food.
	Come see it.  Come not for me but it.
	But if I am still there, grant that we may see each other.

22 februarie 2023

Edna St.Vincent Millay (născută pe un 22 februarie) – Dirge witout music

I am not resigned to the shutting away of loving hearts in the hard ground.
So it is, and so it will be, for so it has been, time out of mind:
Into the darkness they go, the wise and the lovely.  Crowned
With lilies and with laurel they go; but I am not resigned.
Lovers and thinkers, into the earth with you.
Be one with the dull, the indiscriminate dust.
A fragment of what you felt, of what you knew,
A formula, a phrase remains,—but the best is lost.
The answers quick and keen, the honest look, the laughter, the love,—
They are gone.  They are gone to feed the roses.  Elegant and curled
Is the blossom.  Fragrant is the blossom.  I know.  But I do not approve.
More precious was the light in your eyes than all the roses in the world.
Down, down, down into the darkness of the grave
Gently they go, the beautiful, the tender, the kind;
Quietly they go, the intelligent, the witty, the brave.
I know.  But I do not approve.  And I am not resigned.
21 februarie 2023

Alejandra Pizarnik – On silence


             This little blue doll is my envoy in the world.

             An orphan in the garden rain where a lilac-colored bird gobbles lilacs and

a rose-colored bird gobbles roses.

             I’m frightened of the grey wolf lurking in the rain.

             Whatever you see, whatever can be taken away, is unspeakable.

             Words bolt all doors.

             I remember rambling through the sycamores

             But I can’t stop the drama—gas fills the chambers of my little doll’s heart.

             I lived the impossible, destroyed by the impossible.

             Oh, the banality of my evil passions,

             enslaved by ancient tenderness.


             No one paints in green.

             Everything is orange.

             If I am anything, I’m cruelty.

             Colors streak the silent sky like rotting beasts. Then someone tries to write

a poem out of forms, colors, bitterness, lucidity (Hush, alejandra, you’ll frighten

the children…)


             The poem is space and it scars.

             I am not like my little blue doll who still suckles the milk of birds.

             Memory of your voice in the fatal morning guarded by a sun rebounding

in the eyes of turtles.

             The light of sense goes out remembering your voice before this green

celestial mixture, this marriage of sea and sky.

             And I prepare my death

19 februarie 2023

Gigi Căciuleanu – Dans le vieux cinéma (via LiterNet dot ro)

ans le vieux cinéma de quartier aux sièges défoncés Nos ombres dansent On dirait Une valse figée Devant un monde en noir et blanc Muet et sombre Mes larmes n’arrivent pas à sécher une fois le film terminé Je les essuie en cachette pour qu’on ne sache pas que j’ai Honte de montrer aux autres à quel point j’ai pu pleurer En voyant comme dans un miroir embué Nos vies défiler dans la valse silencieuse des ombres Sur un mur ressemblant plutôt à un drap déchiré Sur lequel reste écrit à la fin: « Je m’en vais, je t’aimais »

12 februarie 2023

Rainer Maria Rilke – To Lou-Andreas Salome (născută pe un 12 februarie)

I held myself too open, I forgot
that outside not just things exist and animals
fully at ease in themselves, whose eyes
reach from their lives’ roundedness no differently
than portraits do from frames; forgot that I
with all I did incessantly crammed
looks into myself; looks, opinion, curiosity.
Who knows: perhaps eyes form in space
and look on everywhere. Ah, only plunged toward you
does my face cease being on display, grows
into you and twines on darkly, endlessly,
into your sheltered heart.

As one puts a handkerchief before pent-in-breath-
no: as one presses it against a wound
out of which the whole of life, in a single gush,
wants to stream, I held you to me: I saw you
turn red from me. How could anyone express
what took place between us? We made up for everything
there was never time for. I matured strangely
in every impulse of unperformed youth,
and you, love, had wildest childhood over my heart.

Memory won’t suffice here: from those moments
there must be layers of pure existence
on my being’s floor, a precipitate
from that immensely overfilled solution.

For I don’t think back; all that I am
stirs me because of you. I don’t invent you
at sadly cooled-off places from which
you’ve gone away; even your not being there
is warm with you and more real and more
than a privation. Longing leads out too often
into vagueness. Why should I cast myself, when,
for all I know, your influence falls on me,
gently, like moonlight on a window seat.

11 februarie 2023

Sylvia Plath (care se sinucidea pe un 11 februarie) – Lyonnesse

No use whistling for Lyonnesse!
Sea-cold, sea-cold it certainly is.
Take a look at the white, high berg on his forehead-

There’s where it sunk.
The blue, green,
Gray, indeterminate gilt

Sea of his eyes washing over it
And a round bubble
Popping upward from the mouths of bells

People and cows.
The Lyonians had always thought
Heaven would be something else,

But with the same faces,
The same places…
It was not a shock-

The clear, green, quite breathable atmosphere,
Cold grits underfoot,
And the spidery water-dazzle on field and street.

It never occurred that they had been forgot,
That the big God
Had lazily closed one eye and let them slip

Over the English cliff and under so much history!
They did not see him smile,
Turn, like an animal,

In his cage of ether, his cage of stars.
He’d had so many wars!
The white gape of his mind was the real Tabula Rasa.

06 februarie 2023

Lewis Carroll – The hunting of the Snark

Poem scris pentru prietena sa copil Gertrude Chataway (a doua după Alice Liddell)

03 februarie 2023

Wanda Coleman – American Sonnet 51

in my last incarnation i inoculated myself
with oodles of dago red and stumbled into fame
without falling. i worshipped in the temple of Lady Day
and took Coltrane as my wizard. i always wore my mink coat
to the Laundromat and drank pale champagne with my
soft-boiled eggs. i believed King Kong got a raw deal.
i believe great and prolonged sex cured cancer. i believed
in the afterdeath. i was liberator of cough-and-gaggers
from the cages of their spew. i scavenged rusted auto parts,
built a niggah machine, loaded it with atomic amour and
wiped out all purveyors of poverty. . . swapped my pink
pearl for a black sapphire. and then one quincentennial
i rose from the magnificent effluvium of my jazz
to discover my children did not know me

27 ianuarie 2023

Mina Loy – Brancusi’s Golden Bird

The toy
become the aesthetic archetype
As if
some patient peasant God
had rubbed and rubbed
the Alpha and Omega
of Form
into a lump of metal
A naked orientation
unwinged unplumed
the ultimate rhythm
has lopped the extremities
of crest and claw
the nucleus of flight
The absolute act
of art
to continent sculpture
—bare as the brow of Osiris—
this breast of revelation
an incandescent curve
licked by chromatic flames
in labyrinths of reflections
This gong
of polished hyperaesthesia
shrills with brass
as the aggressive light
its significance
The immaculate
of the inaudible bird
in gorgeous reticence

22 ianuarie 2023

Mark Strand – Marea Neagră

Într-o noapte senină, în timp ce ceilalți dormeau, am urcat

scările care duceau înspre acoperișul casei, și sub un cer

presărat cu stele am privit marea, întinderea ei,

crestele ei mișcătoare, pieptănate de vânt, transformându-se

în bucăți de dantelă, azvârlite în aer. Am stat acolo,

în noaptea aceea nesfârșită, tainică, așteptând ceva, un semn, apropierea

unei lumini îndepărtate, și mi-am imaginat că te apropii,

valurile negre ale părului tău amestecându-se cu marea,

şi întunericul a devenit dorinţă, iar dorinţa, lumina care se apropia.

Prezența, căldura ta, în timp ce eu stăteam acolo sus

înlănțuit în singurătate, urmărind unduirile lente ale valurilor

spărgându-se de mal, prefăcute, brusc, în sticlă și dispărând…

De ce am crezut că vei apărea de nicăieri? De ce, din tot ceea ce lumea asta

ți-ar putea oferi, ai veni doar pentru că eu sunt aici?

13 ianuarie 2023

Emily Dickinson – After great pain, a formal feeling comes

After great pain, a formal feeling comes –
The Nerves sit ceremonious, like Tombs –
The stiff Heart questions ‘was it He, that bore,’
And ‘Yesterday, or Centuries before’?
The Feet, mechanical, go round –
A Wooden way
Of Ground, or Air, or Ought –
Regardless grown,
A Quartz contentment, like a stone –
This is the Hour of Lead –
Remembered, if outlived,
As Freezing persons, recollect the Snow –
First – Chill – then Stupor – then the letting go.

10 ianuarie 2023

Larry Levis – Though his name is infinite, my father is asleep

“Imagine a house without words,
The family speechless for once
At the kitchen table, & all night
A hard wind ruining
The mottled skin of plums
In the orchard, & no one
Lifting a finger to stop it.
But imagine no word for “house,”
Or wind in a bare place always,
And soon it will all disappear—
Brick, & stone, & wood—all three
Are wind when you can’t say
“House,” & know, anymore, what it is.

09 ianuarie 2023

Charles Simic (1938-2023) – Autumn sky

In my great grandmother’s time,
All one needed was a broom
To get to see places
And give the geese a chase in the sky.
The stars know everything,
So we try to read their minds.
As distant as they are,
We choose to whisper in their presence.
Oh Cynthia,
Take a clock that has lost its hands
For a ride.
Get me a room at Hotel Eternity
Where Time likes to stop now and then.
Come, lovers of dark corners,
The sky says,
And sit in one of my dark corners.
There are tasty little zeroes
In the peanut dish tonight.

04 ianuarie 2023

Richard Feynman – Seashore

There are the rushing waves
mountains of molecules
each stupidly minding its own business
trillions apart
yet forming white surf in unison

Ages on ages
before any eyes could see
year after year
thunderously pounding the shore as now.
For whom, for what?
On a dead planet
with no life to entertain.

Never at rest
tortured by energy
wasted prodigiously by the Sun
poured into space.
A mite makes the sea roar.

Deep in the sea
all molecules repeat
the patterns of one another
till complex new ones are formed.
They make others like themselves
and a new dance starts.
Growing in size and complexity
living things
masses of atoms
DNA, protein
dancing a pattern ever more intricate.

Out of the cradle
onto dry land
here it is
atoms with consciousness;
matter with curiosity.

Stands at the sea,
wonders at wondering: I
a universe of atoms
an atom in the Universe.

30 decembrie 2022

Lawrence Durrell – Delos

On charts they fall like lace,
Islands consuming in a sea
Born dense with its own blue:
And like repairing mirrors holding up
Small towns and trees and rivers
To the still air, the lovely air:
From the clear side of springing Time,
In clement places where the windmills ride,
Turning over grey springs in Mykonos,
In shadows with a gesture of content.

The statues of the dead here
Embark on sunlight, sealed
Each in her model with the sightless eyes:
The modest stones of Greeks,
Who gravely interrupted death by pleasure.
And in harbours softly fallen
The liver-coloured sails –
Sharp-featured brigantines with eyes –
Ride in reception so like women:
The pathetic faculty of girls
To register and utter desire
In the arms of men upon the new-mown waters,
Follow the wind, with their long shining keels
Aimed across Delos at a star.

25 decembrie 2022

J.R.R.Tolkien – Noel

Grim was the world and grey last night:
The moon and stars fled,
The hall was dark without song or light,
The fires were fallen dead.
The wind in the trees was like to the sea,
And over the mountains’ teeth
It whistled bitter-cold and free,
As a sword leapt from its sheath.

The lord of snows up-reared his head;
His mantle long and pale
Upon the bitter blast and spread
And hung o’er hill and dale.
The world was blind, the boughs were bent,
All the ways and paths were wild:
Then the veil of cloud apart was rent,
And here was born a Child.

The ancient dome of heaven sheer
Was pricked with distant light;
A star came shining white and clear
Alone above the night.
In the dale of dark in that hour of birth
One voice on a sudden sang:
Then all the bells in Heaven and Earth
Together at midnight rang.

Mary sang in this world below:
They heard her song arise
O’er mist and over mountain snow
To the walls of Paradise,
And the tongue of many bells was stirred
In Heaven’s towers to ring
When the voice of mortal maid was heard,
That was the mother of Heaven’s King.

Glad is the world and fair this night
With stars about its head,
And the hall is filled with laughter and light,
And fires are burning red.
The bells of Paradise now ring
With bells of Christendom,
And Gloria, Gloria we will sing
That God on earth is come.

24 decembrie 2022

W.S.Merwin – Rugăciunea celor trei magi

Cu cât timp în urmă visam

Apusul și pașii omului

prin livezile învăluite în liniște?

Și rugăciunea pe care am rostit-o:

Biruiți întunericul,

Voi, Cuvintele Domnului,

Învingeți noaptea și moartea

Și aduceți-ne pacea.

Am fost o umbră

Noapte după noapte mișcându-se

Oscilând între da și nu.

Am fost orbirea

Dintre soare și lună

Ademenirea timpului

Înspre o stea obscură.

Dar ne-am oprit acum,

Am uitat care ne-au fost motivele,

Am uitat orașul,

Soarele, ziua aceasta năucitoare,

Amiaza, extenuarea,

Visul pierdut, calea,

Până și fiarele sălbatice,

Până și umbrele care ne aparțin.

În această noapte și zi

Toate darurile sunt nimic:

Ce este tămâia

Unde-i toată aroma plăcută?

Noi, cei care bâjbâiam în întuneric!

Îngenunchiați și nu luați seama la

oboseala picioarelor noastre

Acum, în întuneric

După cântecul adânc,

Plimbați-vă printre ramuri

Îngerii Domnului,

Opriți foșnetul crengilor

Peste pământ și copil.

Iar acum, să cântăm sau să ne rugăm?

Unde s-a dus noaptea?

Cine își amintește ziua?

Suntem duh și suntem pământeni

Am fost treji și-am văzut

Toate nașterile și îngropările

Făcându-se una și dispărând

Am văzut cerul mărindu-se

Pentru a cuprinde tot întunericul,

Am simțit aburii dimineții

Crângul câtorva mâini.

23 decembrie 2022

Antonin Artaud – Petit poème des poissons de la mer

Je me suis penché sur la mer
Pour communiquer mon message
Aux poissons :
« Voilà ce que je cherche et que je veux savoir. »

Les petits poissons argentés
Du fond des mers sont remontés
Répondre à ce que je voulais.

La réponse des petits poissons était :
« Nous ne pouvons pas vous le dire
Là la mer les a arrêtés.

Alors j’ai écarté la mer
Pour les mieux fixer au visage
Et leur ai redit mon message :
« Vaut-il mieux être que d’obéir ? »

Je le leur redis une fois, je leur dis une seconde
Mais j’eus beau crier à la ronde
Ils n’ont pas voulu entendre raison !

Je pris une bouilloire neuve
Excellente pour cette épreuve
Où la mer allait obéir.

Mon cœur fit hamp, mon cœur fit hump
Pendant que j’actionnais la pompe
À eau douce, pour les punir.

Un, qui mit la tête dehors
Me dit : « Les petits poissons sont tous morts. »

« C’est pour voir si tu les réveilles,
Lui criai-je en plein dans l’oreille,
Va rejoindre le fond de la mer. »

Dodu Mafflu haussa la voix jusqu’à hurler en déclamant ces trois derniers vers,
et Alice pensa avec un frisson : « Pour rien au monde je n’aurai voulu être ce messager ! »

Celui qui n’est pas ne sait pas
L’obéissant ne souffre pas.

C’est à celui qui est à savoir

Pourquoi l’obéissance entière
Est ce qui n’a jamais souffert

Lorsque l’être est ce qui s’effrite
Comme la masse de la mer

Jamais plus tu ne seras quitte,
Ils vont au but et tu t’agites.
Ton destin est le plus amer.

Les poissons de la mer sont morts
Parce qu’ils ont préféré à être
D’aller au but sans rien connaître
De ce que tu appelles obéir.

Dieu seul est ce qui n’obéit pas,
Tous les autres êtres ne sont pas
Encore, et ils souffrent

Ils souffrent ni vivants ni morts.
Pourquoi ?

Mais enfin les obéissants vivent,
On ne peut pas dire qu’ils ne sont pas.

Ils vivent et n’existent pas.
Pourquoi ?

Pourquoi ? Il faut faire tomber la porte
Qui sépare l’Être d’obéir !

L’Être est celui qui s’imagine être
Être assez pour se dispenser
D’apprendre ce que veut la mer…

Mais tout petit poisson le sait !
Il y eut une longue pause.
« Est-ce là tout ? » demanda Alice timidement.

22 decembrie 2022

Anne Sexton – The poet of ignorance

Perhaps the earth is floating,
I do not know.
Perhaps the stars are little paper cutups
made by some giant scissors,
I do not know.
Perhaps the moon is a frozen tear,
I do not know.
Perhaps God is only a deep voice
heard by the deaf,
I do not know.

Perhaps I am no one.
True, I have a body
and I cannot escape from it.
I would like to fly out of my head,
but that is out of the question.
It is written on the tablet of destiny
that I am stuck here in this human form.
That being the case
I would like to call attention to my problem.

There is an animal inside me,
clutiching fast to my heart,
a huge carb.
The doctors of Boston
have thrown up their hands.
They have tried scalpels,
needles, poison gasses adn the like.
The crab remains.
It is a great weight.
I try to forget it, go about my business,
cook the broccoli, open the shut books,
brush my teeth and tie my shoes.
I have tried prayer
but as I pray the crab grips harder
and the pain enlarges.

I had a dream once,
perhaps it was a dream,
that the crab was my ignorance of God.
But who am I to believe in dreams?

15 decembrie 2022

Marin Sorescu – Sentimentul lânei

Am si sentimentul lânei –
Nu stiu de ce-ti spun asta,
Probabil ca m-ai intrebat,
Mi-ai cerut un inventar al

Le am pe toate, am sentimentul tuturor
Stofelor, si acum îmi dau seama
Ca-l am si pe-al
Medalionului. Am rămas cu ochii pironiti acolo.
El mă sageta.
E bine daca-ti poarta de grija.
Eu nu prea port de grija – am alte calitati,
Dar nu port de grija.
N-am timp. Daca mă tii la git, da.

Hai să te descriu, tot trebuie să fac ceva
Dar tie-ti sta bine-ntre bijuterii.
Trebuie să te descriu o data cu bijuteriile tale.
Esti buna pentru arheologii viitorului,
Numai camee, paftale, inele, bratari.
Imediat as putea localiza secolul si tara.
Aurul te iubeste. Sint gelos.
Bijuteriile să mi le descrii tu. Aici trebuie
Finete de femeie.
Parul tau strins mă aduna de pe drumuri.
Altfel as tot alerga-ncolo si-ncoace
Dupa cum filfiie, dupa cum dai din cap.
De mult ne tot promitem
Să ne scriem din camere alaturate
Să ne trimitem scrisori, din ora-n ora,
Ca buletinele medicale,
Numai ca ale noastre ar fi buletine
De sanatate.
Ar trebui să se dea din când în când
Cite-o stire despre amorul unei perechi,
Luate la întâmplare, dar să fie tipica,
Asa ca noi…
Ori nu te-am intrebat: tu esti tipica?
Da? Bine. Sint linistit.
Putem sta de vorba deschis,
Ne putem spune toate secretele.
Greu mai gasesti astazi
O iubire tipica, sanatoasa

11 decembrie 2022

Odysseas Elytis (Nobel pentru literatură în 1979) – Marina stâncilor

Ai un gust de furtună pe buze – dar unde hoinăreai
ziua întreagă printre visele dure ale pietrei si mării
un vânt de vulturi a despuiat culmile
pâna la os ţi-a descărnat dorinţa
şi pupilele ochilor tăi luând buzduganul himerei
brăzdară cu spumă memoria!
Unde-i obişnuitul povârniş al scurtului septembrie
pe lutul unde te jucai privind in jos
indepărtatele lanuri ale altor fete
colţurile unde prietenii lăsau mănunchiuri de rosmarin

Dar unde hoinăreai
noaptea întreaga printre visele dure ale pietrei şi mării
iţi ceream să numeri în apa nudă zilele ei luminoase
ori să rătăceşti printre galbene văi
să te bucuri întinsă de răsăritul lucrurilor
cu un trifoi de lumină pe piept eroină a iambului

Ai un gust de furtună pe buze
şi-o haină roşie ca sângele
în adâncul aur al verii
şi mireasmă de hiacint. Dar unde hoinăreai
coborând ţărmuri povârnişuri de prund
era pe-acolo o iarbă marină sărată şi rece
şi mai în adânc un sentiment uman ce sângera
şi-nmărmurita desfăceai bratele rostindu-i numele
ivindu-te uşoară până la transparenţa apelor
unde lucea steaua ta de mare

Ascultă cuvântul e-nţelepciunea celor din urmă
şi timpul impetuos sculptor de oameni
deasupra soarelui fără de speranţă
şi tu lânga ei legi o dragoste
cu gustul amar al furtunii pe buze.
Nu ai de numărat albastră până-n măduva oaselor o alta vară
ca fluviile să-şi întoarcă cursul
purtându-te spre matca lor
şi să poţi săruta alţi cireşi
ori să călăreşti mistralul.

Încremenită pe stânci fără ieri fără mâine
peste primejdiile stâncilor pieptănată de furtună
enigmei tale-i vei spune adio.

05 decembrie 2022

Albert Einstein – love letter to his young secretary Betty Neumann (July 1923)

Lonesome was my work abode.
Then you’re sent out here by God;
My affairs you helped to master,
Which, on my own, were a disaster.

’Else when mail came in abundance
I could only be despondent;
Every letter caused me grief
Because one had to answer it.

Now each letter is a treat
Eagerly I yearn for it.
Everyone contrived for me
An excuse to call Betty!

Every melancholic thought did flee
When you were sitting next to me;
Happy girl, dear and modest
Gratefully, I’ll not forget it.

04 decembrie 2022

Dorin Tudoran – Tânărul Ulise

Cand vei putea sa tii, fara durere, cumpana noptii pe fruntea-ti intristata, o pasare va arunca spre cer inima-i subtire ca pe o sageata.

Sa nu te clatini, trupul tau sa fie trestie de sticla adapostind lumina, tarziu, sa dai semn – ca o speranta, celui uitat si el are sa vina.

Si va sosi pe mare – tanarul
cu pieptul devorat de alge, pe tarm, el va aprinde foc din credincioasele-i catarge.

Tu vei zari cum fumul se ridica
spre cer ca un copac de sare, ai sa te-apropii si-o sa vezi barbatul spalandu-si inima in mare.

28 noiembrie 2022

Elisabeth Bishop – Crusoe in England

A new volcano has erupted,
the papers say, and last week I was reading
where some ship saw an island being born:
at first a breath of steam, ten miles away;
and then a black fleck—basalt, probably—
rose in the mate’s binoculars
and caught on the horizon like a fly.
They named it. But my poor old island’s still
un-rediscovered, un-renamable.
None of the books has ever got it right.
Well, I had fifty-two
miserable, small volcanoes I could climb
with a few slithery strides—
volcanoes dead as ash heaps.
I used to sit on the edge of the highest one
and count the others standing up,
naked and leaden, with their heads blown off.
I’d think that if they were the size
I thought volcanoes should be, then I had
become a giant;
and if I had become a giant,
I couldn’t bear to think what size
the goats and turtles were,
or the gulls, or the overlapping rollers
—a glittering hexagon of rollers
closing and closing in, but never quite,
glittering and glittering, though the sky
was mostly overcast.
My island seemed to be
a sort of cloud-dump. All the hemisphere’s
left-over clouds arrived and hung
above the craters—their parched throats
were hot to touch.
Was that why it rained so much?
And why sometimes the whole place hissed?
The turtles lumbered by, high-domed,
hissing like teakettles.
(And I’d have given years, or taken a few,
for any sort of kettle, of course.)
The folds of lava, running out to sea,
would hiss. I’d turn. And then they’d prove
to be more turtles.
The beaches were all lava, variegated,
black, red, and white, and gray;
the marbled colors made a fine display.
And I had waterspouts. Oh,
half a dozen at a time, far out,
they’d come and go, advancing and retreating,
their heads in cloud, their feet in moving patches
of scuffed-up white.
Glass chimneys, flexible, attenuated,
sacerdotal beings of glass … I watched
the water spiral up in them like smoke.
Beautiful, yes, but not much company.
I often gave way to self-pity.
“Do I deserve this? I suppose I must.
I wouldn’t be here otherwise. Was there
a moment when I actually chose this?
I don’t remember, but there could have been.”
What’s wrong about self-pity, anyway?
With my legs dangling down familiarly
over a crater’s edge, I told myself
“Pity should begin at home.” So the more
pity I felt, the more I felt at home.
The sun set in the sea; the same odd sun
rose from the sea,
and there was one of it and one of me.
The island had one kind of everything:
one tree snail, a bright violet-blue
with a thin shell, crept over everything,
over the one variety of tree,
a sooty, scrub affair.
Snail shells lay under these in drifts
and, at a distance,
you’d swear that they were beds of irises.
There was one kind of berry, a dark red.
I tried it, one by one, and hours apart.
Sub-acid, and not bad, no ill effects;
and so I made home-brew. I’d drink
the awful, fizzy, stinging stuff
that went straight to my head
and play my home-made flute
(I think it had the weirdest scale on earth)
and, dizzy, whoop and dance among the goats.
Home-made, home-made! But aren’t we all?
I felt a deep affection for
the smallest of my island industries.
No, not exactly, since the smallest was
a miserable philosophy.
Because I didn’t know enough.
Why didn’t I know enough of something?
Greek drama or astronomy? The books
I’d read were full of blanks;
the poems—well, I tried
reciting to my iris-beds,
“They flash upon that inward eye,
which is the bliss …” The bliss of what?
One of the first things that I did
when I got back was look it up.
The island smelled of goat and guano.
The goats were white, so were the gulls,
and both too tame, or else they thought
I was a goat, too, or a gull.
Baa, baa, baa and shriek, shriek, shriek,
baa … shriek … baa … I still can’t shake
them from my ears; they’re hurting now.
The questioning shrieks, the equivocal replies
over a ground of hissing rain
and hissing, ambulating turtles
got on my nerves.
When all the gulls flew up at once, they sounded
like a big tree in a strong wind, its leaves.
I’d shut my eyes and think about a tree,
an oak, say, with real shade, somewhere.
I’d heard of cattle getting island-sick.
I thought the goats were.
One billy-goat would stand on the volcano
I’d christened Mont d’Espoir or Mount Despair
(I’d time enough to play with names),
and bleat and bleat, and sniff the air.
I’d grab his beard and look at him.
His pupils, horizontal, narrowed up
and expressed nothing, or a little malice.
I got so tired of the very colors!
One day I dyed a baby goat bright red
with my red berries, just to see
something a little different.
And then his mother wouldn’t recognize him.
Dreams were the worst. Of course I dreamed of food
and love, but they were pleasant rather
than otherwise. But then I’d dream of things
like slitting a baby’s throat, mistaking it
for a baby goat. I’d have
nightmares of other islands
stretching away from mine, infinities
of islands, islands spawning islands,
like frogs’ eggs turning into polliwogs
of islands, knowing that I had to live
on each and every one, eventually,
for ages, registering their flora,
their fauna, their geography.
Just when I thought I couldn’t stand it
another minute longer, Friday came.
(Accounts of that have everything all wrong.)
Friday was nice.
Friday was nice, and we were friends.
If only he had been a woman!
I wanted to propagate my kind,
and so did he, I think, poor boy.
He’d pet the baby goats sometimes,
and race with them, or carry one around.
—Pretty to watch; he had a pretty body.
And then one day they came and took us off.
Now I live here, another island,
that doesn’t seem like one, but who decides?
My blood was full of them; my brain
bred islands. But that archipelago
has petered out. I’m old.
I’m bored, too, drinking my real tea,
surrounded by uninteresting lumber.
The knife there on the shelf—
it reeked of meaning, like a crucifix.
It lived. How many years did I
beg it, implore it, not to break?
I knew each nick and scratch by heart,
the bluish blade, the broken tip,
the lines of wood-grain on the handle …
Now it won’t look at me at all.
The living soul has dribbled away.
My eyes rest on it and pass on.
The local museum’s asked me to
leave everything to them:
the flute, the knife, the shrivelled shoes,
my shedding goatskin trousers
(moths have got in the fur),
the parasol that took me such a time
remembering the way the ribs should go.
It still will work but, folded up,
looks like a plucked and skinny fowl.
How can anyone want such things?
—And Friday, my dear Friday, died of measles
seventeen years ago come March.

07 noiembrie 2022

Mihai Ursachi – Trei frați pătati

Trei Fraţi pătaţi
s-au pornit la pădure:
unul la lemne,
unul la semne,
celălalt să-ndemne.
… Erau albăstrele pe ceruri şi-n lunci tămîioară,
la vremea cositului, zorile-n rouă,
pe luna cea nouă
fraţii pătaţi au plecat ca să moară.
…Vremea cositului, roua bocitului…
Unul şi-a luat o povară-n spinare,
tot lemne uşoare,
tot lemne în floare,
tei cu frunza mare.
Să fie, a zis,
pentru cei petrecuţi întru vis.
Unul stătu fulgerat sub altarele fagilor,
cu cît învăţa cu atît se pleca spre pămînt în genunchi
şi cînd pricepu toate semnele, zise
că a aflat de la cei mistuiţi în adîncuri
un nume ciudat: Viola Tricolor..
…Erau viorele pe glie şi grîiele coapte
şi pasărea nopţii cînta în tărie, la noapte, la noapte…
– Noaptea s-a stins, grăi celălalt, şi viaţa
aceea fu vie…
Răsare Crai Nou
Fraţi nepătaţi, s-a făcut dimineaţa.
Să trecem senini
prin vadul bătrîn,
pe pod de mălin…
Măicuţă bătrînă
tot spală la lînă,
tătuca bătrîn tot strînge la fîn…
Văzut-ai albastră ca cerul, trecînd peste veac,
Barba Împăratului,
floare de leac?

23 iulie 2022

William Martin

Do not ask your children

to strive for extraordinary lives.

Such striving may seem admirable,

but it is the way of foolishness.

Help them instead to find the wonder

and the marvel of an ordinary life.

SHow them the joy of tasting

tomatoes, apples and pears.

Show them how to cry

when pets and people die.

Show them the infinite pleasure

in the touch of a hand.

And make the ordinary come alive for them.

The extraordinary will take care of itself.

22 iulie 2022

Domnica Drumea (antologia de poezii ale anilor 2000)

ambiția mea e eșecul

înaintez printre victoriile celorlalți
ca printr-o colonie de meduze

nimic care să mă orbească
și să mă distrugă

programată să bifez doar răspunsurile greșite
întorc spatele
milei și adepților ei

îmi fixez o țintă anonimă
în mișcare

tot mai crudă
și mai deviantă

folosește-mi corpul
suflă aer cald peste mine

20 iunie 2022

Hose Pablo – de ce nu vine faima mea

a fost unica întrebare pe care mi-am pus-o încă de la 16 ani, când umblam cu căștile înfipte adânc în urechi, așteptând faima, lăfăindu-mă în somn până la amiază chiulind de la orele de matematică și fizică.

pui pateu de pește Riga peste o bucată de pâine, pui maioneza cea mai ieftină, pui castraveți tăiați în cerculețe, mănânci binișor dar ieftin & bei rachiu și te tot întrebi unde este faima mea? de ce nu vine? m-o fi confundat cu altcineva și durează până mă găsește?

toți aplaudă când scot cărți, unde este faima mea, mă întreb. lucrez în supermarket câte 14 ore pe zi, dar încă nu văd să intre cumpărătorii să facă poze cu mine, să ceară autografe, să mă întrebe ce caut în borta asta? tatăl meu îmi sugerează să trec la chirie, să stau singur, că îs suficient de matur, dar eu îi reproșez: bine tată, dar unde este faima mea?

dragostea a venit iarna. a venit cu tot cu frigurile ei, iar faima mea stă dracului departe de mine. să fie oare asta din cauza faptului că n-am încă nicio bursă de scriitor sau că n-am plecat să țin lecturi în america și că fac doar 3000 de lei moldovenești pe lună? faima își deschide șlițul, își scoate scula și se pișă pe munca mea.

dar care muncă? nu e deloc clar.

13 iunie 2022

Sant Tukaram – Abhangs

I was sleeping when Namdeo and Vitthal Stepped into my dream.
“Your job is to make poems. Stop wasting time,” Namdeo said.
Vitthal gave me the measure and gently aroused me from a dream inside a dream.
Namdeo vowed to write one billion poems.
“Tuka, all the unwritten ones are your responsibility.”

To repeat Your name is to string pearls together.
The pleasure in your manifested form is always new.
I have ceased to desire the unembodied God.
Your worshippers do not seek liberation.
With You, it is still possible to give and to receive.
What use is the place where a dish sat when it is taken away?
Tuka says, “Give me the gift of freedom from fear.
After all, O Lord who pervades the world, I have given the world You.”

Without a worshipper, how can God assume a form and accept service?
The one makes the other beautiful, as a gold setting shows off a jewel.
Who but God can make the worshipper free from desires?
Tuka says, “They are drawn to each other like mother and child.”

I am not starved for want of food, but it is Janardana who deserves my reverence.
I have looked on God as one who sees everything, on bright and dark days, alike.
God is like a father with his child,
who both feels and gives pleasure at the same time.
Good acts and bad acts vanish.
Tuka says, “God’s glory alone is left.”

This is why I have left my house and gone to the forest.
My love will be spoiled by the evil eye.
I will lose my love for Him.
I will not listen to this doctrine of unity.
Tuka says, “This doctrine that God and I are one is false.
I will not let it interfere with me.”

Just beyond us we see that purple luster – how glorious!
With His noble crown of peacock feathers stitched together.
As you look upon Him, fever and illusion vanish
Adore then the Prince of the Yadavas, the Lord of Yogis.
He who filled with passion the sixteen thousand royal damsels,
Fair Creatures, divine maidens.
He stands upon the river bank with the luster of one million moons.
It is fastened in jewels on His neck
And merges into the luster of His form.

This God who bears the wheel is the chief of the Yadavas.
Him the thirty three crores of demigods adore.
The demons tremble before Him.
His dark blue countenance destroys sin.
How fair are His feet with saffron stained!
How fortunate is the brick that is grasped by His feet!
The very thought of Him makes fire cool.
Therefore embrace Him with experience of your own.
The sages, as they see His face, contemplate Him in the spirit,
The Father of the World stands before them in bodily shape.
Tuka is frenzied after Him; His purple form ravages the mind.

If men are habitations of God, we should fall at their feet
But we should leave alone their habits and goals.
Fire is good to drive away cold
But you must not tie it up
And carry it around in a cloth.
Tuka says, “A scorpion or a snake is a habitation of Narayana;
You may worship Him from afar, but you must not touch Him.”

12 iunie 2022

Forough Farrokhzahd – Call to arms

Only you, O Iranian woman, have remained
In bonds of wretchedness, misfortune, and cruelty;
If you want these bonds broken,
grasp the skirt of obstinacy

Do not relent because of pleasing promises,
never submit to tyranny;
become a flood of anger, hate and pain,
excise the heavy stone of cruelty.

It is your warm embracing bosom
that nurtures proud and pompous man;
it is your joyous smile that bestows
on his heart warmth and vigour.

For that person who is your creation,
to enjoy preference and superiority is shameful;
woman, take action because a world
awaits and is in tune with you.

Sleeping in a dark grave is happier for you
than this abject servitude and misfortune;
where is that proud man..? Tell him
to bow his head henceforth at your threshold.

Where it that proud mane? Tell him to get up
because a woman is here rising to battle him;
her words are the truth, in which cause
she will never shed tears out of weakness.

08 iunie 2022

Pierre Reverdy – The deeper shadow

Not they not anything not even He
Stairs in the branches climbing the clouds
You can’t find the number or the street or the name
of the blue roads traced by roof corners and by
straight lines of balconies
But the wall stretches from the door to the ramp that
mounts swiftly without stirring
The same motion makes us bend toward smoke that
distorts stiff houses in the foreground
And my gaze falls from on high over the city where
streets all conform to the same pattern
Sky hangs crooked over the water
We have to be ready for anything
At this still untidy point of the horizon
A magnetic steeple draws a dark bird wheeling with
A cloud passes a little lower and an airplane as
lithe as a wave and a horse leaps noiselessly
And men in hiding animals that gaze the drooping
trees even stones come asunder
Then the huge bird flies off once more
Swollen with the wind
His wings wounded by stars.

07 iunie 2022

Frank O’Hara – Sleeping on the wing

Perhaps it is to avoid some great sadness,
as in a Restoration tragedy the hero cries “Sleep!
O for a long sound sleep and so forget it!”
that one flies, soaring above the shoreless city,
veering upward from the pavement as a pigeon
does when a car honks or a door slams, the door
of dreams, life perpetuated in parti-colored loves
and beautiful lies all in different languages.

Fear drops away too, like the cement, and you
are over the Atlantic. Where is Spain? where is
who? The Civil War was fought to free the slaves,
was it? A sudden down-draught reminds you of gravity
and your position in respect to human love. But
here is where the gods are, speculating, bemused.
Once you are helpless, you are free, can you believe
that? Never to waken to the sad struggle of a face?
to travel always over some impersonal vastness,
to be out of, forever, neither in nor for!

The eyes roll asleep as if turned by the wind
and the lids flutter open slightly like a wing.
The world is an iceberg, so much is invisible!
and was and is, and yet the form, it may be sleeping
too. Those features etched in the ice of someone
loved who died, you are a sculptor dreaming of space
and speed, your hand alone could have done this.
Curiosity, the passionate hand of desire. Dead,
or sleeping? Is there speed enough? And, swooping,
you relinquish all that you have made your own,
the kingdom of your self sailing, for you must awake
and breathe your warmth in this beloved image
whether it’s dead or merely disappearing,
as space is disappearing and your singularity.

05 iunie 2022

Federico Garcia Lorca (born today in 1898) – The unfaithful wife

Then I led her to the river
certain she was still a virgin
though she had a husband.
The fourth Friday in July,
as good as on a promise.
The street lights were vanishing
and the crickets flaring up.
Last bend out of town
I brushed her sleepy breasts.
They blossomed of a sudden
like the tips of hyacinths
and the starch of her petticoat
bustled in my ear like silk
slit by a dozen blades.
The pines, minus their halo
of silver, grew huger
and the horizon of dogs
howled a long way from the river.
Past the blackberry bushes,
the rushes and whitethorn,
beneath her thatch of hair,
I made a dip in the sand.
I took off my neckerchief.
She unstrapped her dress.
Me my gun and holster,
she her layers of slips…
Not tuberose, not shell,
has skin as half as smooth
nor does mirror glass
have half the shimmer.
Her hips flitted from me
like a pair of startled tench:
the one full of fire,
the other full of cold.
That night I might
as well have ridden
the pick of the roads
on a mother-of-pearl mare
without bridle or stirrups.
Gentleman that I am,
I won’t say back the scraps
she whispered to me.
It dawned out there
to leave my lip bitten.
Filthy with soil and kisses,
I led her from the river
and the spears of lilies
battled in the air.
I behaved only the way
a blackguard like me behaves.
I offered her a big creel
of hay-colored satins.
I had no wish to fall for her.
She has a husband after all,
though she was still a virgin
when I led her to the river.
14 mai 2022
Dylan Thomas – Aer
umplut de curcubee
își sparge oglinzile
peste frunzișuri.

(Dylan Thomas International Day)

Thomas Dylan – Because the pleasure-bird whistles

Because the pleasure-bird whistles after the hot wires,
Shall the blind horse sing sweeter?
Convenient bird and beast lie lodged to suffer
The supper and knives of a mood.
In the sniffed and poured snow on the tip of the tongue of the year
That clouts the spittle like bubbles with broken rooms,
An enamoured man alone by the twigs of his eyes, two fires,
Camped in the drug-white shower of nerves and food,
Savours the lick of the times through a deadly wood of hair
In a wind that plucked a goose,
Nor ever, as the wild tongue breaks its tombs,
Rounds to look at the red, wagged root.
Because there stands, one story out of the bum city,
That frozen wife whose juices drift like a fixed sea
Secretly in statuary,
Shall I, struck on the hot and rocking street,
Not spin to stare at an old year
Toppling and burning in the muddle of towers and galleries
Like the mauled pictures of boys?
The salt person and blasted place
I furnish with the meat of a fable;
If the dead starve, their stomachs turn to tumble
An upright man in the antipodes
Or spray-based and rock-chested sea:
Over the past table I repeat this present grace

14 aprilie 2022

E.Ethelbert Miller – Întrecând măsura

Stând la masă cu tine

mă gândesc la vremea când prietenia noastră

a descins din munți.

Era o zi rece și minerii

nu plecaseră la serviciu.

Rupi un fursec în jumătate așa cum ai frânge o pâine

Amândoi avem nevoie de această împărtășire acum.

Ceea ce se fărâmițează sunt amintirile.

Părul tău cărunt tuns scurt. mă întrebi dacă am observat

Cum să-ți spun că Bolivia va fi mereu

frumoasă și tot ceea ce observ ești tu

da, tu ești. Șervețelele noastre împăturite în mâini.

Împăturite de parcă întâlnirea noastră de-acum ar fi o rugăciune.

Oare ți-am spus vreodată că ochii tăi sunt o hartă

și m-aș pierde dacă vreodată i-ai întoarce de la mine

18 martie 2022

Osip Mandelștam, Epigrama pentru Stalin / Semioameni (poetul rus a fost ucis de Stalin)
Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.
Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin
11 martie 2022

June Jordan (1994) – Poem Number Two on
Bell’s Theorem or The New Physicality of Long Distance Love

There is no chance that we will fall apart
There is no chance
There are no parts

06 martie 2022

Taras Sevcenko (kobzar, poet, etnolog din Ucraina) – Perebendya

Old Perebendya, minstrel blind,
Is known both near and far.
He wanders all the country ’round
And plays on his kobza.
The people know the man who plays,
They listen and are glad,
Because he chases gloom away,
Though he himself is sad.
No matter what the weather holds,
His days and nights he spends
Without a shelter out-of-doors;
Misfortune dogs his steps,
And mocks his head with silver thatched,
But he no longer heeds;
He seats himself beside a hedge
And sings, “Oh rustling leaves!”
And singing, how he’s all alone
He thinks and bows his head,
As melancholy sears his soul,
Alone beside the hedge.
That’s what old Perebendya’s like,
He’s very changeful, too:
He’ll sing about heroic deeds,
Then change to comic tunes;
To maidens on the common grass
He’ll sing of love and spring,
And at tne inn for merry lads
Good rousing songs he’ll sing;
For married couples at a feast
(Where mother-’n-law is strict)
Such songs as tell of women’s grief
And hardship he will pick;
At market-place – of Lazarus [2],
Or else, a mournful lay
(So that the memory should live)
Of how the Sich was razed [3].
So that’s what Perebendya’s like,
Capricious in old age:
He’ll sing a merry song and then
To one or tears he’ll change.
Asweeping freely o’er the steppes,
The wind olows from afar.
Upon a mound the minstrel sits
And plays on his kobzd.
The boundless steppes, blue as the sea,
Reach out on every side;
The grave mounds also stretch away
Till they are lost to sight.
His grey moustache and thatch of hair
The wind blows every way,
Then it subsides and lends an ear
To the old minstrel’s lay,
His heart’s wild beat, the tears of sightless eyes …
Then blows again….
This is his hide-away
Amid the steppe where nobody can spy
And where his words are scattered o’er the plains
Away from human ears, the sacred words
Pronounced in free communion with God,
The praises sung in homage to the Lord.
His thoughts the while go floating on a cloud,
Like eagles in the blue they soar o’erhead
Till with their wings the very sky is churned;
They rest upon the sun and ask where it
Retires at night, how rises in the mom:
They listen as the sea its tale unfolds,
“Why are you mute?” they ask the mountain top,
Then back to the sky, for earth’s full of woe,
In all the wide, wide world there’s not a spot
For him who all things knows and hears and sees –
The secrets of the sun, and sea, and fields –
No one to bid him welcome with his heart.
He’s all alone, as is the sun alone.
The people know him and they let him be…
But if they learned how he, alone, intones
Songs in the steppe, converses with the sea –
They would make sport of words that are divine,
And call him mad and from their midst they’d drive
Him off to die. “Go to the sea!” they’d sav.
You’re doing right, my minstrel friend,
You’re doing right, I Know,
That to the grave mound in the steppe
To talk and sing you go!
Keep going there, my nearty one,
Until the day your heart
Falls fast asleep, and sing your songs
Where you will not be heard.
And that the people shouldn’t shy
You must indulge them, friend!…
So dance the way the master says –
The money’s his to spend.
So that’s what Perebendya’s like,
Capricious in old age:
He’ll sing a wedding song and then
To one of grief he’ll change.

21 februarie 2022

Emil-Iulian Sude (poet țigan) – Noi în fața șefului de obiectiv

nu recunoaştem niciodată că
suntem hapciţi. ăsta are mulţi ochi
noi zicem are şi la spate ochi ne îndrăgostim pe loc de el
când mai închide câte un ochi către noi.
ziua îşi pune pleoapele într-un pahar
cu rouă şi se face lumină. numai
ziua ne controlează de viaţă.
niciodată noaptea nu ne-a trezit din
somn. cu ochii noştri cârpiţi credem
în şeful de obiectiv. îl mai luăm câteodată
peste picior să doarmă şi el cu noi
dar ştie el când să ne trezească.
în unghiul mort mai dăm o tibie
din mână în mână pe cale orală
gura sticlei este tot un ochi
şi miroase a femei. ne-am zis
nu se ia gustul femeii pe noi cu hapceală.
mai scuturăm sticla mai fluierăm să zică cei
care ne văd de la depărtare ăştia hapcesc apă.
dar noi hapcim de ne facem praştie cu cei
de dedesubt şi întindem unii de alţii. pun şi ei punem şi noi
mai luăm câte una mică. ne hapcim
şi plângem de bucurie. şefi de obiective
ne vedem cu toţii.
că nu mai ştim pe ce lume suntem.

20 februarie 2022

Miron Radu Paraschivescu – Buna Vestire

Veţi recunoaște, desigur,
că burta rotundă a unei femei însărcinate plimbându-se prin Cişmigiu
seamănă leit cu invoalta coadă a păunului.
Şi m-am întrebat îndelung asupra acestui lucru,
am privit feţele de curcubeu ale cozii păunului,
dar el îşi purta coada simplu, firesc,
(e o poveste neadevărată că păunul e mândru de coada lui)
mult mai mândre decât el erau viitoarele mame.

Ele îşi purtau culorile strălucitoare pe dinăuntru
şi toată lumea le vedea
fiindcă toată lumea priveşte cu priviri roentgen o femeie însărcinată.

Sunt privirile ce i se restituie şi pe care ea le-a cheltuit
femeieşte, zi de zi, pe nebăgate de seamă,
fiindcă femeile privesc bărbaţii luând aminte cum îşi poartă ei gesturile,
obrazul, tristeţea, trufia,
ele privesc cu nişte priviri roentgen ce merg până în fundul sufletului
şi, dincolo de orice aparenţă, ele citesc
misiunea secretă a fiecăruia din noi.

Fiindcă fiecare din noi purtăm o solie,
avem ceva precis de făcut pe lumea asta,
ceva măreţ, unic, de-ndeplinit pe lume,
(şi chipul cum fiecare din noi zâmbeşte, priveşte, se mişcă,
gesturile cele mai neînsemnate în aparenţă,
tot ce e mai aparte sau mai nebăgat în seamă la fiecare din noi
conţine lucrurile cele mai importante şi mai esențiale).

Şi tocmai de aceea sunt femeile.
Femeile din toată lumea
care ne privesc.
Ele ne privesc, şi tac, şi se întreabă (şi ghicesc):
”Ce poartă omul acesta în lume?
Ce aduce el în lume, ce anume
care să nu fie al meu?”

Şi femeia îşi pune în joc toate darurile, toată priceperea,
tot farmecul ei femeiesc
ca să prindă şi să posede toate mesajele secrete ale bărbatului.

Dar eu vă spun:
Să nu vă pese!
”Laissez faire, laissez passer*!”
Lăsaţi mesajul vostru să meargă spre pântecul femeii voastre!
Lăsaţi femeia să vă surprindă toate dorinţele şi toate misiunile pe care le aveţi
de a realiza ceva măreţ şi unic pe lume
(fiindcă ea nu va face decât să vă ajute să le duceţi la bun sfârşit),
fiindcă nimic nu poate fi mai măreţ şi mai deplin
decât un om.

Şi asta-i opera femeii, care face
ca toate misiunile bărbatului să se preschimbe într-un om viu, în carne şi oase,

într-o lucrare unică a vieții.

Iar voi veţi răspunde astfel
năzuinţelor dintotdeauna ale femeii
care le va purta mândră, în văzul tuturor,
ca un păun ce-şi plimbă legănat
coada invoaltă în zeci de culori.

05 februarie 2022

Virgil Mazilescu – Patru fără un sfert

(descoperită via Ruxandra Gîdei, vblog “4 fara un sfert”)

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg – nimeni – am părul ud
şi gîndul cît un pui de şoarece mic mic şi negru
şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
cînd plouă – te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu era prea departe de mormînt
doar dumnezeu
mormanul de rufe murdare


Lucian Avramescu (rip azi) – Bună seara, iubito

Bună seara, iubito, te aştept ca din cer
Să-mi aduci continente de palid mister
Cu acest tren personal şi stingher
Bună seara, iubito, te aştept ca din cer.

Bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte
Că puţine mai sunt pe pamânt lucruri sfinte
Că intră iubiri prematur în morminte
Bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte.

Bună seara, iubito, sunt destui care vor
Să pună la uşa iubirii noastre zăvor,
Să pună lacăt cuvântului dor,
Bună seara iubito, sunt destui care vor.

Bună seara, iubito, te aştept ca şi când
Numai dragostea noastră ar fi pe pământ
Mai presus de căderi, de măriri, de cuvânt
Bună seara, iubito, te aştept ca şi când.


Johannes Honterus – Rudimenta cosmographica

Aștrii cei mari, apoi stele întreit se arată privirii.
Stele răsar și pe urmă încet se scufundă-n adâncuri.
Zorile zilei pe aștri-i readuc iar la Soare răsare.
Iară potrivnice stele atunci se scufundă în mare.
Și în amurg, când scrutezi orizontul și Soarele apune
Vezi că planetele care dispar sunt în partea opusă.
Febus cu caii săi când departe de pol se retrage,
Stele mici, rând pe rând, încep să apară.
Numai când raza de Soare din plin luminează Pământul
Stelele se-ndepărtează de pol în strânsă coloană,
Ultima ce se ivește de strajă-i Luceafăr de seară.
Stelele-apar mai întâi pe-a Berbecului zodie de-a lungul.
Linia eliptică astfel ne-arată că zodiacul
Taie de-a latul a bolții tărie în două.
Linie ce trece prin poli și străbate pământuri mănoase.
Tocmai de-aceea rezultă prea vaste întinderi de locuri.
Spațiu-i mai lat, când eliptica de ecvator e departe
Și se ridică la polii-așezați la aceeași distanță.
Steaua apune în timp ce-ecvatorul în urmă îl lasă.
Când din adâncuri o-azvârle orizontul, răsare pe boltă.

Mary Oliver – I worried

I worried a lot.

Will the garden grow, will the rivers flow in the right direction, will the earth turn as it was taught, and if not how shall I correct it?

Was I right, was I wrong, will I be forgiven, can I do better?

Will I ever be able to sing, even the sparrows can do it and I am, well, hopeless.

Is my eyesight fading or am I just imagining it, am I going to get rheumatism, lockjaw, dementia?

Finally I saw that worrying had come to nothing.

And I gave it up.

And took my old body and went out into the morning, and sang.


Diane di Prima (1971) – from Revolutionary Letter #2 (se dedică Mirelei)

The value of an individual life a credo they taught us
to instill fear, and inaction, ‘you only live once’
a fog on our eyes, we are
endless as the sea, not separate, we die
a million times a day, we are born
a million times, each breath life and death:
get up. put on your shoes, get
started, someone will finish.

25 octombrie 2021

Poezea din cartea Mother Goose de Tasha Tudor

January brings the snow / Makes our feet and fingers glow.

February brings the rain / Thaws the frozen lake again.

March brings breezes loud and shrill / Stirs the dancing daffodil.

April brings the primrose sweet / Scatteers daisies at our feet.

May brings flocks of pretty lambs / Skipping by their fleecy dams.

June brings tulips, lilies, roses / Fills the children hand with posies.

Hot July brings cooling showers / Apricots and gillyflowers.

August brings the sheaves of corn / Then the harvest home is borne.

Warm September brings the fruit / Sportsmen then begin to shoot.

Fresh October brings the pheasant / Then to gather nuts is pleasent.

Dull November brings the blast / Then the leaves are whirling fast.

Chill December brings the sleet / Blazing fire and Christmas treat.

12 octombrie 2021

Navajo Poet

The voice that beautifies the land !
The voice above,
The voice of the thunder,
Among the dark clouds
Again and again it sounds,
The voice that beautifies the land.
The voice that beautifies the land !
The voice below,
The voice of the grasshopper,
Among the flowers and grasses
Again and again it sounds,
The voice that beautifies the land.

21 septembrie 2021

Petru Creția – Despre lucruri și zei (în memoria scriitoarei Ara Șeptilici, săvârșită din viață azi)

Întuneric, tăcere şi pură uitare
Se află în miezul oricărui lucru,
În adîncul şi în esenţa fiecărui lucru,
În adâncul soarelui şi al lunii,
În adâncul pământului vechi şi al mării vechi,
În adâncul oricărei forme, realităţi, întruchipări şi puteri
Revelate sau irelevate,
În adâncul gândului şi al părerii,
În adâncul inimii şi în adâncul ochilor lumii.
Şi datorită lor lumea e plină de zei zâmbitori
Şi iar sunt vii himerele zăcute în pământul vechi,
Chiar dacă, orice am spune şi orice am fi,
Moartea ne spune nu,
Muşcând ca o lupoaică din propria ei umbră
Şi din noi.

20 septembrie 2021

Vicente-Garcia Huidobro (Chile, 1893-1948)

Ea făcea câțiva pași înainte,
făcea câțiva pași înapoi.
Primul pas spunea bună-ziua, domnule,
al doilea pas spunea bună-ziua, doamnă.
Ceilalți întrebau ce face familia,
azi e o zi frumoasă ca o porumbiță în ceruri.

Ea purta o cămașă fierbinte,
avea ochii de îmblânzitoare a mării,
ea își ascunsese un vis într-un dulap
și găsise un mort în creierul său.

Când ea sosea, își lăsa departe partea cea mai frumoasă,
când ea pleca, în zare se forma ceva care o aștepta.
Privirile ei erau rănite și sângerau pe dealuri.
Purta sânii în afară și-și cânta negurile vârstei.
Era frumoasă ca un cer peste care trece o porumbiță.

Avea o gură de oțel
și un steag al morții i se desena pe buze.
Râdea asemenea mării simțind cărbuni în pântecul ei.
Asemenea mării când luna se privește pentru a se scufunda,
asemenea mării ce a mușcat din toate țărmurile.
Marea iese-n afară și cade-n pustiu
și în trupurile belșugului.

Când stelele se leagănă peste frunțile noastre,
mai înainte ca vântul din nord să-și deschidă ochii,
era frumoasă în orizontul ei de oase,
în cămașa fierbinte și cu privirile de copac obosit,
ca un cer pe care plutește un stol de porumbițe.

21 iulie 2021

Cezar Ivănescu (1oo de ani)

sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.
se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.
19 iunie 2021

Alexandru Mușina (murit pe un 19 iunie)

Aveam douăzeci de ani. Eram frumos și tîmpit./ Credeam că tot ce trăiești și povestești e poezie, credeam/ Că tot ce trăiești ai trăit cu adevărat. Că în borcane/ Se țin clipele și femeile și că nu se tulbură niciodată./ Că adolescența/ Se va-nălța la cer și ne va zîmbi mereu de acolo.”

Întâmplare XX

Gospodinele bortoase
Cu cosurile de zarzavat si ziua de miine
A copiilor prinse cu grija pe inima
M-au declarat parazit.
„Dar, doamnelor, le-am strigat, sarind ca o lacusta albastra
Peste capacele de bere ale ochilor —
Nu trebuie sa uitam
Acolo unde grifonii culeg zmeura si unde
Chiar tinara vrajitoare si-a lasat odata condurii.”
Ele insa ma amenintau cu umbrelele
Ca niste fulgere obeze si fara de chef.
Eu ma simteam stingher fara dragostea lor
Asa ca, mai aprig, am revenit
Peste tarabele de nori domesticiti.
„Dar doamnelor, nu vedeti miinile albe
Istovite de patima somnului, nu vedeti
Plasele cearcanelor pline de pesti,
Exita o piata moderna si-acolo, sus.”
Dar ele continuau sa-mi traga ghionturi la interminabilele cozi
Ca si cum ar fi vazut prin mine, desi
Eu ma simteam logic si plin de raspunderi
in toata harababura energic de utila.

16 mai 2021

Mira Simian (1920-1978) – Interplanetarii

Murim în fiecare stea
lăsăm sămănța-n fiecare vulcan
cruce ruptă, troița Pacificului…
Cenușa aruncată-n vânt
în ocean pentru peștii arămii
sau stele căzătoare ascunse-n mărgean.

Mâine vom fi ulcele cu laptele privighetorilor
Sau a ciocârliei oprite-n soare…
Pietriș des
oasele munților
sfărâmate de inkași ca să crească porumbul.
mâine vom fi trestia de zahăr
lângă țeposul ananas
sau tictacul șopârlei în noapte
dialogul păsării, cioc roșu…
Toaca de la Cozia
atârnând soarele
în fiecare picătură de rouă.

06 mai 2021

Catinca Nistor (17 ani) – Februarie

Mă tot gândesc la albastru
Chiar dacă am sinestezie
Ești șapte,
Sunt sigură de asta

Am umplut trei caiete
Cu măzgăleli albastre
Și șeptari împrăștiați pe la colțuri

Am încercat să te scriu
Dar am făcut greșeli gramaticale
Și mi-a fost jenă să te stric

Am fost să cumpăr săpun
Și când am ieșit din magazin,
Cu nasul plin de fructe și mofturi,
Pe trotuar îți simțeam mirosul

Acasă am adormit pe jos
Intimidată de pernele
Cu model albastru

Nu se scriu poezii despre vrăbii
Care se uită curioase în casa omului

O vrabie care ezită să atingă
Cu o pană
Un nor cât o sufragerie
Ca să nu-l sufle
Într-o parte?

Mă tot gândesc doar la albastru
Și număr doar din șapte în șapte
Și pe mâini mă spăl cu detergent
Și scriu plin de greșeli
Și mi s-au încâlcit penele în aripi

O să mi se termine cerneala,
Și ea tot albastră
Și apar și alți multipli, nu doar de șapte
Și-or să mi se cojească mâinile, așa că-mi trebuie săpun
Și-o să scriu corect, ca pentru examen
Și norii o să se miște pe cer
Și-o să treacă timpurile
Și păsările călătoare pleacă.

05 mai 2021 

Ștefan Augustin Doinaș – Mistrețul cu colți de argint

Un print din Levant indragind vanatoarea
Prin inima neagra de codru trecea
Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea,
Canta dintr-un flaut de os si zicea:

Veniti sa vanam in paduri nepatrunse
Mistretul cu colti de argint, fioros,
Ce zilnic isi schimba in scorburi ascunse
Copita si blana si ochiul sticlos

Stapane, ziceau servitorii cu goarne,
Mistretul acela nu vine pe-aici
Mai bine s-abatem vanatul cu coarne,
Ori vulpile rosii, ori iepurii mici

Dar printul trecea zambitor inainte
Privea printre arbori atent la culori,
Lasand in culcus caprioara cuminte
Si linxul ce rade cu ochi sclipitori

Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte:
Priviti cum se-nvarte facandu-ne semn
Mistretul cu colti de argint, nu departe:
Veniti sa-l lovim cu sageata de lemn!

Stapane, e apa jucand sub copaci,
Zicea servitorul privindu-l istet
Dar el raspundea intorcandu-se: Taci
Si apa sclipea ca un colt de mistret

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
Priviti cum pufneste si scurma stingher,
Mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:
Veniti sa-l lovim cu sageata de fier!

Stapane, e iarba fosnind sub copaci,
Zicea servitorul zambind indraznet
Dar el raspundea intorcandu-se: Taci
Si iarba sclipea ca un colt de mistret

Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste:
Priviti unde-si afla odihna si loc
Mistretul cu colti de argint, din poveste:
Veniti sa-l lovim cu sageata de foc!

Stapane, e luna lucind prin copaci,
Zicea servitorul razand cu dispret
Dar el raspunde intorcandu-se: Taci
Si luna sclipea ca un colt de mistret

Dar vai! Sub luceferii palizi ai boltii
Cum sta in amurg, la izvor aplecat,
Veni un mistret urias si cu coltii
Il trase salbatic prin colbul roscat

Ce fiara ciudata ma umple de sange,
Oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza ma bate mere

Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
Chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci
Asculta cum latra copoii gonindu-l
Dar printul raspunse-ntorcandu-se Taci

Mai bine ia cornul si suna intruna
Sa suni pana mor, catre cerul senin
Atunci asfinti dupa creste luna
Si cornul suna, insa foarte putin.

26 martie 2021

Mircea Ivănescu (născut pe un 26 martie) – Mopete

mopete s-a instalat într-o seară comod,
la marginea focului, să-şi citească gazeta –
în spatele lui, scara care suia la pod
trosnea când lumina focului îşi înfigea egreta
pe câte o treaptă, mai foşnea şi mopete
când întorcea foaia să urmărească ce scrie
despre una sau alta. din când în când îşi nota pe manşete
câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie
când avea să se ducă la culcare, pe perete deasupra
patului, alături, pe măsuţă, avea sticla şi paharele
(îl aşteptase în seara aceea pe marele
lui prieten – dar nu venise), asupra
întregei scene era o linişte binefăcătoare.
nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniştitoare.

Cântec de adormit elefantul

Cu grijă întîi să-i așezi umbră
în nișa peretelui — fii
atentă la aburii străvezii
ai ghidului lui singuratec, la sumbra

încrețire a pielei pahidermice după umeri
— să știi că din colții lui noițe hieratice
urcă pentru degetele tale portocalii.

Orișicâtuși de puțin te-ai mișca,
să știi contează enorm,
chiar și cei mai calmi elefanți
își tremură trompa când dorm.

Jocul apelor lângă tine ale somnului,
așteptând destrămarea celor mai fine
cearcăne ale celui din urmă gând

până adoarme și se întoarce imaginea
clipind obosit, și ceasul se rotunjește și
toarce câte un minut clipocit. .

Orișicâtuși de puțin te-ai foi contează

enorm elefanții aud și când dorm.
Când netezești cuvertura
mai ales, fii cu grijă
dacă-i tresare urechea, de-a dura
se va rostogoli — și furișe —
pe carourile ei, cu cuprins diferit,
ascultarea lui străvezie,
ascunzișurile muntelui stins el le

Orișicâtuși de puțin contează
enorm elefanții când dorm.

25 martie 2021

Lucian Blaga – Bunavestire

In noaptea asta lunga, fara sfirsit,
o femeie umbla subt cerul apropiat.
Ea intelege mai putin decit oricine
minunea ce s-a-ntimplat.
Aude sori cintareti, intreaba,
intreaba si nu intelege.
In trupul ei sta inchis ca intr-o temnita buna
un prunc.
De noua ori se-nvirte discul lunei
in jurul pruncului.
El ramine nemiscat si creste mirindu-se.
In noua noapte fara sfirsit
ciobanii pazesc nasterea unor semne ceresti.
Ma duc intre ele sa vestesc:
Taiati-va mieii pe cruce
in amintirea jertfei ce se va face.
Ridicati-va de linga foc
in cojoace cu flacari de lina.
Luati faclia ce-am aprins-o
in steaua coborita
deasupra ieslelor roase de boi
si dati-o mai departe
din mina in mina.
In curind fiul omului va cauta un loc
unde sa-si culce capul,
razimindu-si-l ca si voi
de pietre ori de cini adormiti.
In curind ranile purtate prin vaile noastre
s-or vindeca
incizindu-se ca florile la intuneric.
In curind picioarele albe
vor umbla peste ape.

24 martie 2021

Mario Benedetti (Uruguay) – Să aperi bucuria

Să aperi bucuria ca pe o tranșee
să o aperi de scandal și de rutină
de mizerie și de mizerabili
de absenţele trecătoare
sau definitive

să aperi bucuria ca și când ar fi un principiu
să o aperi de șocuri și de coșmaruri
de neutralităţi și de neutroni
de dulcile infamii
și diagnosticurile grave

să aperi bucuria ca pe un drapel
să o aperi de fulgere și de melancolie
de naivi și de derbedei
de retorică și de stopuri cardiace
de endemii și de academii

să aperi bucuria ca pe un destin
să o aperi de foc și de pompieri
de suiciduri și de omucideri
de vacanţe și de extenuare
de obligaţia de a fi bucuros

să aperi bucuria ca pe o certitudine
să o aperi de rugină și de murdărie
de faimoasa patină a timpului
de umezeală și de oportunism
de proxeneţii râsului

să aperi bucuria ca pe un drept
să o aperi de dumnezeu și de iarnă
de majuscule și de moarte
de nume de familie și de regretele întâmplării
și inclusiv de bucuria însăși.

22 martie 2021

Charles Bukowski – An almost made-up poem

I see you drinking at a fountain with tiny
blue hands, no, your hands are not tiny
they are small, and the fountain is in France
where you wrote me that last letter and
I answered and never heard from you again.
you used to write insane poems about
ANGELS AND GOD, all in upper case, and you
knew famous artists and most of them
were your lovers, and I wrote back, it’ all right,
go ahead, enter their lives, I’ not jealous
because we’ never met. we got close once in
New Orleans, one half block, but never met, never
touched. so you went with the famous and wrote
about the famous, and, of course, what you found out
is that the famous are worried about
their fame –not the beautiful young girl in bed
with them, who gives them that, and then awakens
in the morning to write upper case poems about
ANGELS AND GOD. we know God is dead, they’ told
us, but listening to you I wasn’ sure. maybe
it was the upper case. you were one of the
best female poets and I told the publishers,
editors, “ her, print her, she’ mad but she’
magic. there’ no lie in her fire.” I loved you
like a man loves a woman he never touches, only
writes to, keeps little photographs of. I would have
loved you more if I had sat in a small room rolling a
cigarette and listened to you piss in the bathroom,
but that didn’ happen. your letters got sadder.
your lovers betrayed you. kid, I wrote back, all
lovers betray. it didn’ help. you said
you had a crying bench and it was by a bridge and
the bridge was over a river and you sat on the crying
bench every night and wept for the lovers who had
hurt and forgotten you. I wrote back but never
heard again. a friend wrote me of your suicide
3 or 4 months after it happened. if I had met you
I would probably have been unfair to you or you
to me. it was best like this

21 martie 2021

ziua mondiala a poeziei

20 martie 2021

Nichita Stănescu – Ce bine că ești

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

18 martie 2021

Ailish Hopper – Did it ever occur to you that maybe you’re falling in love?

We buried the problem.

We planted a tree over the problem.

We regretted our actions toward the problem.

We declined to comment on the problem.

We carved a memorial to the problem, dedicated it. Forgot our handkerchief.

We removed all “unnatural” ingredients, handcrafted a locally-grown tincture for the problem. But nobody bought it.

We freshly-laundered, bleached, deodorized the problem.

We built a wall around the problem, tagged it with pictures of children, birds in trees.

We renamed the problem, and denounced those who used the old name.

We wrote a law for the problem, but it died in committee.

We drove the problem out with loud noises from homemade 

We marched, leafleted, sang hymns, linked arms with the problem, got dragged to jail, got spat on by the problem and let out.

We elected an official who Finally Gets the problem.

We raised an army to corral and question the problem. They went door to door but could never ID.

We made http://www.problem.com so You Can Find Out About the problem, and http://www.problem.org so You Can Help.

We created 1-800-Problem, so you could Report On the problem, and 1-900-Problem so you could Be the Only Daddy That Really Turns That problem On.

We drove the wheels offa that problem.

We rocked the shit out of that problem.

We amplified the problem, turned it on up, and blew it out.

We drank to forget the problem.

We inhaled the problem, exhaled the problem, crushed its ember under our shoe.

We put a title on the problem, took out all the articles, conjunctions, and verbs. Called it “Exprmntl Prblm.”

We shot the problem, and put it out of its misery.

We swallowed daily pills for the problem, followed a problem fast, drank problem tea.

We read daily problem horoscopes. Had our problem palms read by a seer.

We prayed.

Burned problem incense.

Formed a problem task force. Got a problem degree. Got on the problem tenure track. Got a problem retirement plan.

We gutted and renovated the problem. We joined the Neighborhood Problem Development Corp.

We listened and communicated with the problem, only to find out that it had gone for the day.

We mutually empowered the problem.

We kissed and stroked the problem, we fucked the problem all night. Woke up to an empty bed.

We watched carefully for the problem, but our flashlight died.

We had dreams of the problem. In which we could no longer 
recognize ourselves.

We reformed.

We transformed.

Turned over a new leaf.

Turned a corner, found ourselves near a scent that somehow reminded us of the problem,

In ways we could never

Put into words.


Little I-can’t-explain-it

That makes it hard to think. That

Rings like a siren inside.

15 martie 2021

Shel Silverstein – One Inch Tall

If you were only one inch tall, you’d ride a worm to school.

The teardrop of a crying ant would be your swimming pool.

A crumb of cake would be a feast

And last you seven days at least,

A flea would be a frightening beast

If you were one inch tall.

If you were only one inch tall, you’d walk beneath the door,

And it would take about a month to get down to the store.

A bit of fluff would be your bed,

You’d swing upon a spider’s thread,

And wear a thimble on your head

If you were one inch tall.

You’d surf across the kitchen sink upon a stick of gum.

You couldn’t hug your mama, you’d just have to hug her thumb.

You’d run from people’s feet in fright,

To move a pen would take all night,

(This poem took fourteen years to write ’cause I’m just one inch tall).

14 martie 2021

T.S.Eliot – East Coker (fragment, traducere Radu Vancu)

În începutul meu e sfârșitul meu. În succesiune

Casele se înalță și cad, se fărâmițează, sunt extinse,

Sunt înlăturate, distruse, restaurate, sau în locul lor

E un câmp deschis, sau o fabrică, sau un drum de ocol.

Piatră veche pentru clădire nouă, buștean vechi pentru focuri noi,

Focuri vechi pentru cenușă, și cenușă pentru pământ

Care e deja carne, blană și fecale,

Os de om și de fiară, vrej de porumb și frunză.

Casele trăiesc și mor: există un timp pentru construit

Și un timp pentru trăit și pentru generat

Și un timp pentru ca vântul să sfărâme fereastra slăbită

Și să scuture lambriul în care șoarecele de câmp umblă pâș-pâș

Și să scuture tapiseria putredă țesută cu un motto tăcut.

13 martie 2021

Tudor Arghezi – Oseminte pierdute

Recită actrița Carmen Galin, săvârșită din viață acum 1 an)

13 martie 2021

Nicolae Dabija (poetul din Republica Moldova care a murit pe 12 martie 2021) – Țigările lui Dumnezeu

Înainte de Zarianka, părintele Ioan Florenski fu repartizat la Ciornâi Potok, lagărul pentru criminali de drept comun de lângă Obi. Preotul nimeri în ţarcul fiarelor: asasini, violatori, cuţitari, hoţi, complotişti, delincvenţi, contrabandişti, escroci, trişori, paricizi, psihopaţi, pungaşi, canibali.
Când a fost împins în baracă, un tip care arăta ca un camion, i-a zis:
− Popo, tu vei dormi lângă hârdău.
Baraca, iar în ea erau peste o sută de deţinuţi, tăcută ca un cimitir, se prefăcu că nu aude. Pricepu că el e starostele şi nu avea niciun rost să nu i se supună. Acesta era, cum avea să afle mai târziu, Grişa Piterski, celebrul hoţ în lege şi asasin notoriu. El avea o cabină separată din scânduri în capătul barăcii.
Abia îşi puse bocceaua pe patul cel mai de jos dintr-un corp de patru priciuri, că „mahărul” se apropie de el şi îi spuse:
− Am o propunere: să facem schimb de ţoale. Ce zici?
Şi-i dezbrăcă aproape cu sila rasa de preot încă bună, pe care Grişa o îmbrăcă în rumoarea veselă a celorlalţi.
− Să-mi spuneţi „sfinţia voastră”, se adresă el înveselit camarazilor săi, coborând mâna peste creştetele unora dintre ciracii din preajmă, ca să-i „binecuvânteze”.
Într-o după-amiază de duminică, deţinuţii se plictiseau. Grişa Piterski s-a apropiat de preot şi i-a zis oţărât:
− Popo, stai şi molfăi cu ochii închişi toată ziua, semn că te rogi în draci. Văd că vrei să ajungi în rai fără noi. Şi m-am gândit: n-ai putea să-l rogi pe Dumnezeul acesta al tău să ne trimită nişte ţigări, că noi murim dacă nu fumăm. N-am tras fum în mine de patru luni de zile. Iar aista, Dumnezeu, cum îi zici, ne lasă să murim.
Părintele Ioan ştia şi el: râul Obi era îngheţat şi de mai multe luni de zile niciun vapor nu ajunsese până la ei. Pe cel cu ţigări îl surprinse iarna pe drum.
− Roagă-te pentru ce ţi-am spus, insistă barosanul. Nu fi egoist şi te ruga doar pentru tine, pentru ca să-ţi pregătească Dumnezeu un loc în rai, care, vezi, să nu mai fie lângă hârdău ca aici.
Părintele Ioan le propuse pe un ton calm, ca la Bezbojenka:
− Să ne rugăm cu toţii…
− Nu! Fă-o fără noi, i-a spus Grişa, şi se îndreptă către cabina sa din fundul barăcii.
Clericul se aşeză în genunchi şi începu să se roage:
− Sunt mic, Doamne, şi păcătos. N-am îndrăznit niciodată se te rog ceva pentru mine, nevrednicul. Doamne, trimite-le nefericiţilor acestora ţigările „Belomor-kanal”, ca să nu se creadă uitaţi de tine. Doamne, îndrăznesc să cred că aceşti năpăstuiţi, trăgând în piept fumul de ţigară, îşi vor aminti de tine. Ştiu că vina mea e de neiertat, pentru că fumatul e un păcat, iar eu te rog să-i ajuţi pe aceşti oameni să păcătuiască. Dar chinul lor este fără margini şi numai tu poţi să mai scazi din el…
Se rugă neîntrerupt vreo 4-5 ore, nu departe de hârdău, în genunchi ca la biserică. Dar în curând şmecherii uitară de el, fiecare căutându-şi de ale sale. Într-un târziu, Grişa Piterski ieşi din cabină, veni lângă el şi-l scuipă cu dispreţ. A fost ca un semnal. Caracuda a sărit de pe paturile de scânduri şi a procedat la fel. El nu le acordă nicio atenţie, se ştergea de flegme şi se ruga mai departe. Asta-l enervă şi mai mult pe Piterski, care se mai apropie o dată şi-l lovi cu pumnul peste ceafă.
− Paraziţi ce sunteţi! Amăgiţi poporul.
Imediat tăbărâră asupra lui şi alţi pezevenchi, lovindu-l cu pumnii şi picioarele ca la fasole. El căzu la pământ, în timp ce se mai ruga pentru ei:
− Doamne, ajută-i pe aceşti nefericiţi. Trimite-le ţigări…
Dar Dumnezeu nu avea ţigări. Şi loviturile nu conteneau. Doar că acum erau ceva mai vesele. Apoi îl lăsară zăcând într-o baltă de sânge. După aproximativ o oră, când uitară de mult de preot, întemniţaţii au auzit trăgându-se zăvorul exterior şi uşa grea de fier deschizându-se larg. Şi vocea unui caraliu, care-i anunţă:
− Bucuraţi-vă, derbedeilor! S-a dezgheţat Obiul şi vaporul cu ţigări a ajuns, în sfârşit, şi la voi…
Şi a pus un sac de ţigări – porţia lor pe ultimele patru luni – lângă uşă… Deţinuţii s-au repezit ca animalele, hămesiţi să tragă în piept un fum de ţigară, aproape devorând sacul.
La un moment dat, o voce ca un muget cutremură baraca. Era Grişa Piterski:
− Opriţi! Nimeni nu se atinge de ţigări. Pune-le la loc! îi dădu el unuia dintre camarazii săi peste mână.
Şi după ce fumătorii au adus supuşi pachetele cu ţigări, aruncându-le înapoi în sac, aşteptând ca Grişa să le împartă ca de obicei, hoţul în lege le zise:
− Ţigările acestea nu sunt ale noastre. Aceste ţigări sunt ale lui. Şi arătă spre ghemotocul de carne şi sânge care zăcea lângă hârdău.
− El le-a cerut. Lui i s-au dat. El să le împartă. El să ne dea, dacă va mai voi.
Mahărul a ridicat sacul cu ţigări şi l-a aşezat lângă preot. Apoi s-a dezbrăcat şi de rasă:
− Dă-mi zdrenţele mele, părinte! Am omorât la viaţa mea patru indivizi: un activist de partid care mă înjurase de mamă, un miliţian care trăsese în mine şi nu mă nimerise, un hoţ care a prădat un orfelinat din Tobolsk şi un ţârcovnic care vindea icoane scoase dintr-o mănăstire, şi de la nimeni nu mi-am cerut iertare. Acum vreau să te rog să mă ierţi, popo!
A zis şi s-a aşezat în genunchi, adăugând în şoaptă:
− Aş vrea să te rog să ne dai câte o ţigară. Din ale tale. Că-s ale tale. Că n-am fumat de patru luni de zile, şi noi murim dacă nu fumăm.
Părintele Ioan s-a ridicat cu greu în picioare, şi-a şters faţa de sânge, a făcut semnul crucii deasupra sacului cu putoare şi a îngânat cu greu:
− Domnului să-i mulţumim. El s-a milostivit de noi.
Şi încet a împins sacul către Piterski. Acela a zis:
− Atenţie, e porţia noastră pentru ultimele patru luni de zile. Fiecare să se apropie şi să-şi ia ceea ce i se cuvine.
Niciodată părintele Ioan nu s-a simţit mai bogat. Cel de Sus îi trimisese acest sac de ţigări ca un semn că nu l-a părăsit. Când deţinuţii prinseră să-şi aprindă ţigările, fumul ieşea prin crăpăturile de la uşi şi pe geamuri înălţându-se drept spre cer, ca un fum de jertfă. Apoi la ora cinei au fost duşi în sala de mese: la coaja lor de pâine cleioasă şi la apa chioară numită ciorbă.
Părintele Ioan se aplecă deasupra gamelei sale: se auzea cum de durerea fizică ce nu-i trecuse încă lacrimile îi picurau – pic! pic! – în lichidul acela leşios. Aici răsună iar vocea lui Piterski:
− Hei, popo! Fă-ţi datoria: blagosloveşte-ne haleala.
Abia atunci părintele Ioan observă că nimeni nu se atinsese de mâncare: toţi aşteptau rugăciunea lui. S-a ridicat greoi în picioare:
− Doamne, blagosloveşte mâncarea şi băutura robilor tăi…
Deşi durerea îi chinuia toată fiinţa, o bucurie tăinuită îl învălui. Imediat toţi acei delincvenţi se aruncară să-şi soarbă apa chioară din gamele. Acele animale veşnic flămânde aveau să recunoască mai apoi că a fost pentru prima dată, de când se aflau în lagăr, când se ridicară de la mese sătui, deşi fuseseră serviţi cu aceeaşi hrană de fiecare zi.

13 martie 2021

Charlotte Druitt Cole – The clothes line

Hand in hand they dance in a row,

Hither and thither, and to and fro,

Flip! Flap! Flop! and away they go—

Flutt’ring creatures as white as snow,

Like restive horses they caper and prance;

Like fairy-tale witches they wildly dance;

Rounded in front, but hollow behind,

They shiver and skip in the merry March wind.

One I saw dancing excitedly,

Struggling so wildly till she was free,

Then, leaving pegs and clothes-line behind her,

She flew like a bird, and no one can find her.

I saw her gleam, like a sail, in the sun,

Flipping and flapping and flopping for fun.

Nobody knows where she now can be,

Hid in a ditch, or drowned in the sea.

She was my handkerchief not long ago,

But she’ll never come back to my pocket, I know

11 martie 2021

Ion Cozmei – Vânătoare de iarbă cu cai

Pregătiți caii, zice domnul profesor / La noapte vom da extemporal / A invadat iarba pășunile noastre / Pregătiți caii, vom pleca peste deal!

Se încrucișează privirile pe neașteptate / Prin clasă se strecoară miros de pășuni / Rând ăe rând dispar seraliștii / Să-nvețe pe de rost caii lor înalți și buni.

La ora 11 fix adunarea! / Profesorul anunță subiectul călare: / “Vânătoarea de iarbă cu cai” / Noaptea se sparge în lacrimi amare.

Timpul se oprește o clipă în loc / Luna=și tremură chipul în apă / Seraliștii triști, cu iarbă în ochi / Caii lor buni și înalți îi adapă.

Ora se apropie de sfârșit / Cine va termina primul extemporalul? / Caii nechează cu nările-n vânt / Ca o baladă se tânguie dealul.

E miezul nopții, în clasă e liniște / La geam se oprește un geam pintenog / Profesorul, cu ochelarii pe nas / Trece pasiv notele în catalog.

06 martie 2021


27 februarie 2021

Raymond Queneau – Balaurul tandru (traducere de Cindrel Lupe)

Un şarpe de mări iese la liman

în port întâlni nişte jurnalişti

le tot povesti soarta-i în ocean

şi de ce îi sunt ochii-aşa de trişti

cum s-a întâmplat el de s-a iscat

După un scurt timp ne-am obişnuit

ba chiar îl strigăm pe numele miciar fetele vor să-i dea un pupic

doar un vânător plumbi i-a pregătitCând îl auzim acum ne hlizim

nici gând să-l mai vezi la televiziunistă cu fundu-n golf şi-l învinuim

cu un număr par de protestaţiuni

Se întoarce-atunci singur în ocean

până nu i-am luat chielea de pe el

de-ar sufla pe nări cu un foc avanpoate în alt port nu-l primeau la fel

26 februarie 2021

Lawrence Ferlinghetti (1919-2021) – A far rockaway of the heart (a Beat poet)

Driving a cardboard automobile without a licence

at the turn of the century

my father run into my mother

on a fun ride at Coney Island

having spied each other eating

in a French boardinghouse nearby

An having decided rigt there and then

that she was for him entirely

he followed her into

th eplayland of that evening.

where the headlings meeting

of their ephemeral flesh on wheels

hurtled them forever together

And I now in the back seat

of their eternity

reaching out to embrace them.

14 februarie 2021

Traian T. Coșovei – Bocancii (poezie cenzurată de comuniști)

Şobolani mici, şobolani mijlocii, şobolani mari, şobolani cu ochelari, şobolani cît nişte harmăsari, şobolani ca nişte jaguari

Şobolani albi, şobolani negri, şobolani cenuşii, şobolani cafenii, şobolani bălţaţi, şobolani verzi ca mucegaiul, şobolani gălbiori, şobolani tăvăliţi în unsori – şobolani în mai multe culori;

Şobolani colţaţi, şobolani moţaţi, şobolani guşaţi, şobolani codaţi, şobolani cîrlionţaţi, şobolani stilaţi, şobolani răsfăţaţi, şobolani coooraţi, şobolani ca nişte fraţi, şobolani enormi şi grei – şobolani mirosindu-se-ntre ei;

Şobolani venerabili, şobolani veritabili, şobolani ireproşabili, şobolani serioşi, şobolani politicoşi, şobolani scorţoşi, şobolani mustăcioşi, şobolani bărboşi, şobolani burdihoşi, şobolani tenebroşi, şobolani ingenioşi, şobolani sîrguincioşi, şobolani lipicioşi, şobolani veninoşi, şobolani libidinoşi, şobolani puturosi,- şobolani fiorosi;

Şobolance botoase, şobolance pletoase, şobolance ochioase, şobolance sfioase, şobolance lunecoase, şobolance fudule, şobolance nesătule, şobolance bretonate, şobolance juponate, şobo­lance rasate, şobolance aranjate, şobolance rîzgîiate, şobolance protejate, şobolance elevate, şobolance cu nepoţi şi nepoate, şobolance obraznice grămadă la praznice, şobolance unse cu miere, şobolance-n croaziere – şobolance costînd o avere;

Şobolani isteţi, şobolani săltăreţi, şobolani îndrăzneţi, şobolani descurcăreţi, şobolani competenţi, şobolani strîngători, şobolani bănuitori, şobolani răzbunători, şobolani în două picioare, şobolani sub hambare, şobolani în deplasare, şobolani răscoliţi din răzoare, şobolani cu gura mare, şobolani cu gura pungă – şobolani cu-o-labă-mai lungă;

Şobolani susceptibili, şobolani incompatibili, şobolani creatori, şobolani nemuritori, şobolani sub podele, şobolani intraţi pe sub piele, şobolani de neam mare, şobolani călări pe dosare, şobolani cu fotoliu-n spinare, şobolani cu motociclete, şobolani spurcaţi la fete, şobolani în nămol, şobo­lani la rock-and-roll, şobolani cu mustăţile-pline-de-lăptişor-de-matcă, şobolani cu coada sus, şobolanu cu-nfăţişare severă, şobo­lani care-sfîşie-omul de viu – şobolani purtători de holeră.

Şobolani dogoriţi de furnale, şobolani scăpaţi din escavatoare, şobolani speriaţi de compresoare, şobolani hăituiţi de tractoare, şobolani cu coada-ntre picioare – şobolani fără scăpare!

Şobolani printre milioane de bocanci, şobolani cotonogiţi, şobolani jumuliţi, şobolani opăriţi, şobolani scofîlciţi, şobolani îngroziţi, şobolani guiţînd, şobolani mototoliţi, şobolani nenorociţi, şobolani în coşmar, şobolani înecaţi în lapte de var, şobolani cu pămînt în gură – şobolani în şuvoiul de zgură.

Şobolani la strimtoare, şobolani la deratizare, şobolani fără scăpare, şobolani orbiţi de neon, şobolani înecaţi în beton, şobolani jucîndu-se-ntr-un angrenaj cu milioane de roţi – şobolani – le – vine – rîndul – la toţi !….

Marin Sorescu – Cercul

Mergeam pe drum. Era luna, asa, toamna.
Si mă ajunge din urma si trece pe langa mine
Un cerc.
O tuturiga mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Si, la urma, cine se-l azvarle,
Ca era mare si greu – ca o sina de roata
de car.

Mă uit inainte; cercul isi vedea de cale.
Se-nvartea repede, repede si facea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal
– Il vazusi, mă?
– Il vazui. Si incepe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scapat,
Numai Spanu, mai are butii de vin asa de mari,
Pleca si se varsa putina…
Ne miram noi asa si ne dam cu parerea,
Asta al lui Calota se facuse alb, il cam

Si mai apare si Gligorie.
– Il vazusi, mă?
– Nu-l vazui. Ce să vad?
– Cercul?
– Care cerc?
Ghita al lui Calota s-a aplecat si i-a aratat
Urma în tarana. Lasase o urma ca de roata
de car.
-E, cate urme de roti nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, asa, valantoace, prin tot
Unii iI vedeau, altii nu.
Asa, cam din trei, pe langa care trecea,
Doi iI vedeau, unul nu…
Stand noi asa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu!
Cam cum face o vuva mare…
Si vedem nori de praf…
– Dati-va la o parse, ca vine… Se-ntoarce…
Venea cercul de la deal, parca se inrosise putin
De-atata alergat, de-atata inspectie în
Comuna Bulzesti…

Venea dinspre Pradatorul, trecuse ozaca
prin Fratila
L-am apucat de mana pe Gligorie:
– Il vezi, mă?
– Ce să vad?
– Cercul
– Care cerc?
– Asta de trece acum pe langa noi?
Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste,
scoate praf…
– Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu vad nimic.

Cercul s-a apropiat… i-am luat seama: să fi zis
Ca e roata de cabrioleta? nu, ca n-avea spite…
Si prea lumina… E asa ca o aoreola de sfant…
Ca si când capul vreunui sfant s-ar fi rostogolit
în praf
Si aoreola lui il poarta ca o sina…
Si-l imbraca în stralucire…
Mergea vajaind… Si se infierbantase de-atata
Scotea scantei, când se atingea de cate
o piatra.
Prin Seculesti, acum era aici la Gura Racului
si precis
Voia să meargă, si-n Natarai la vale…

M-am dat mai aproape si i-am simtit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie… a spuma
de geometrie,
Adica esenta esentelor…
Am cazut în genunchi,
Asa de usor si de delicat atingea pamantul
Plin de gloduri, al satului.
Ba, calca prin Bulzesti, parca-ar fi mers
Pe luna, tu-i mama masii!
Mă trecusera fiorii si aproape să-mi dea
De atata cinste si minune.

– E, acum iI vazusi? L-am mai intrebat odata
Pe Gligorie, care-si scotea pamantul
de sub unghii
Cu un chibrit.
– Ce să vad?
– Cercul.
– Care cerc?
– Atunci… du-te unde plecasi, ba orbetule!
Ca eu n-am ce discuta cu astia, care nu vad
Ce le arata muierea!
– Hai, mă, iI trag pe-al lui Calota…
Avusei noroc mare cu tine,
Ca fusesi aici… ca altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,
Ce orbeti sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspectie
A circulat mult la noi, din gura în gura.
N-a reusit s-o stinga nici razboiul al doilea,
Abia mai tarziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi

Si, pana la urma, au biruit ai care nu-l

29 ianuarie 2021

A fost găsit un om mort – de Matei Visniec (care azi împlinește niște ani)

În lanul de grâu a fost găsit un mort

un mort înalt cu mâinile subțiri

din buzunarul său au căzut de altfel

și câteva țigări umezite

cei doi tractoriști s-au așezat obosiți

lîngă trupul viguros al mortului

o vreme l-au privit în tăcere strivind

boabe de grâu între măsele

mai apoi s-au întins cu fața în sus

au privit cerul mai atenți ca oricînd

la urma urmei spuse unul dintre ei

ce-am realizat noi în viață?

28 ianuarie 2021

“Trigonometrie” de Gheorghe Lazăr, decupate de Solomon Marcus (via Radu Vancu)

Precum cresc arcurile,
Așijderea cresc și sinurile,
Pentru că sinurile sunt jumătăți de coarde.
Însă coardele cresc
Precum cresc și arcurile cărora răspund aceste coarde…
După aceea cresc apoi sinurile
Precum cresc și arcurile
Deci sinul unghiului drept
Este sinul cel mai mare
Fiind egal razei sau diametrului jumătate
Care luându-se în loc de coardă
Este cea mai mare între toate coardele
De la care începând iar încep sinurile a scădea
Pre unghiurile teșite
Fiind egale sinurilor unghiurilor ascuțite
Ale împlinirii spre două drepte
Până când în unghiul cel mai mare teșit
De tot se pierd”

16 iulie 2020

Jabberwocky – Through the Looking Glass” by Lewis Carroll

Twas brillig, and the slithy toves Did gyre and gimble in the wabe; All mimsy were the borogoves And the mome raths outgrabe ‘Beware the Jabberwock, my son! The jaws that bite, the claws that catch! Beware the Jubjub bird, and shun The frumious Bandersnatch!’ He took his vorpal sword in hand: Long time the manxome foe he sought- So rested he by the Tumtum tree And stood awhile in thought And as in uffish thought he stood The Jabberwock, with eyes of flame Came whiffling through the tulgey wood And burbled as it came! One, two! One, two! And through and through The vorpal blade went snicker-snack! He left it dead, and with its head He went galumphing back ‘And has thou slain the Jabberwock? Come to my arms, my beamish boy! O frabjous day! Calloh! Callay!’ He chortled in his joy ‘Twas brillig, and the slithy toves Did gyre and gimble in the wabe All mimsy were the borogoves And the mome raths outgrabe

26 aprilie 2020

Clara Mărgineanu (1972-26.04.2020) – Sărutul femeii poem

Femeia poem bea în taină din omul chitară,
Atunci când fantasmele capătă trup şi respiră
Amfora lemn descântă cuvinte, arde Steaua Polară
Clipa răzbeşte spre constelaţia în formă de Liră
Artiştii lumii dau seara un spectacol regal
Versul şi struna sângerează frumos, în tandem
Ritualul sacrificiului taie în două, egal
Omul chitară şi femeia poem.

Orfeu o pierde pe Euridice, jeleşte cântec, o regăseşte
Iubirea se stinge în legendă, o pierde a doua oară
Femeia poem imploră şi strigă orbeşte
Spre înserarea din har, a omului chitară.

Doar spintecarea dintre ei rămâne liberă şi sfântă
Ca liniştea dintre ce tânjim şi ce putem
Doar omul chitară ştie şi poate şi cântă
Sărutul de viaţă al femeii poem.

04 aprilie 2020 (de pandemie coronavirus)

Marin Sorescu – Chișu și holera (volumul La lilieci)

Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea). S-a făcut o carantină la Creţan la deal. Şi-i strângeau pe-ăi de mureau. Bunica ţinea fetele la vale şi le dădea pâine prăjită (Ăsta era medicamentul) Şi le mai dădea cu aţâfelnic pe la nas. Vine un doctor moldovean. Şi Chişu era gardian. Se duce în faţa trăsurii şi ţine postava cu grăunţe, Să mănânce caii. Şi s-a pomenit lumea c-a picat jos, lat, în faţa cailor. S-a zbătut o ţâră, s-a umplut de ovăz prin barbă. L-au ridicat şi l-au dus în vale în paie. La urmă l-au dus acasă. Seara a murit. Asta a fost vara. Toamna a venit un tifos. A murit Riţa, mama lui Dinu, Apoi au murit Ştefănescu, Petria şi câţi alţii. Cam de prin 1900 a început răul în Bulzeşti. Tot felul de boli care secerau. Scarlatină, anchină, Mai multe soiuri de bubate – vara, indigestii, sau ce-or fi fost, Mureau şi copii şi oameni în toată firea de la o margine. Satul încerca să se împotrivească Ba cu câte-un descântec (asta înainte de grijanie, Când nu mai aşteptai decât o minune, fie de la Dumnezeu, Fie de la Ucigă-1 toaca), ba cu te miri ce leacuri. La răceală se dădea păsat cu undelemn sau untură, îl beai fierbinte. Sau ţi se punea la gât mămăligă fierbinte, încinsă într-un Prosop şi stropită cu gaz. Mai înainte, ziceaţi ăi bătrâni că aveau leac la toate, Da’ nu ştiu de ce, cum a-nceput veacul ăsta, fir-ar al Dracului, Cum n-a mai prins nici un leac băbesc. Că ieşiseră microbi noi, boli neştiute, care unde se-ncuibau Coseau. – Bă, sutarul ăsta se anunţă cu sfârşitul lumii, a zis Chişu. întâi ne pliveşte din boli, Umblă la noi cum zgâmşeşti aşa la porumbi, să vezi dac-au Făcut boabe, aşa ne zgâmşeşte-ntâi în cap Şi la urmă, pe ăi de-or mai rămâne, se pun potoapele. Că e pământul bătrân, vrea udeală. Dacă nu plouă, o să Ceară sânge. Ascultaţi-mă pe mine, N-a mai fost aşa din hăle potoape. – Taci, bă, din gură. Cine crezi tu că se uită în gura ta? Aşa e la-nceput de secol, rău, La urmă om mai vedea noi… E, am lăsat post şi pe anul 1899. Intrăm în alt an, în alt veac. Om trăi şi-om vedea cum o mai fi şi ăsta. Cum să fie, c-a luat-o cu zbiceli De la-nceput. Oamenii se certau din senin Toată ziua dădeau cu clanţa, se-mpungeau Unul pe altul. Era ceva în aer. – O să fie-n Bulzeşti ce n-a fost într-o mie de ani. Nu ştiu dacă va scăpa şi satul, Veacul ăsta ne pune capul. Chişu a tăcut şi-a-nceput să glojdorească la nişte seminţe De floareasoarelui. Se tot uita pe drum la vale, ca şi când Aştepta să apară cine ştie ce microbi mari şi nemaipomeniţi. Aşa, ca nişte căluşari frumos coloraţi, şi să înceapă să se încure prin sat. Odată a-nceput să bungineze, apoi să tune. Şi-a plouat câteva zile. A turnat cu găleata. După aia a răgăduit pe lume nu ştiu ce molimă, că nici nume N-au putut să-i găsească doctorii – Şi ţin-te, şi ţin-te! Nu mai pridideau popii şi ăi de faceau Gropi. Holera din 1913 a pus moţul. Atunci i-a venit rândul şi lui Chişu. Bun. A murit, cum spusei, şi l-au dus la baltă, unde făcuseră O groapă mare, cu var. I-au aruncat în ea pe toţi pe care-i strânseseră atunci. L-au plâns ai lui, l-au jelit, Nu le dădeau voie să se ducă acolo cu lumânare. Şi-a treia zi, a zis nevastă-sa să facă pomană Şi să-l ducă la cimitir, aşa măcar de formă. Au mâncat acasă, puţini, câţi or fi fost, Lumea se ferea, şi după aia au pus tronul în cadrul înscorţat Şi-au plecat jelind în urma lui. Rudele au aruncat nişte bani pe la poduri. L-au îngropat şi s-au întors acasă. Când au venit, l-au găsit în prispă, Stătea rezemat de pălimar. – Pe unde ciorilor umbli, fă? s-a răstit el la femeie, Ce e balamucul ăsta pe-aici ? Colaci, lumânări ? Femeii să nu-i vină să creadă – au dat toţi să fugă, La urmă s-au întors: Nea Costandine, dumneata eşti ? A cutezat Ioana lui Feresteu Bine că-nviaşi că noi îngroparăm tronul gol. – Bine, fa, hacapaua dracului, cum îi laşi tu să mă-ngroape Ăştia de viu? M-au aruncat viu în groapa cu morţi. – Mă, nene, atunci erai mort – te-am văzut eu cu ochii mei. Tu ai simţit când te-au ridicat? – N-am simţit nimic. Numai m-am trezit deodată întins pe jos – şi că mă arde pielea. Când am deschis ochii – totul strălucea! Numai morţi. Strălucitori, străluceau toţi de var, erau văruiţi. Auoleu! da’ ce păţii până să mă bârâc afară din groapă! Chişu era şi el alb şi, pe sub zdrenţe arse de var, tot o Carne vie. Hainele atârnau aşa bel terii, Era tot o arătarie de om. A pus femeia albia, a încălzit apa, l-au spălat… Mai bine zis, întâi au stâmpărat varul de pe el – L-au oblojit nişte babe, acum era tot un bleasc. Ce mai, într-o lună, două, şi-a revenit. Dar nu mai avea muşchi la mâini, la picioare, Era ciongărât rău, pe unde intraseră bulgării, bruşii în el… Omul nu mai ştia nici el dacă l-au aruncat de viu, Ori, Doamne fereşte, a-nviat. – Nu ziceai dumneata, bă nea Chişule, că în secolul ăsta De-a-nceput or să se petreacă multe nevăzute ? Erai – gata, te şi desbăşcăşuiseşi de noi. A râs… – Da, mă. Şi nu suntem decât în 1913… ori în ce an suntem, Tot în 1913 ? Să vedeţi ce-o să mai Vină! Dinspre partea mea, eu mi-am luat parţonul. – Bă, e de taină până pe lumea ailaltă. – Uf, fir-ar al necuratului de var – Cum a intrat în mine Şi parcă ţin un perete cu oasele.

24 martie 2020

Mircea Ivanescu – După amiază indolentă

în fond, dacă nu ne-ar fi atâta de lene,
am putea încerca să ieşim – fie chiar şi pe furiş,
din camera aceasta cu vreme bolnavă, şi semne
de foc şi zăpadă pe tăblia ferestrelor, şi

să ne plimbăm cu mâinile în buzunare prin casă
– plictisiţi, adică – printr-un foarte străin
crepuscul între mobile arse, şi draperiile care-şi lasă
câte o umbră mortuară alungindu-se prin

tăcerea pe care o suflă înăuntru ninsoarea,
strivindu-şi ochi mărunţi, nesfârşiţi,
de geam, şi ne caută, (şi te găsesc, şi-ţi

aruncă fiinţa întreagă înapoi, ne spuneam, cu marea
nesinceritate a gesturilor numai închipuite).
numai că ne e lene – stăm în odaia asta cu însingurări mocnite.

24 martie 2020

Camil Petrescu – Sfârșitul lumii (zeflemeaua)

Cînd va veni sfîrşitul lumii
Românii nu vor fi atenţi
Isus a spus: „Talita kumi“
Dar nu pentru inconştienţi.
Iar Ziua Domnului, ca hoţul
În miez de noapte va sosi
Femeia va dormi, iar soţul
Reviste porno va citi.
N-avem conştiinţa tragediei
Şi totul luăm „à la légere“
Noi, campionii băşcăliei
Am compromis orice mister.
Avem o scuză de faţadă:
„Lasă, că merge şi aşa!“
Trădăm la primul colţ de stradă
Şi-apoi încălecăm pe-o şa.
Senzaţia e de plutire
De infinit paraşutism
Noi am făcut mişto subţire
Şi de marxism, şi de fascism.
Ce Decebal şi Burebista?
Ce patriotul cărturar?
Trăiască Miţa Biciclista
Şi berea rece la pahar!
Mitică veşnic să trăiască
Şi noi pe lîngă el, noroc!
Filozofia chelnărească
E tot pe loc, pe loc, pe loc!
Întreaga drojdie se scurse
Din mahalale de Fanar
Şi-n loc să fim un roib de curse
Noi am ajuns din cal – măgar.
Pe primul loc e-njurătura
Ea pentru toate e un leac
Simţi cum îţi umple toată gura
O moştenim din veac în veac.
Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma
Noi suduim neîncetat
Iar la acest popor, sudalma
E o religie de stat.
La treburile serioase
Noi nu ne concentrăm destul
Avem o somnolenţă-n oase
Şi-o zeflemea de prost fudul.
Si doar la reluări de faze
Parcă ne mai trezim puţin
N-avem profil de kamikaze
Tiparul nostru-i byzantin.
Apocalipsa furtunoasă
Îi sperie pe pămînteni…
Pe noi nu ne-o găsi acasă –
Vom fi la meci, sau la pomeni.
Aceasta, poate, ne e soarta
S-o tragem şi pe asta-n piepţi
N-aveţi decît să-nchideţi poarta
Dacă tot face ea pe moarta…
Hai, că românii e deştepţi!

23 martie 2020

Kitty O’Meara – Vindecarea

Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat,
Si s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent
cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel
Și oamenii s-au vindecat.
Și în lipsa oamenilor care trăiau
în mod stupid,
fără sens și fără inimă,
Pământul începu să se vindece
iar când pericolul se sfarsi,
iar oamenii se regăsiră,
se întristara pentru morți
și au făcut noi alegeri
și au visat la noi orizonturi
și au creat noi moduri de a trăi
și au vindecat complet pământul
la fel cum ei fuseseră vindecați.

19 martie 2020

Pablo Neruda – Poema

En su llama mortal la luz te envuelve.
Absorta, pálida doliente, así situada
contra las viejas hélices del crepúsculo
que en torno a ti da vueltas.
Muda, mi amiga,
sola en lo solitario de esta hora de muertes
y llena de las vidas del fuego,
pura heredera del día destruido.
Del sol cae un racimo en tu vestido oscuro.
De la noche las grandes raíces
crecen de súbito desde tu alma,
y a lo exterior regresan las cosas en ti ocultas.
de modo que un pueblo pálido y azul
de ti recién nacido se alimenta.
Oh grandiosa y fecunda y magnética esclava
círculo que en negro y dorado sucede:
erguida, trata y logra una creación tan viva
que sucumben sus flores, y llena es de tristeza.

03 martie 2020

Ernesto Cardenal (Nicaragua) – Barricada

Fue una tarea de todos.
Los que se fueron sin besar a su mamá
para que nos supiera que se iban.
El que besó por última vez a su novia.
Y la que dejó los brazos de él para abrazar un Fal.
El que besó a la abuelita que hacía las veces de madre
y dijo que ya volvía, cogió la gorra, y no volvió.
Los que estuvieron años en la montaña. Años
en la clandestinidad, en las ciudades más peligrosas que la montaña.
Los que servían de correos en los senderos sombríos del norte,
o choferes en Managua, choferes de guerrilleros cada anochecer.
Los que compraban armas en el extranjero tratando con gánsters.
Los que montaban mítines en el extranjero con banderas y gritos
o pisaban la alfombra de la sala de audiencias de un presidente.
Los que asaltaban cuarteles al grito de Patria Libre o Morir.
El muchacho vigilante en la esquina de la calle liberada
con un pañuelo rojinegro en el rostro.
Los niños acarreando adoquines,
arrancando los adoquines de las calles
—que fueron un negocio de Somoza—
y acarreando adoquines y adoquines
para las barricadas del pueblo.
Las que llevaban café a los muchachos que estaban en las barricadas.
Los que hicieron las tareas importantes,
y los que hacían las menos importantes:
Esto fue una tarea de todos.
La verdad es que todos pusimos adoquines en la gran barricada.
Fue una tarea de todos. Fue el pueblo unido.
Y lo hicimos.

28 ianuarie 2020

T.S.Eliot – The naming of cats

The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo or James,
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey–
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter–
But all of them sensible everyday names.
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum-
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover–
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Deep and inscrutable singular Name.

27 ianuarie 2020

Svetlana Carstean


Fiicele vechilor Revoluţii,
pe care nu ele le-au făcut,
pentru care nu ele au aprins focul,
au doar efigia luptei încrustată
în pielea corpului lor.
Dar armele sînt altele.
Alte arme au primit
alte arme mînuiesc
fiicele Tale pe care
le-ai pus să se nască la sfîrşitul revoluţiilor vechi.


unii au murit şi nu mai sînt
alţii nu au murit şi nu mai sînt
alţii dorm deja
eu sînt o fată zdravănă care
nu-ncetează să sară
gravitaţia-i cel mai simplu
de demonstrat. oricît de sus ai sări
te întorci mereu de unde-ai plecat.


toate aceste răni care s-au închis greşit
toate aceste rupturi de oase care s-au sudat prost
toate aceste mîngîieri sînt acum anestezii care nu aprind

uită mîngîierile, îmi spune. uită-le.

nu mai striga în urechea mea
vorbele astea sînt arme
pe care nu ştii să le mînuieşti.
auzul e ultimul dintre simţuri
care dispare atunci cînd mori.

cine nu e primit în casă
nu aparţine nimănui.

cine nu e strigat pe numele lui

a fost uitat.

cine nu e mîngîiat nu există.

într-o zi vei înţelege
aşa cum am făcut-o şi eu, vei vedea
că ele, cruzimile noastre, sînt
surori de cruce,
e simplu,
sînge amestecat cu sînge
şi dinte pentru dinte.


cînd nu voi mai şti să număr
ne vom despărţi.
se va răci aerul din dreapta mea,
aerul în stînga ta,
temperatura pereţilor din jur va fi alta.

rămăşiţele noastre în aceste locuri.
rămăşiţele noastre nu mai au răni
nici urme de răni
nu mai cunosc durerea.

umbrele noastre nu mai lasă urme.
unii au murit şi nu mai sînt
alţii nu au murit şi nu mai sînt.

şi-acum, să privim îndelung corpul mort al iubirii,
întins direct pe ciment,
s-atingem în treacăt
pielea asta incoloră
pe care s-au dat toate războaiele,
încă mai e călduţă.

8 martie 2019

Cold Poem by Mary Oliver

Cold now.
Close to the edge. Almost
unbearable. Clouds
bunch up and boil down
from the north of the white bear.
This tree-splitting morning
I dream of his fat tracks,
the lifesaving suet.

I think of summer with its luminous fruit,
blossoms rounding to berries, leaves,
handfuls of grain.

Maybe what cold is, is the time
we measure the love we have always had, secretly,
for our own bones, the hard knife-edged love
for the warm river of the I, beyond all else; maybe

that is what it means the beauty
of the blue shark cruising toward the tumbling seals.

In the season of snow,
in the immeasurable cold,
we grow cruel but honest; we keep
ourselves alive,
if we can, taking one after another
the necessary bodies of others, the many
crushed red flowers.

28 ianuarie 2018

Şerban Foarţă

Spălai ferestre: geamul dintre noi
părea să se subţie, să se toace,
răsşters, cu verde spirt şi ghemotoace
de ziare vechi (de miercuri sau de joi:
era-ntr-o vineri?) – apa dintr-o vadră
neajungând, porniseşi spre cişmea…
Ai fost apoi, din nou, madona mea
înscrisă-n rama geamului: o cadră
sub sticla tot mai limpede şi mai
oglindă (vană) mie, -a cărui plată
imagine, cu cea din urmă pată
a geamului, încet o destrămai…

Duh al ferestrelor, o zi consacră-mi:
a sticlelor topindu-se în lacrămi!

22 ianuarie 2018

Joan Murray (1918-1942) – Poem

Three mountains high,
O you are a deep and marvelous blue.
It was with my palms
That I rounded out your slopes;
There was an easy calmness,
An irrelevant ease that touched me
And I stretched my arms and smoothed
Three mountains high.


Men and women only have meaning as man and woman
The moon is itself and it is lost amongst the stars
The days are individual and in the passage
The nights are each sleep but the dreams vary
A repeated action is upon its own feet
We who have spoken there speak here
The word turns and walks away
The timing of independent objects
To live and move and admit their space
And entity and various attitudes of life
All things are cool and in themselves complete.

(letter to W.A.Auden)

17 ianuarie 2018

Robert Desnos – GIRUETA ŞI GIRAFA (traducere Șerban Foarță)

Girueta şi girafa,
Vânt din sud şi vânt din est,
După ulii-şi lungesc ceafa,
Vânt din nord şi vânt din vest.

Cerului vecine, — ele-i,
Vânt din sud şi vânt din est,
Sunt emule filomelei
Vânt din nord şi vânt din vest.

Filomela piruete,
Vânt din sud şi vânt din est,
Face peste giruete,
Vânt din nord şi vânt din vest.

Tot ea pune şi parafe,
Vânt din sud şi vânt din est,
Iarna, pe lângă girafe,
Vânt din nord şi vânt din vest.

23 decembrie 2017

Colindul Soarelui  

”Ce zboară, zboară
Pe lângă cer zboară?
Un cârd de porumbei,
Da’ nu-i cârd de porumbei
Ci-un stobor de mari boieri,
Și-i Soare tânăr călare
Pe-un călușel gălbior.
Da’ nu-i gălbior de fel
Și-i gălbior de flori,
Cu șaua de aurel,
Cu scări dalbe de-argințel,
Cu pohe cu năsturei,
Cu frâu’ cu ghiocei,
Cu biciu’ cu măciulie
Cu chingi late,
Prin fir trase.
Galben Soare și-mi răsare,
Galben Soare-n câmp pârlit,
Câmp pârlit mi-a otrăvit,
Boieri cai și-au priponit.
Care cum ii priponea,
Tot Soarelui mulțumea.
Soarelui și sfinților
Și mai mult părinților.
Galben Soare și-mi răsare,
Galben Soare-n piatră sare
Piatra seacă-n patru crapă
Și lasă rîuri de apă,
Mari boieri caii-și adapă.
Care cum ii adăpa,
Tot Soarelui mulțumea.
Lui Soare și sfinților
Și mai mult părinților.
Galben Soare-n codru-uscat,
Codru-uscat mi-a odrăslit,
Mari boieri cai și-au umbrit.”

22 decembrie 2017

Nichifor Crainic – Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: – Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: – S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zisa bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea!

21 decembrie 2017

Pablo Neruda –  traducere de Andrei Ionescu

Inima mea, soare
al sărăciei mele,
e ziua asta,
Ziua asta
a trecut parcă neobservată
între două
soare și lună
datoriile senine
și treburile obișnuite
parcă a trecut
dusă de curent
parcă a trecut
prin apa
și atunci
tu cu mâna ta
ai ridicat-o
din cer,
strop de răcoare,
de mireasmă înviorătoare
de acel
clopot matinal
ca o înfiorare
de trifoi
în zori,
a trecut în mâinile mele
și s-a făcut
și al meu,
îmi amintesc,
și-am străbătut
alte străzi
o halcă
de curcan,
o creangă
ca în
acea zi
azur al mării sfinte
pașii tăi
mărunți te-au adus
treaptă cu treaptă
până la inima mea,
iar pâinea, florile,
al amiezii
o albină marină
deasupra florilor de lămâiță,
toate acelea,
lumină pe care nici o
n-a stins-o în căminul nostru
a ajuns iar
așa cum a plecat, așa s-a-ntors din nou
Lăudată fie ziua
și mai cu seamă ziua aceea.
Lăudată fie aceasta
și oricare zi.
își va scutura clopotnița.
Soarele e o pâine de aur
și lumea e în sărbătoare.
Iubirea mea, vinul nostru
nu se termină niciodată.

2 decembrie 2017

Ion Drăgănoiu (6 ianuarie 1943, Brașov – 23 mai 2003, București) – Verișoara Felicia

O salamandră cu burta portocalie mi-a fugit din cutie
și toată lumea merge prin casă în vârful picioarelor.
Bunicii o caută prin lăzile lor fumurii, copiii printre jucării
printre șotii, eu, printre hârtiile mele foșnitoare.
doar verișoarei
Felicia nu-i pasă de salamandra rătăcită
pe undeva prin odăi, n-o doare de micul animal cu coada albastră
care n-a putut fugi pe fereastră și pe care îl simt ascuns
într-un cotlon al bibliotecii.
Arpegii, solfegii, varegii ies
din pian și călăresc aerul cald.
Dintr-un fald al rochiei ei
de mătase iese o coadă albastră.
Burta pianului
aruncă pe parchetul lustruit o umbră portocalie.
Dumnezeu știe
cum poate verișoara
Felicia să cânte
No. 6 în
major, op. 53,
Maestoso în aerul atât de cald și plin de praf.
De pe culoar cineva mă strigă să-i repar un fermoar, dar sufletul
ah, dar sufletul, ah.
O privesc pe verișoara
Felicia cum cântă la pianul cu burtă
portocalie și coadă lungă, albastră.
Soarele o ascultă și el,
rezemat de fereastră.

1 decembrie 2017

Rady Gyr


18 noiembrie 2017

Pessoa – Sfat

Înconjură pe cel ce te visezi
Cu ziduri. Și în locul gol, privit,
Printre grilajul marelui portic,
Flori multe, zâmbitoare, să plantezi,
Să te cunoască doar așa ivit.
Iar unde nu te văd, nu pui nimic.
Ronduri să faci cum alții au avut,
Unde privirea poate-întrezări
Grădina ta cum le-o vei arăta.
Dar unde ești al tău și nevăzut,
Să crească florile cum vor voi
Și lasă iarba slobodă așa.
Să fii o ființă dubă, apărată;
Și nimeni să nu poată ști, văzând,
Decât grădina care ești acu ‒
Grădină-ostentativă, rezervată,
Cu floarea-adevărată atingând
Mărunta iarbă ce n-o vezi nici tu…

traducere de Dan Caragea

17 noiembrie 2017

Hope is the thing with feathers – Emily Dickinson

Hope is the thing with feathers
That perches in the soul,
And sings the tune without the words,
And never stops at all,

And sweetest in the gale is heard;
And sore must be the storm
That could abash the little bird
That kept so many warm.

I’ve heard it in the chillest land,
And on the strangest sea;
Yet, never, in extremity,
It asked a crumb of me.

09 septembrie 2017

O Captain! My Captain! de Walt Whitman

O Captain! my Captain! our fearful trip is done,
The ship has weather’d every rack, the prize we sought is won,
The port is near, the bells I hear, the people all exulting,
While follow eyes the steady keel, the vessel grim and daring;
But O heart! heart! heart!
O the bleeding drops of red,
Where on the deck my Captain lies,
Fallen cold and dead.


17 august 2017

Alexandru MușinaPoem ilustrat

16 august 2017

Mariana Codrut

mariana codrut

14 august 2017

Nicolae Labis – Sunt spiritul adâncurilor

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.

11 august 2017

Roberto Bolaño • Câinii romantici  (trad. Marin Mălaicu-Hondrari)


05 august 2017 (de ziua când a murit Florian Pittis)

Fernando Pessoa


30 iulie 2017

Daniel Bănulescu – Piața Universității

Nu ne-am nimerit nu eram foarte aproape
Când ea încă striga
Prietenul meu luase un glonte în spate
Și-acum îl plimba

Ajunsese cu el pe la Scala
Ajunsese cu el pe la ”Te rog frumos”
Glontele era viu prietenul meu era fraier
Era cea mai grozavă bucată de os

Cu care altădată iubeam lumea
Cu care el iubind lumea bărbătește se lăsa peste ea
Prietenul meu repet era fraier
Dăduse un colț îl dădea

Eu stăteam și beam o cafea mi-era bine
Și după ce beam o cafea mai beam o cafea
Lumea se plictisise de mine
Prietenul meu se plictisise de ea

29 iulie 2017

Matei Vișniec


21 iunie 2017

Pablo Neruda – Melancholy inside families

I keep a blue bottle.
Inside it an ear and a portrait.
When the night dominates
the feathers of the owl,
when the hoarse cherry tree
rips out its lips and makes menacing gestures
with rinds which the ocean wind often perforates—
then I know that there are immense expanses hidden from us,
quartz in slugs,
blue waters for a battle,
much silence, many ore-veins
of withdrawals and camphor,
fallen things, medallions, kindnesses,
parachutes, kisses.

It is only the passage from one day to another,
a single bottle moving over the seas,
and a dining room where roses arrive,
a dining room deserted
as a fish-bone: I am speaking of
a smashed cup, a curtain, at the end
of a deserted room through which a river passes
dragging along the stones. It is a house
set on the foundations of the rain,
a house of two floors with the required number of windows,
and climbing vines faithful in every particular.

I walk through afternoons, I arrive
full of mud and death,
dragging along the earth and its roots,
and its indistinct stomach in which corpses
are sleeping with wheat,
metals, and pushed-over elephants.

But above all there is a terrifying,
a terrifying deserted dining room,
with its broken olive oil cruets,
and vinegar running under its chairs,
one ray of moonlight tied down,
something dark, and I look
for a comparison inside myself:
perhaps it is a grocery store surrounded by the sea
and torn clothing from which sea water is dripping.
It is only a deserted dining room,
and around it there are expanses,
sunken factories, pieces of timber
which I alone know
because I am sad, and because I travel,
and I know the earth, and I am sad.

28 mai 2017

Ilarie Voronca – Balul coralilor

somnul presară rubine pe frunzele ochilor
cum izbucneşte deodată flacăra glasului,
albastră peste urna închisă în coaste,
din vegetaţia de umbre seva sângelui se ridică
pădurile sapă în curcubeie cascade,
prin ferestrele mărilor intestinele pământului se arată;
sunt peşti cu aripele crestate în întuneric tăişuri
ca un ghem gura prin fibrele lungi de apă
plantele şerpilor oscilează în anotimp nisipul,
uneori balul coralilor în argint se deschide,
coacăze mărgăritarele şi pe ramuri sunt globule de sânge,
arcuşul rechinilor urcă pe violoncele de ape
din toamna adâncurilor aurul peştilor în frunză
ce bucle, meduzele cum se apleacă
şi ca şerveţele de ceai marginea catifelată a peştilor torpile,
un curent ca o mireazmă străbate falangele,
pe buzele de nămol sărutarea stridiilor,
vietăţile sunt atâtea funde în părul apelor,
bureţii muşcă umbrele se deplasează în adâncuri,
ca armate balenele şi serpentinele algelor, se apropie
peştii fosforescenţi ca afişe luminoase.

12 mai 2017

Lucian Blaga – În munți (Laudă somnului 1929)

Lîngă schit miezul nopţii găseşte
făpturi adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed
umblă prin văgăuni.
Din răsărit vin fluturi cît buhele
să-şi caute-n focuri cenuşa.
La rădăcinile brazilor, lîngă blestemul cucutelor
ciobanul pune pămînt
peste mieii ucişi de puterile codrului.
Peste muche trecînd
fetele stînilor – îşi freacă de lună umerii goi,
aventura lor se pătrunde suprafirească
de pulberea luminos stîrnită din disc ca un roi.

Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi.
Mocnind subt copaci Dumnezeu se face mai mic
să aibă loc ciupercile roşii
să crească subt spatele lui.
În sîngele oilor noaptea pădurii e vis lung şi greu.

Pe patru vînturi adînci
pătrunde somnul în fagi bătrîni.
Subt scut de stînci, undeva
un bălaur cu ochii întorşi spre steaua polară
visează lapte albastru furat din stîni.

18 aprilie 2017

John Updike – Seven Stanzas at Easter
Make no mistake: if He rose at all
it was as His body;
if the cells’ dissolution did not reverse, the molecules
re-knit, the amino acids rekindle,
the Church will fall.
It was not as the flowers,
each soft Spring recurrent;
it was not as His Spirit in the mouths and fuddled
eyes of the eleven apostles;
it was as His Flesh: ours.
The same hinged thumbs and toes,
the same valved heart
that — pierced — died, withered, paused, and then
regathered out of enduring Might
new strength to enclose.
Let us not mock God with metaphor,
analogy, sidestepping transcendence;
making of the event a parable, a sign painted in the
faded credulity of earlier ages:
let us walk through the door.
The stone is rolled back, not papier-mache,
not a stone in a story,
but the vast rock of materiality that in the slow
grinding of time will eclipse for each of us
the wide light of day.
And if we will have an angel at the tomb,
make it a real angel,
weighty with Max Planck’s quanta, vivid with hair,
opaque in the dawn light, robed in real linen
spun on a definite loom.
Let us not seek to make it less monstrous,
for our own convenience, our own sense of beauty,
lest, awakened in one unthinkable hour, we are
embarrassed by the miracle,
and crushed by remonstrance.

02 aprilie 2017

Angela Furtuna – Ziua de Apoi

în această dimineață, fereastra nu s-a mai deschis:
aparatul de radio e mort, mușchii nu se mai contractă,
nu mai am gheare, nici hipofiză de stres,
nici ovare tatuate pentru marele bal al autopsiei –
mă aștept în fiece clipă să înceapă, în sfârșit,
secolul în care cenușa oamenilor
e amestecată cu cenușa cărților
într-un uriaș creuzet de amintiri pe dos
ale tuturor și ale nimănui

mă întreb cât aer mai e în scorbură
cât trup în pământ și cât puls în ocean,
doar tu rămâi de veghe și nu înceta să înțelegi
rostul picăturii de sânge la asfințit,
sau de ce urmele genocidului nu pot fi șterse
prin fanta unei măști de gaz,
de ce ideile care te-au făcut să mergi
pe un anumit drum nu mai sunt drepte și bune,
de ce nu mai regăsești urma cuvintelor
prin plămânii plini de cerneală
ce străbat tăcutele hărți ale unui suflet omenesc
o inimă acum mai previzibilă
prin heroină, pacemaker și internetul cu ceas
click by click
libertatea de a schimba timpul prezent
cu o întâmplare lichidă
din care fiecare înțelege ce vrea
dar unde nimeni nu se mai recunoaște

a existat un singur moment,
când umbra proiectată asupra mea și-a slăbit strânsoarea:
o singură radiație
o creangă împodobită cu flori
o adiere de iubire
simetrică în oglindă cu negarea ei

31 martie 2017

Mircea Ivanescu (26 martie 1931, la Bucuresti-21 iulie 2011, la Sibiu)

Zice cummings ca strazile ar intineri in ploaie

e o minciuna, strazile nu se fac tinere in ploaie — cel mult daca e o ploaie cu soare dupa amiaza tarziu, si cand mergi prin mijlocul strazii — si e auriu cadrul cand iti ridici ochii catre vreo fata ( prin siroaie
de lacrimi privita prin ochelarii care nu se uda, precum parbrizul taxiului, cum ai mai spus, in romanele politiste ), sus deasupra fatadelor luminate de o abea vazuta
luminiscenta, cerul e intunecat
si strada, care in soarele de seara ploioasa
ti s-a parut o clipa tanara, — si frumoasa —
capata frumusetea imbatranita treptat
a unei strazi pe care ai trecut o data, de mult,
si pe care nu mai vrei sa revii — de care ti-e frica, ocult.

17 martie 2017

Derek Walcott (January 23, 1930–March 17, 2017) – Midsummer, Tobago

Broad sun-stoned beaches.

White heat.
A green river.

A bridge,
scorched yellow palms

from the summer-sleeping house
drowsing through August.

Days I have held,
days I have lost,

days that outgrow, like daughters,
my harbouring arms.

10 martie 2017

Dante Alighieri – Infernul, canto 1

Nel mezzo del cammin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura

ché la diritta via era smarrita.

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura

5esta selva selvaggia e aspra e forte

che nel pensier rinova la paura!

Tant’è amara che poco è più morte;

ma per trattar del ben ch’i’ vi trovai,

dirò de l’altre cose ch’i’ v’ho scorte.

10  Io non so ben ridir com’i’ v’intrai,

tant’era pien di sonno a quel punto

che la verace via abbandonai.

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto,

là dove terminava quella valle

15che m’avea di paura il cor compunto,

guardai in alto, e vidi le sue spalle

vestite già de’ raggi del pianeta

che mena dritto altrui per ogne calle.

Allor fu la paura un poco queta

20che nel lago del cor m’era durata

la notte ch’i’ passai con tanta pieta.

E come quei che con lena affannata

uscito fuor del pelago a la riva

si volge a l’acqua perigliosa e guata,

25  così l’animo mio, ch’ancor fuggiva,

si volse a retro a rimirar lo passo

che non lasciò già mai persona viva.

Poi ch’èi posato un poco il corpo lasso,

ripresi via per la piaggia diserta,

30sì che ‘l piè fermo sempre era ‘l più basso.

Ed ecco, quasi al cominciar de l’erta,

una lonza leggera e presta molto,

che di pel macolato era coverta;

e non mi si partia dinanzi al volto,

35anzi ‘mpediva tanto il mio cammino,

ch’i’ fui per ritornar più volte vòlto.

Temp’era dal principio del mattino,

e ‘l sol montava ‘n sù con quelle stelle

ch’eran con lui quando l’amor divino

40  mosse di prima quelle cose belle;

sì ch’a bene sperar m’era cagione

di quella fiera a la gaetta pelle

l’ora del tempo e la dolce stagione;

ma non sì che paura non mi desse

45la vista che m’apparve d’un leone.

Questi parea che contra me venisse

con la test’alta e con rabbiosa fame,

sì che parea che l’aere ne tremesse.

Ed una lupa, che di tutte brame

50sembiava carca ne la sua magrezza,

e molte genti fé già viver grame,

questa mi porse tanto di gravezza

con la paura ch’uscia di sua vista,

ch’io perdei la speranza de l’altezza.

55  E qual è quei che volontieri acquista,

e giugne ‘l tempo che perder lo face,

che ‘n tutt’i suoi pensier piange e s’attrista;

tal mi fece la bestia sanza pace,

che, venendomi ‘ncontro, a poco a poco

60mi ripigneva là dove ‘l sol tace.

Mentre ch’i’ rovinava in basso loco,

dinanzi a li occhi mi si fu offerto

chi per lungo silenzio parea fioco.

Quando vidi costui nel gran diserto,

65«Miserere di me», gridai a lui,

«qual che tu sii, od ombra od omo certo!».

Rispuosemi: «Non omo, omo già fui,

e li parenti miei furon lombardi,

mantoani per patria ambedui.

70  Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,

e vissi a Roma sotto ‘l buono Augusto

nel tempo de li dèi falsi e bugiardi.

Poeta fui, e cantai di quel giusto

figliuol d’Anchise che venne di Troia,

75poi che ‘l superbo Ilión fu combusto.

Ma tu perché ritorni a tanta noia?

perché non sali il dilettoso monte

ch’è principio e cagion di tutta gioia?».

«Or se’ tu quel Virgilio e quella fonte

80che spandi di parlar sì largo fiume?»,

rispuos’io lui con vergognosa fronte.

«O de li altri poeti onore e lume

vagliami ‘l lungo studio e ‘l grande amore

che m’ha fatto cercar lo tuo volume.

85  Tu se’ lo mio maestro e ‘l mio autore;

tu se’ solo colui da cu’ io tolsi

lo bello stilo che m’ha fatto onore.

Vedi la bestia per cu’ io mi volsi:

aiutami da lei, famoso saggio,

90ch’ella mi fa tremar le vene e i polsi».

«A te convien tenere altro viaggio»,

rispuose poi che lagrimar mi vide,

«se vuo’ campar d’esto loco selvaggio:

ché questa bestia, per la qual tu gride,

95non lascia altrui passar per la sua via,

ma tanto lo ‘mpedisce che l’uccide;

e ha natura sì malvagia e ria,

che mai non empie la bramosa voglia,

e dopo ‘l pasto ha più fame che pria.

100  Molti son li animali a cui s’ammoglia,

e più saranno ancora, infin che ‘l veltro

verrà, che la farà morir con doglia.

Questi non ciberà terra né peltro,

ma sapienza, amore e virtute,

105e sua nazion sarà tra feltro e feltro.

Di quella umile Italia fia salute

per cui morì la vergine Cammilla,

Eurialo e Turno e Niso di ferute.

Questi la caccerà per ogne villa,

110fin che l’avrà rimessa ne lo ‘nferno,

là onde ‘nvidia prima dipartilla.

Ond’io per lo tuo me’ penso e discerno

che tu mi segui, e io sarò tua guida,

e trarrotti di qui per loco etterno,

115  ove udirai le disperate strida,

vedrai li antichi spiriti dolenti,

ch’a la seconda morte ciascun grida;

e vederai color che son contenti

nel foco, perché speran di venire

120quando che sia a le beate genti.

A le quai poi se tu vorrai salire,

anima fia a ciò più di me degna:

con lei ti lascerò nel mio partire;

ché quello imperador che là sù regna,

125perch’i’ fu’ ribellante a la sua legge,

non vuol che ‘n sua città per me si vegna.

In tutte parti impera e quivi regge;

quivi è la sua città e l’alto seggio:

oh felice colui cu’ ivi elegge!».

130  E io a lui: «Poeta, io ti richeggio

per quello Dio che tu non conoscesti,

acciò ch’io fugga questo male e peggio,

che tu mi meni là dov’or dicesti,

sì ch’io veggia la porta di san Pietro

135e color cui tu fai cotanto mesti».

Allor si mosse, e io li tenni dietro.

05 martie 2017

Antonio Machado – anoche

Anoche cuando dormía
soñé, ¡bendita ilusión!,
que una fontana fuía
dentro de mi corazón.
Di, ¿por qué acequia escondida,
agua, vienes hasta mí,
manantial de nueva vida
en donde nunca bebí?

Anoche cuando dormía
soñé, ¡bendita ilusión!,
que una colmena tenía
dentro de mi corazón;
y las doradas abejas
iban fabricando en él,
con las amarguras viejas,
blanca cera y dulce miel.

Anoche cuando dormía
soñé, ¡bendita ilusión!,
que una ardiente sol lucía
dentro de mi corazón.
Era ardiente porque daba
calores de rojo hogar,
y era sol porque alumbraba
y porque hacía llorar.

Anoche cuando dormía
soñé, ¡bendita ilusión!,
que era Dios lo que tenía
dentro de mi corazón.

04 martie 2017

Emil Brumaru – Fluturii din pandișpan

„Domnule, si va rog sa ma credeti, îmi vine atât de greu
Sa vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandispanul taiat la desert zboara fluturi albastri si fini ca matasa!”

Atunci cei doi motani somnolenti, îngrasati cu dulceata,
Ce torc de o parte si alta a coapselor mele,
Fac tumbe ciudate, se-agata rotunzi de perdele
Iar eu, lesinând, îmi acopar cu palmele fata…

Detectivul Arthur puse molatec trei întrebari:
„Doamna, n-ati observat, c-un surâs, uneori,
Melci uriasi, tremurând pe clantele de la intrari
Când deschideti, pentru motanii de angora, usile-n zori?

Dupa amiaza, la ora aceea confuza,
Când sânii îi tineti, prea mari, pe tavite de cedru,
N-ati auzit hohote mici lânga bluza?”
Insista detectivul Arthur, visator si integru…

„Când coborâti scarile-n parc, catre seara, fara ca nimeni sa va astepte,
N-ati întâlnit un seraf, în mâna c-o lada de mirodenii
Si cu cealalta batând mingi parfumate de trepte,
Facându-se ca nu va vede, din cauza jenii?”

Glycera îsi strânse vesmântul la piept. Nu raspunse.
Detectivul Arthur, plin de delicatete,
Din buzunarele lui nepatrunse,
Scoase un pandispan albastru pe dulcele-i fete,

Îl aseza gratios si candid între ei
Si luând un cutit îl taie dintr-o data!
O, ce pufosi se-naltara, ce lenesi, ce calzi fluturi galbeni acum, prin odai…
„Doamna, sopti detectivul Arthur, permiteti-mi sa ma retrag, n-o sa va uit niciodata…”

26 februarie 2017

Federico García Lorca – Sleep walking ballad


Green how I want you green.
Green wind. Green branches.
The ship on the sea,
and the horse on the mountain.
with a shadow at her waist
she dreams on her rail,
Green flesh, green hair,
with eyes of cold silver.
Green how I want you green.
Under the gypsy moon,
things are looking at her,
And she cannot look at them.

Green how I want you green.
Giant stars of frost
come with the shadow-fish
that opens the road of the dawn.
The fig tree chafes the wind
with its sandpaper branches
and the mountain, a thieving cat,
bristles its sour agave.
But who will come? And from where? . . .
She waits at her rail,
green flesh, green hair,
Dreaming of the bitter sea. ”

My friend, I want to trade
my horse for your house,
my saddle for your mirror,
my knife for your blanket.
My friend, I come bleeding
from the Cabra Pass.”
“If I could, my lad,
I would take your offer.
But I am not me anymore,
nor is my house my own.”
“My friend, I want to die
decently, in my bed.
If steel, if that can be,
with sheets of fine linen.
Don’t you see this wound I have
from my chest to my throat?”
“Three hundred brown roses
cover your white shirt.
Your blood oozes and reeks
all around your sash.
But I am not me anymore,
Nor is my house my own.”
“Let me climb at least
to the top of the high railings.
Let me climb! Let me,
up to the green railings.
The railings of the moon
where the water roars.

The two friends then climbed
towards the high railings.
Leaving a trail of blood.
Leaving a trail of tears.
On the roof were trembling
tiny tin lanterns .
A thousand crystal tambourines
wounded the dawn sky.

Green how I want you green,
Green wind, green branches.
The two friends climbed.
The long wind, left behind
in their mouths, a strange taste
of gall, mint, and basil.
“My friend! Where is she, tell me,
where is your bitter girl?”
“How many times she waited for you!
How many times she would wait,
fresh face, black hair,
on this green railing!”

Over the face of the well
rocked the gypsy girl.
Green flesh, green hair,
with eyes of cold silver.
An icicle of the moon
holds her over the water.
The night drew in
like a small town square.
Drunk Civil Guards
banged loudly on the door.
Green how I want you green.
Green wind, green branches.
The ships on the sea.
And the horse on the mountain.

24 februarie 2017

Ella Wheeler Wilcox – Protest

To sin by silence, when we should protest,
Makes cowards out of men. The human race
Has climbed on protest. Had no voice been raised
Against injustice, ignorance, and lust,
The inquisition yet would serve the law,
And guillotines decide our least disputes.
The few who dare, must speak and speak again
To right the wrongs of many. Speech, thank God,
No vested power in this great day and land
Can gag or throttle. Press and voice may cry
Loud disapproval of existing ills;
May criticise oppression and condemn
The lawlessness of wealth-protecting laws
That let the children and childbearers toil
To purchase ease for idle millionaires.

Therefore I do protest against the boast
Of independence in this mighty land.
Call no chain strong, which holds one rusted link.
Call no land free, that holds one fettered slave.
Until the manacled slim wrists of babes
Are loosed to toss in childish sport and glee,
Until the mother bears no burden, save
The precious one beneath her heart, until
God’s soil is rescued from the clutch of greed
And given back to labor, let no man
Call this the land of freedom.

22 februarie 2017

Eat this! (cu voce tare)

Dearest creature in creation,
Study English pronunciation.
I will teach you in my verse
Sounds like corpse, corps, horse, and worse.
I will keep you, Suzy, busy,
Make your head with heat grow dizzy.
Tear in eye, your dress will tear.
So shall I! Oh hear my prayer.
Just compare heart, beard, and heard,
Dies and diet, lord and word,
Sword and sward, retain and Britain.
(Mind the latter, how it’s written.)
Now I surely will not plague you
With such words as plaque and ague.
But be careful how you speak:
Say break and steak, but bleak and streak;
Cloven, oven, how and low,
Script, receipt, show, poem, and toe.
Hear me say, devoid of trickery,
Daughter, laughter, and Terpsichore,
Typhoid, measles, topsails, aisles,
Exiles, similes, and reviles;
Scholar, vicar, and cigar,
Solar, mica, war and far;
One, anemone, Balmoral,
Kitchen, lichen, laundry, laurel;
Gertrude, German, wind and mind,
Scene, Melpomene, mankind.
Billet does not rhyme with ballet,
Bouquet, wallet, mallet, chalet.
Blood and flood are not like food,
Nor is mould like should and would.
Viscous, viscount, load and broad,
Toward, to forward, to reward.
And your pronunciation’s OK
When you correctly say croquet,
Rounded, wounded, grieve and sieve,
Friend and fiend, alive and live.
Ivy, privy, famous; clamour
And enamour rhyme with hammer.
River, rival, tomb, bomb, comb,
Doll and roll and some and home.
Stranger does not rhyme with anger,
Neither does devour with clangour.
Souls but foul, haunt but aunt,
Font, front, wont, want, grand, and grant,
Shoes, goes, does. Now first say finger,
And then singer, ginger, linger,
Real, zeal, mauve, gauze, gouge and gauge,
Marriage, foliage, mirage, and age.
Query does not rhyme with very,
Nor does fury sound like bury.
Dost, lost, post and doth, cloth, loth.
Job, nob, bosom, transom, oath.
Though the differences seem little,
We say actual but victual.
Refer does not rhyme with deafer.
Fe0ffer does, and zephyr, heifer.
Mint, pint, senate and sedate;
Dull, bull, and George ate late.
Scenic, Arabic, Pacific,
Science, conscience, scientific.
Liberty, library, heave and heaven,
Rachel, ache, moustache, eleven.
We say hallowed, but allowed,
People, leopard, towed, but vowed.
Mark the differences, moreover,
Between mover, cover, clover;
Leeches, breeches, wise, precise,
Chalice, but police and lice;
Camel, constable, unstable,
Principle, disciple, label.
Petal, panel, and canal,
Wait, surprise, plait, promise, pal.
Worm and storm, chaise, chaos, chair,
Senator, spectator, mayor.
Tour, but our and succour, four.
Gas, alas, and Arkansas.
Sea, idea, Korea, area,
Psalm, Maria, but malaria.
Youth, south, southern, cleanse and clean.
Doctrine, turpentine, marine.
Compare alien with Italian,
Dandelion and battalion.
Sally with ally, yea, ye,
Eye, I, ay, aye, whey, and key.
Say aver, but ever, fever,
Neither, leisure, skein, deceiver.
Heron, granary, canary.
Crevice and device and aerie.
Face, but preface, not efface.
Phlegm, phlegmatic, ass, glass, bass.
Large, but target, gin, give, verging,
Ought, out, joust and scour, scourging.
Ear, but earn and wear and tear
Do not rhyme with here but ere.
Seven is right, but so is even,
Hyphen, roughen, nephew Stephen,
Monkey, donkey, Turk and jerk,
Ask, grasp, wasp, and cork and work.
Pronunciation (think of Psyche!)
Is a paling stout and spikey?
Won’t it make you lose your wits,
Writing groats and saying grits?
It’s a dark abyss or tunnel:
Strewn with stones, stowed, solace, gunwale,
Islington and Isle of Wight,
Housewife, verdict and indict.
Finally, which rhymes with enough,
Though, through, plough, or dough, or cough?
Hiccough has the sound of cup.
My advice is to give up!!!

11 februarie 2017

Max Ehrmann – Desiderata

(via minuni.ro)

Go placidly amid the noise and haste,

and remember what peace there may be in silence.

As far as possible, without surrender, be on good terms with all persons.

Speak your truth quietly and clearly and listen to others,

even to the dull and ignorant, they too have their story.

Avoid loud and aggressive persons; they are vexations to the spirit.

If you compare yourself with others, you may become vain or bitter,

for always there will be greater and lesser persons than yourself.

Enjoy your achievements as well as your plans.

Keep interested in your own career, however humble,

it’s a real possession in the changing fortunes of time.

Exercise caution in your business affairs, for the world is full of trickery.

But let this not blind you to what virtue there is;

many persons strive for high ideals, and everywhere life is full of heroism.

Be yourself.

Especially do not feign affection. Neither be cynical about love;

for in the face of all aridity and disenchantment,

it is as perennial as the grass.

Take kindly the counsel of the years,

gracefully surrendering the things of youth.

Nurture strength of spirit to shield you in sudden misfortune.

But do not distress yourself with dark imaginings.

Many fears are born of fatigue and loneliness.

Beyond a wholesome discipline, be gentle with yourself.

You are a child of the universe no less than the trees and the stars;

you have a right to be here.

And whether or not it is clear to you,

no doubt the universe is unfolding as it should.

Therefore be at peace with God, whatever you conceive him to be.

And whatever your labors and aspirations, in the noisy confusion of life,

keep peace in your soul.

With all its sham, drudgery and broken dreams, it is still a beautiful world.

Be cheerful. Strive to be happy.

28 ianuarie 2017

Matei Vișniec – Domnișoara Ri

Trei zile am stat la coadă
la cabinetul de întâmplări
ca să verific dacă întâlnirea mea cu Domnișoara Ri
fusese sau nu prevăzută

NU, verdictul a fost clar
aproape toți cei o mie de funcționari însărcinați
cu gestiunea întâmplărilor din viața mea
au spus NU

unul singur a spus NU DEȘI
iar un altul a spus NU DAR

toți sunt niște funcționari imbecili și neatenți,
acesta este adevărul
toată ziua beau cafele, fumnează și scrutează superficial
traiectoriile ființelor din mine
ieșirile mele în univers

sunteți plătiți de stat absolut degeaba
le-am spus
din moment ce Domnișoara Ri nu era prevăzută în viața mea
ce caută ea în poem la mine?

27 ianuarie 2017

Rainer Maria RILKE – Băiatul

(traducere de  Dan Dănilă ©)

Aş vrea să fiu şi eu dintre acei
ce călăresc prin noapte bidivii,
cu coame-n vânt şi fluturând făclii,
în vijelia goanei despletite.
Să stau în faţă, ca într-un barcaz,
înalt, parcă-s un steag desfăşurat,
cu coif de aur, ce întunecat
sclipeşte. După mine înşiraţi,
din beznă făuriţi, zece bărbaţi
cu coifuri ca al meu, ce ape face,
când străvezii, când negre şi opace.
Unul, apropiat, deschide cale
din goarna care ţipă, fulgerând,
singurătate neagră insuflând,
prin care, ca în vis, gonim la vale.
În urmă case îngenunchează-n rugă,
de-a curmezişul străzile cotesc,
pieţele se feresc: le luăm din fugă,
şi caii ca o ploaie ropotesc…

23 ianuarie 2017

Caius Dobrescu – Fosferici



pucii mei puma

cu pantalonii d ştofă şi toată lumea

sa prăpă d rîs.


Zis: e OK, sn destul d ciufu, noroccă nam

apucassă mă piaptăn,

părumi stăn

toate părţile d parcaşf

i dormitn

paie – şi toatăştea

merge cu teneşi + pantaloni d kostum.

Aşa cam plecaşşam fosfericit

toată ziua.

(si altele)

17 ianuarie 2017

Andra Mihăilescu – advanced find

vine un moment în care frica
face ordine aliniază pune pe categorii
creează firul cu care ariadna îl conduce pe tezeu

parcurgi drumul de la bloc la liceu înțelegi
multe asemenea sinapselor gândurile își fac legăturile
se unesc se leagă unele de altele
armonizează ca rimele

se amestecă din nou se împrăștie ca fetițele
florăresei din colț

se împrăștie zăpada soarele face joculețe pe geamuri
luminițe pe iriși
la 17 ani știi totul. orașul nu e în toată
firea n-are mintea la el nu-i merg rotițele
rondul de flori clocește pui de zombi


în ritmurile muzicii cauți altă melodie
peste oraș david gilmour wish you were here
o pasăre înghețată

cade din cer
cine evită acum dureroasa lovitură a realității cine caută
versul de aur

14 ianuarie 2017

Florența Albu – Până la stele

Seară lungă

iată, soarele se îneacă

în praful câmpiei

ca-ntr-o coamă sălbatecă;

iată, ultimele căruțe

se depărtează, se depărtează.

Undeva, au să ajungă stelele…

Iată, miriștile

aurul lor învechește amurgul,

învechește tăcerea.

Pornesc spre casă.

Seara-mi ajunge la glezne.

La fântâna cu cumpănă sură,

o să-mi ajungă la umeri;

În prag, eu și seara

vom fi până la cer de înalte,

până la stele de singure.


12 ianuarie 2017

Leonid Dimov – Vis cu levitație

M-au privit un străvechi scatiu,
Lupul galben, mielul zmeuriu,
Sticla de rachiu atât de roş,
Din icoană-n anteriu, un moş
Astăzi mai departe ca oricând
Şi s-au şters chelălăind în gând.
Mută-ţi gândul şi-l întoarce mut
Spintecat în cinci, suit pe scut
În triumf de abur stins la Roma,
Romul când îşi fumegă aroma.
Mi-a căzut în lacrimă o geană.
Simt o înmuiere de consoană,
Pântecul imens ca un balon
Sus, peste oraşe de carton
Colorat, mă poartă: în bocanci
Mestecând alviţă de doi franci.
Ce vă tot zgâiţi iloţi avizi
Vi se vor prăji-n tingiri guvizi,
Vin ultramarin vi se va da
Azi la prânz, lăsaţi-mă aşa
Să plutesc cu scrofule, cu oase,
Peste mese-n curte, peste case.
30 decembrie 2016  

Rudyard Kipling – Dacă 
(traducere Dan Duțescu)

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă “Sus!”

De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!

27 decembrie 2016

Tristan Tzara – Verișoară fată de pension

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân’la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos – subţire şi vibrând – stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul – şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar…
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa – căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână – socotind de mâini pân’la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et

25 decembrie 2016

Ioan Alexandru – Lumină lină

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduie]te
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină – Logos sfânt

24 decembrie 2016

Sandu Tudor – Am auzit cântecul păsării unice

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină
al păsării.
În liniştea lungă a clipei
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.

23 decembrie 2016

T.S.Eliot/ Mircea Ivănescu – Drumul magilor 

„Înfrigurată ne-a fost sosirea,
Tocmai timpul cel mai rece al anului
Pentru un drum, şi încă un drum atât de lung;
Cărările adâncite şi vremea vrăjmaşe,
Chiar miezul mort al iernii.“
Şi cămilele înrăite, cu picioarele umflate, nărăvaşe,
Întinându-se în zăpada topită.
Au fost clipe când am regretat
Palatele de vară pe pantele dealurilor, terasele,
Şi fetele mătăsoase aducând şerbetul.
Pe urmă cămilarii înjurând, mormăind
Şi fugind, cerându-şi rachiul şi femeile,
Şi cetăţile duşmănoase, şi oraşele neprietenoase Şi sate murdare, unde ni se cereau preţuri nebuneşti;
Greu am dus-o în drumul nostru.
La urmă am ales să călătorim toată noaptea,
Dormind pe-apucate,
Cu glasurile cântându-ne în urechi, spunând
Că toată asta-i o nebunie.

Pe urmă, în zori am coborât într-o vale mai blândă,
Umedă, sub hotarul zăpezilor, cu mireasmă de verdeaţă;
Cu un izvor susurând şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci pe cerul scund.
Şi un cal bătrân, alb, galopa îndepărtându-se pe pajişte.

Pe urmă am dat de o cârciumă cu frunze de viţă deasupra porţii,
Şase hamali în uşa deschisă jucând zaruri de monezi de argint,
Şi picioare izbind în burdufurile goale de vin.
Dar aici nu era nici o ştire, şi astfel ne-am continuat
Drumul şi am ajuns seara, nici o clipă prea devreme
Găsind locul; era (ai fi putut spune) mulţumitor.

Toate astea au fost de demult, îmi amintesc,
Şi aş mai face-o o dată, însă acum ştiu
Asta scriu
Asta: am fost mânaţi tot drumul acesta pentru
Naştere sau Moarte? Era o Naştere, sigur, am avut dovezi
Şi nici o îndoială. Am văzut oameni născându-se şi oameni murind,
Dar crezusem că sunt deosebite; Naşterea aceasta a fost
Greu şi amar chin al morţii pentru noi, ca o Moarte, moartea noastră.
Ne-am reîntors la locurile noastre, Împărăţiile acestea,
Dar nu ne e mai bine aici, în vechea îngăduinţă,
Cu oamenii aceştia străini, încleştându-se de zeităţile lor,
Aş vrea cu bucurie o altă moarte.

19 decembrie 2016

Anne Carson – Hot 

Hot blue moonlight down the steep sky.
I wake too fast from a cellar of hanged puppies
with my eyes pouring into the dark.
and slowly
consciousness replaces the bars.
Dreamtails and angry liquids
swim back down to the middle of me.
I t is generally anger dreams that occupy my nights now.
This is not uncommon after loss of love—
blue and black and red blasting the crater open.
I am interested in anger.
I clamber along to find the source.
My dream was of an old woman lying awake in bed.
She controls the house by a system of light bulbs strung above her on wires.
Each wire has a little black switch.
One by one the switches refuse to turn the bulbs on.
She keeps switching and switching
in rising tides of very hot anger.
Then she creeps out of bed to peer through lattices
at the rooms of the rest of the house.
The rooms are silent and brilliantly lit
and full of huge furniture beneath which crouch
small creatures—not quite cats not quite rats
licking their narrow red jaws
under a load of time.
I want to be beautiful again, she whispers
but the great overlit rooms tick emptily
as a deserted oceanliner and now behind her in the dark
a rustling sound, comes—
My pajamas are soaked.
Anger travels through me, pushes aside everything else in my heart,
pouring up the vents.
Every night I wake to this anger,
the soaked bed,
the hot pain box slamming me each way I move.
I want justice. Slam.
I want an explanation. Slam.
I want to curse the false friend who said I love you forever. Slam.
I reach up and switch on the bedside lamp. Night springs
out the window and is gone over the moor.
I lie listening to the light vibrate in my ears
and thinking about curses.
Emily Brontë was good at cursing.
Falsity and bad love and the deadly pain of alteration are constant topics in
    her verse.
                     Well, thou halt paid me back my love!
                     But if there be a God above
                     Whose arm is strong, whose word is true,
                     This hell shall wring thy spirit too!
The curses are elaborate:
            There go, Deceiver, go! My hand is streaming wet;
            My heart’s blood flows to buy the blessing—To forget!
            Oh could that lost heart give back, back again to thine,
            One tenth part of the pain that clouds my dark decline!
But they do not bring her peace:
       Vain words, vain frenzied thoughts! No ear can hear me call—
       Lost in the vacant air my frantic curses fall. . . .
       Unconquered in my soul the Tyrant rules me still—
       Life bows to my control, but Love I cannot kill!
Her anger is a puzzle.
It raises many questions in me,
to see love treated with such cold and knowing contempt
by someone who rarely left home
“except to go to church or take a walk on the hills”
(Charlotte tells us) and who
had no more intercourse with Haworth folk
than “a nun has
of the country people who sometimes pass her convent gates.”
How did Emily come to lose faith in humans?
She admired their dialects, studied their genealogies,
“but with them she rarely exchanged a word.”
Her introvert nature shrank from shaking hands with someone she met on the moor.
What did Emily know of lover’s lies or cursive human faith?
Among her biographers
is one who conjectures she bore or aborted a child
during her six-month stay in Halifax,
but there is no evidence at all for such an event
and the more general consensus is that Emily did not touch a man in her 31
Banal sexism aside,
I find myself tempted
to read Wuthering Heights as one thick stacked act of revenge
for all that life withheld from Emily.
But the poetry shows traces of a deeper explanation.
As if anger could be a kind of vocation for some women.
It is a chilly thought.
                              The heart is dead since infancy.
                              Unwept for let the body go.
Suddenly cold I reach down and pull the blanket back up to my chin.
The vocation of anger is not mine.
I know my source.
It is stunning, it is a moment like no other,
when one’s lover comes in and says I do not love you anymore.
I switch off the lamp and lie on my back,
thinking about Emily’s cold young soul.
Where does unbelief begin?
When I was young
there were degrees of certainty.
I could say, Yes I know that I have two hands.
Then one day I awakened on a planet of people whose hands occasionally
From the next room I hear my mother shift and sigh and settle
back down under the doorsill of sleep.
Out the window the moon is just a cold bit of silver gristle low on fading banks
    of sky.
          Our guests are darkly lodged, I whispered, gazing through
          The vault . . .


18 decembrie 2016

Anna KAMIEŃSKA – Femeile bătrâne

Femeile bătrîne sînt tinere

vindecate fiind de doliul

purtat după cei care au murit

si după cei vii

Abia acum ar putea iubi

fără să ceară nimic în schimb

Abia acum prin lumea transparentă

văd că durerea si bucuria e una si-aceeasi

Abia acum ar putea fi arătoase

ca un glob – ca frumusetea stelor stinse

Femeile bătrîne se uită în oglindă

Si prin pielea ridată


că nu mai sînt ele

Mor femeile bătrîne

Dragostea adevărată

la sfîrsitul drumului se află.

17 decembrie 2016

James Wright – Lying in a Hammock at William Duffy’s Farm in Pine Island, Minnesota

Over my head, I see the bronze butterfly,
Asleep on the black trunk,
Blowing like a leaf in green shadow.
Down the ravine behind the empty house,
The cowbells follow one another
Into the distances of the afternoon.
To my right,
In a field of sunlight between two pines,
The droppings of last year’s horses
Blaze up into golden stones.
I lean back, as the evening darkens and comes on.
A chicken hawk floats over, looking for home.
I have wasted my life.

16 decembrie 2016

Rumi – The Guest House

This being human is a guest house.

Every morning a new arrival.

A joy, a depression, a meanness,

some momentary awareness comes

as an unexpected visitor.

Welcome and entertain them all!

Even if they’re a crowd of sorrows,

who violently sweep your house

empty of its furniture,

still treat each guest honorably.

He may be clearing you out

for some new delight.

The dark thought, the shame, the malice,

meet them at the door laughing,

and invite them in.

Be grateful for whoever comes,

because each has been sent

as a guide from beyond.

10 decembrie 2016

Judith Mészáros – „precum o epavă pe marea istoriei”

… și cocoșii latră metalic în praguri
spart țăndări, somnul se revarsă-n odaie
bucăți de vis, ici-colo, ghemuite-n unghere clipesc
– ochii lor galbeni cu sprâncenele smulse –
păianjen scrâșnitor – întunericul rece
se lipește de vene, de gemuri
și membrele chircite de-artrită împing
tăcerea rotundă, lucioasă ca luna
în canalele gâlgâitoare, murdare
plămâni șifonați explodează
în aerul stătut, vârtejuri lunare iscând
îmi bandajează bronhiile, splina
ușile scuipă neșovăielnicii pași
și tigrul sare din cotloanele memoriei
alb-negru, colțos și amar
scările se prăbușesc din casa străină
și pietrile albe, crengile albe
îmi descojesc inima
strigoii albi – visele – mă urmăresc pe străzi
șarpele drumului, bolnav, se îneacă-n băltoace
– o, zmeii pe care-i înălțam râzând! – și departe
portul se zvârcolește-n cearșafuri jilave și brusc
știrb-încărunțit începe să cânte
răgușite armonici, cobze, mofluze
voci sugrumate asediază spațiul strâmt
farurile oarbe vibrează, cauciucul horcăie stins
pantofii râcâie pavajul, balul începe
îngerii își pun măști, râd, ce dezmăț
și copilul mort îmi zâmbește prin geam
– o, departe e jocul, vara departe –
albit și lăptos aerul bate din aripi
ochii se dilată, nasturii sar
hipnotizații îngeri, cu degetele reci
îmi netezesc inima
varul cade, unghii solzoase zgârie
depărtările mute, cuvinte
lichefiate, verzi-ciupercoase
absorb încet-încet privirea, iată
domul metalic bârâie, pereții goi dispar
cărămizi stelare, uși scânteietoare lunecă zboară
și moartea pândește galeșă, pufoasă
obrajii ard, cuvintele zbârnâie
titirez râzător, carusel rotat
nu există oprire, nu există răgaz
îngerii țopăie, sângele meu galopează
câmpiile albe aleargă sticlind
colți magnetizați însămânțează lupii
în cărnurile noastre albite de vrajă
o, ce salivă prelungă de înger ne ține
făptura în cioburi lipită

… și vântul bocăne, adulmecă în jur
dezbrăcați, ne-ntindem în zăpadă
rostogolită, valea se prăbușește-n noi
cu sate sfărâmate, cu clopote domoale
și cai înjunghiați la sărbători
și râsete și dansuri ș-oglinzi ușor crăpate
la subsuori

vârtejuri-vârtejuri, mormane-mormane
de-oseminte uitate, cruci vii care ard
arar-arar ne strângem,
mai înviem puțin
ne cheamă luna
bufnițe ne pasc
și-o! – uneori
ce luminoasă, cerească ninsoare
îmi traversează arterele albite
de-o prea intensă minunare:
ești tu
ești tu – pe care stea
îți depeni blânda viață, ascuns în ce tăceri
atotmângâietoare – o!
și cad domol sfărâmată, n-am zei să te mai chem
îmbrățișez uitarea, somn de gheață
dar fruntea mi-o izbesc din nou de glasuri sparte
topoare rotitoare, îmbătrâniri deșarte
se zbat cuvinte-n mine – baloane de săpun
și nu e timp și nu e timp
se despletesc, se împletesc fâșiile metalice-ale lumii
– bandaje murdare rupte în vânt – și ne poartă
plămânii șifonați explodează, portul geme în noi
un soare zadarnic se ridică din ape
cauciucul scrâșnește, râs ostenit

mergem mai departe, mergem mai departe
și n-avem, n-avem, n-avem timp.

(selectia poesisinternational Claudiu Komartin)


Liviu Drugă – Pisica Lola, Leonard Cohen și boxa mono

Am avut azi o zi care ar fi putut trece printr-o ureche de ac
dacă s-ar fi terminat, dar nu.
Plutește încă acolo ascultând zvonuri
Ești mâine!
Ba nu, ești azi!
Ești mâine. Ești azi!
Lola vine lângă boxă și ar sări ca prin urechile unui ac
în muzica lui Leonard Cohen
”You want it darker
We kill the flame”

– Dă-o mai tare, stăpâne, și vino să ne aruncăm în boxă!
Ultima dată când a vorbit Lola, ziua
s-a cusut singură și singură a cântat mai multe nopți.

– Nu mai scrie despre mine, stăpâne, vino să ne aruncăm
în boxa asta singură!
Penultima dată când a vorbit Lola, ziua
s-a chemat singură pe nume
și nu răspuns nopți la rând!

”Hineni! Hineni!
You want it darker
We kill the flame”

– Nu mai scrie despre tine, stăpâne, vino să ne aruncăm în
boxa asta perfectă ca o viață aliniată unde ai fi putut să scrii toate cusăturile lumii și nimeni
nu ar fi fost în stare să le descoasă.
Când a vorbit prima dată Lola
boxa asta a apărut dintr-o vorbă aruncată la întâmplare de
zâmbetul mereu neterminat al lui Leonard Cohen

Parcă mai ieri era, el cârpea o pereche de ciorapi pe prispă
printre borcanele prăfuite, noaptea la 3,
cu pălăria pe jos și cu punga de semințe pe genunchi
Lola îi ținea lanterna în ochi la mișto:
– You want it darker
We kill the flame.

Am râs atunci cu toții. Tu ții minte visul, Leonard Cohen.
O să-l mai visezi. Noi nu.
Acum trebuie să să scriu despre tine, despre pisica Lola și despre ciorapii tăi găurițI (vezi pe unde mergi!).

Într-o zi să vii tiptil să iei boxa asta mono înapoi,
doar tu te auzi stereo în ea, ca o ureche proapătă de ac.


Traian Coșovei – Bad boy

Eu sunt băiatul cel rău care a pus – în sfârșit – mâna pe chibriturile casei.
Sunt cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei,
cel care hrănește cu ziare vechi păsările orașului –
sunt cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse,
sertarele smulse.

Am fost un copil rău. Cu ziare vechi mi-am împachetat sanvișul de la mama,
cu ziare vechi mi-am luminat viața ca să-mi văd viitorul până la capăt –
din ziare vechi mi-am făcut o casă, o iubită, un vis.

Dar eu sunt copilul cel rău care face șinele de tramvai să tremure,
fonta să împietrească în monumentele frigului.
Sunt copilul care a descoperit alcoolul și uitarea, singurătatea și robinetele ei de gaz.
Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă”
și cheltuiește banii zilei de mâine și e pus să-și câștige existența până la capăt.
Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia…

Dar când toți ai casei dorm și visează
eu fac să se bâlbâie moartea.


Emily Dickinson – I Had Been Hungry All The Years

I had been hungry all the years-
My noon had come, to dine-
I, trembling, drew the table near
And touched the curious wine.

‘T was this on tables I had seen
When turning, hungry, lone,
I looked in windows, for the wealth
I could not hope to own.

I did not know the ample bread,
‘T was so unlike the crumb
The birds and I had often shared
In Nature’s dining-room.

The plenty hurt me, ‘t was so new,–
Myself felt ill and odd,
As berry of a mountain bush
Transplanted to the road.

Nor was I hungry; so I found
That hunger was a way
Of persons outside windows,
The entering takes away.


Vintilă (Burși) Ivănceanu – Moartea trubadurului

Iubito, mă gândesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău
Cu steagul alb înfipt în el?
A fost muşcat de-un câine rău
Şi sărutat de Wilhelm Tell.

Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu –
O! Părul tău şi morţii tăi şi Amen
Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu’.

Şi mâna ta pupată de mireni,
Ciorapii tăi mirositori de damă
Prinşi cu lassoul ca bătrânii reni…

Şi eu întors pe partea treia,
Cum se întoarce mortu-n groapă
Şi-şi vede în pământ femeia
Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.

Şi eu iubito, eu sărmanul,
Zvârlit cu degetul la rişcă,(
Mortul când ia în gură banul
Să treacă apele în brişcă.

(Din volumul “Cinste specială”, 1967)


Magda Isanos – Dumnezeu

Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.

Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.

In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.

Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: “Pamintul meu…”
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.

Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: “Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc…”

“Faca-se voia ta, sol pasaresc…”
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca


Leonard Cohen – I Had It for a Moment

I had it for a moment
I knew why I must thank you
I saw powerful governing men in black suits
I saw them undressed
in the arms of young mistresses
the men more naked than the naked women
the men crying quietly
No that is not it
I’m losing why I must thank you
which means I’m left with pure longing
How old are you
Do you like your thighs
I had it for a moment
I had a reason for letting the picture
of your mouth destroy my conversation
Something on the radio
the end of a Mexican song
I saw the musicians getting paid
they are not even surprised
they knew it was only a job
Now I’ve lost it completely
A lot of people think you are beautiful
How do I feel about that
I have no feeling about that
I had a wonderful reason for not merely
courting you
It was tied up with the newspapers
I saw secret arrangements in high offices
I saw men who loved their worldliness
even though they had looked through
big electric telescopes
they still thought their worldliness was serious
not just a hobby a taste a harmless affectation
they thought the cosmos listened
I was suddenly fearful
one of their obscure regulations
could separate us
I was ready to beg for mercy
Now I’m getting into humiliation
I’ve lost why I began this
I wanted to talk about your eyes
I know nothing about your eyes
and you’ve noticed how little I know
I want you somewhere safe
far from high offices
I’ll study you later
So many people want to cry quietly beside you”


Gheorghe Grigurcu – Din lucarnă

Din lucarnă

Sub unghiul acoperişului apostrofînd

norul boem ce-ţi trece prin inimă

golul ce trece prin nor

daimonul ce trece prin gol

jumulit de pene cu vultureasca lui piele

ca de curcan

în timp ce la parter sfîrîie blînd

solarele tigăi din ajunul Crăciunului.


Leonard Cohen – Standing on the stairs

I was standing on the stairs
In the middle of the night
The wind was filled with silver
The moon was out of sight

And maybe I was waiting
Tho’ I knew you would not come
The night was soft as ashes
That a moth leaves on your thumb

I might have seen your shadow
A movement in the air
The wind was filled with silver
And it took me everywhere

I waited all the morning
And half the evening too
And even now I wonder
If I walked away too soon

Your beauty traveled through me
Like a thread goes through a bead
And when it frayed and parted
I floated like a seed

If we ever meet again
If we remember this
I pray our lives have deepened
Away from bitterness

They say it’s all been written
At least that’s what I heard
You read the life you’re living
But you cannot change a word

Your beauty traveled through me
Like a thread goes through a bead
And when it frayed and parted
I floated like a seed

I was standing on the stairs
In the middle of the night
The wind was filled with silver
The moon was out of sight.

Leonard Cohen – The law

How many times did you call me
And I knew it was late
I left everybody
But I never went straight
I don’t claim to be guilty
But I do understand
There’s a Law, there’s an Arm, there’s a Hand

Now my heart’s like a blister
From doing what I do
If the moon has a sister
It’s got to be you
I’m going to miss you forever
Though it’s not what I planned
There’s a Law, there’s an Arm, there’s a Hand…


Drumul magilor – T.S.Eliot (traducere Cezar Ivănescu)

„Înfrigurată ne-a fost sosirea,
Tocmai timpul cel mai rece al anului
Pentru un drum, şi încă un drum atât de lung;
Cărările adâncite şi vremea vrăjmaşe,
Chiar miezul mort al iernii.“
Şi cămilele înrăite, cu picioarele umflate, nărăvaşe,
Întinându-se în zăpada topită.
Au fost clipe când am regretat
Palatele de vară pe pantele dealurilor, terasele,
Şi fetele mătăsoase aducând şerbetul.
Pe urmă cămilarii înjurând, mormăind
Şi fugind, cerându-şi rachiul şi femeile,
Şi cetăţile duşmănoase, şi oraşele neprietenoase
Şi sate murdare, unde ni se cereau preţuri nebuneşti;
Greu am dus-o în drumul nostru.
La urmă am ales să călătorim toată noaptea,
Dormind pe-apucate,
Cu glasurile cântându-ne în urechi, spunând
Că toată asta-i o nebunie.

Pe urmă, în zori am coborât într-o vale mai blândă,
Umedă, sub hotarul zăpezilor, cu mireasmă de verdeaţă;
Cu un izvor susurând şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci pe cerul scund.
Şi un cal bătrân, alb, galopa îndepărtându-se pe pajişte.
pag. 233

Pe urmă am dat de o cârciumă cu frunze de viţă deasupra porţii,
Şase hamali în uşa deschisă jucând zaruri de monezi de argint,
Şi picioare izbind în burdufurile goale de vin.
Dar aici nu era nici o ştire, şi astfel ne-am continuat
Drumul şi am ajuns seara, nici o clipă prea devreme
Găsind locul; era (ai fi putut spune) mulţumitor.

Toate astea au fost de demult, îmi amintesc,
Şi aş mai face-o o dată, însă acum ştiu
Asta scriu
Asta: am fost mânaţi tot drumul acesta pentru
Naştere sau Moarte? Era o Naştere, sigur, am avut dovezi
Şi nici o îndoială. Am văzut oameni născându-se şi oameni murind,
Dar crezusem că sunt deosebite; Naşterea aceasta a fost
Greu şi amar chin al morţii pentru noi, ca o Moarte, moartea noastră.
Ne-am reîntors la locurile noastre, Împărăţiile acestea,
Dar nu ne e mai bine aici, în vechea îngăduinţă,
Cu oamenii aceştia străini, încleştându-se de zeităţile lor,
Aş vrea cu bucurie o altă moarte.


Leonard Cohen



Alexandr Blok – Cei doisprezece

(Traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu)


Neagră noapte,
Albă nea.
Vânt, strașnic vânt!
Pe picioare omul poate sta.
Vânt, strașnic vânt!
Pe-al domnului pământ!

Încrețește vântul
Neaua, jucăuș.
Iar sub nea – ghețuș.
Grea îi tare
Pe-așa lunecuș,
Vai de picioare!

De la o casă la alta
Un cablu de oțel.
Se zbate-o placardă pe el:
”Adunări constituante, puterea toată!”
Plânge-o băbuță-n suspine –
Răspuns la-ntrebare nu-i vine!
La ce atâtă risipă
De pânză, că-i lipsă la mulți?…
Câte obiele ar face în pripă
Copiilor goi și desculți…

Băbuța ca o găină,
Se-mpleticii prin troian mânată de vânt.
-Of, maică blajină!
-Of, bolșevicii ne bagă-n mormânt!

Vântul dă bice!
Nici gerul nu prea se lasă!
Un burjui la răscruce
În guler și-ascunde nasul.

Dar ăsta cine e? – Chică bogată;
Și rostește cu voce înecată:
-Pierit-a Rusia în foc!
Ehe, scriitor e –

Dar ăsta de după nămeți –
Pitiș, în negre veșminte…
Ehe, cam prost arăți
La față, tovarăș’ părinte!

Nu e mult de-atuncea,
Ți-amintești acum, –
Cum, pe pântec, crucea
Tăia-n gloată drum?

O cucoană-mbrăcată
În astrahan, se tânguie.-Uf,
Și am plâns, și am plâns, dragă!…
Lunecă și se-ntinse – buf!

Vai, vai! Ușurel!
Salt-o copăcel!
Vântul în goană
Saltă pulpana,
Trântește pe jos.
Smulge, poartă
Uriașa placardă:
”Adunării constituante, puterea totală!”
Și aduce din depărtare:

…Și noi am avut adunare…
…Chiar în clădirea de colea…
…După dezbateri
Am hotărât așa:
Deocamdată – zece, pe noapte – douăzeci și cinci…
…Mai puțin nici o para…
…Hai la culcare…

Pe stradă-un calic
În zdreanță se-ndeasă
De frig
Și vântul bate…

Hai, măi frate!
Vino –
La piept să te strâng…

În față cine-i?

Cerul e negru și rece.

Ură, amarnică ură
Fierbinte în piept, ca pe vatră…
Neagră ură, sfântă ură…

Tovarăși! Ochii
În patru!


Vântul zburdă, troiene clădind.
Trec doisprezece oameni în rând.

Negre curele pe umăr
Și focuri în jur, fără număr…

Țigara în dinți, chipul stâlcit.
De-ar fi șî un as pe spate!

Hei, libertate,
Fără cruce, așă!


Frigu-i, tovarăș, cumplit!

-În crâșmă Vanka și Katka își fac de cap…

-Ea are kerenci la ciorap!

-Ehe, și Vania e azi bogat…
-A fost de-al nostru și-acum îi e soldat!

-Hei, Vanka, burjui și lichea!
Încearcă s-o pupi, că-i a mea!

Hei, libertate
Fără cruce, așa!
Katka și Vanka petrec –
Cum petrec?…


Focuri, focuri în jur, fără număr…
Curele de armă pe umăr…

Pas revoluționar înainte!
Vrăjmașii nu dorm – ține minte!

Ține pușca mai strâns, frăție!
Chitește bine în sfânta Rusie –

Cu izbe de lut
Și groază-n șezut!
Hei, hei, fără cruce!


Și s-au dus flăcăii noștri
În gărzi roșii să slujească –
În gărzi roșii să slujească –
Capul să-și primejduiască!

Of, amarule – amar,
Ne-ai slăbit oleacă!
Paltonașu-i zdrențăros,
Pușca-i austriacă!

Noi, burjurilor în ciudă,
Arde-vom lumea zăludă,
Piară-n sânge reaua piază! –
Doamne, binecuvântează!


Într-o sanie ușoară
Vanka și cu Katka zboară
O lanternă pe hulube
Hei, păzea!

Măntăluță de catană,
Mutră tâmpă, dolofană
Și-și sucește, răsucește
Mustăcioara lui,
Mustăcioara lui…

Ehe, Vanka – lat e-n spete!
Vanka are clenci la fete!
Și pe Katka, proasta Katka
O vrăjește mereu…

Cu obrazul ridicat
Dinții – perlele-și arată…
Of, of, Katia, dragă Katia,
Of, grăsuna mea…


Pe-al tău e proaspăt, Katia
Semnul cela de cuțit.
Rana de sub sânu-ți, Katia,
Încă nu s-a lecuit!

Joacă sprintenă, ușoară!
Piciorușul mă omoară!

În cămașa dantelată
Te făleai, n-aveai habar!
Cu-ofițeri umblai odată –
Mai poftim de umblă iar!

Of, of, of, mai umblă iară
Gata-i inima să-mi sară!

Ți tu minte ofițerul –
N-a scăpat el de cuțit…
Ce-i , nu-ți amintești, holeră?
Oare mintea ți-a slăbit?

Of, of, dorul mă doboară!
Culcă-mă în patu-ți iară!

Ghetre cenușii purtat-ai,
Ronțăiai Mignon pe-atunci,
Dragi ți-erau cadeții, fată, –
Cu soldații azi te duci?

Of, păcătuiește-oleacă!
Dorul inimii să-mi treacă!


…Iar trece o sanie-n zbor,
Nechează trăpașul de zor…

-Andriuha, ajută-mă!… Stai!
Petruha, din spate să-i iai!…

Văzduhul e-n spulber de nea!…

Trăpașul și Vanka s-au dus…
Mai cearcă!… Citește mai sus!…

Trrra!…Lasă, lichea blestemată!…

Te-nvăț eu să-mi umbli după fată!…

A-ntins-o! Ei, lasă că mâine
Mai stăm noi de vorbă cu tine!

Dar Katka?- E moartă, e moartă!
Cu capul sfărmat lâng-o poartă!

Ei, Katka, – ți-ajunge ce zici?
Zaci, târfă să nu te ridici!…

Pas revoluționar înainte!
Vrăjmașii nu dorm – ține minte!


Țin cei doisprezece pasul,
Pușca-n bandulieră și duc.
Numai Petka, ucigașul,
Are față de năuc…

Pașii parcă și-i măsoară,
Calcă parcă mai pripit,
Geaba gâtu-ți înfășoară
În fularu-ți zdrențuit…

-Ce ești abătut, frăție?
-Simți pe inimă vre-un greu?
-Prea ți-e nasul de momâie,
Ori de Katia-ți pare rău?

-Of, tovarăși, grea-i năpasta,
Dragu-mi fu, cinstit v-o spui…
Nopți de chef, cu fata asta,
Fără număr petrecui…

-Fură pricina la toate
Ochii ei cu foc adânc.
Alunița cea roșcată
De pe umărul ei stâng…
Și-am ucis-o… blestemată
Fie-mi fapta de nătâng…of!

-Parcă-i cu flașneta-n spate.
Nu-l știam de lăcrămos…
-Sufletul, pesemne, frate,
Vrei să ni-l întorci pe dos?!
-Ține-ți firea, nu se poate!
-Fi mai dârz, mai inimos!

-Nu sunt vremi de dădăceală.
Vremi mai aspre ca oricând!
Va veni mai grea sminteala,
Ai răbdare, în curând!

Pasul Petea și-l rărește,
Uită Petea de amar…

Capu-și saltă tinerește
Și se-nveselește iar…

Veselie cu temei!

Încuiați casele, toate,
Că vor fi de noi călcate!

Beciuri descuiați –
Căci petrec ai noștri frați!


Of, amarule-amar!
Of, urât
De moarte!

Vremulița mea
S-o petrec chiuind…

Cefușoara mea
Scărpinând, scărpinând…

Floarea soarelui
Ronțăind, ronțăind…

Cu cuțitul meu
Spintecând, spintecând!…

Hei, burjuiule, zbori ca vrabia!
Că-ți beau sângele
Pentru draga mea,
Sprâncenata mea…

Doamne, odihnește sufletul roabei tale…

Of, urât de moarte!


Sub turnul Nevski totu-i pradă
Tăcerii, somnului deplin.
Nu se mai văd sergenți de stradă –
Flăcăi petreceți fără vin!

Stă un burjui la o răscruce
Cu nasu-n guleru-i mițos.
Și sufletul abia și-l duce –
Alături, un dulău râios.

Stă ca un semn de întrebare
Ca cel dulău cu pântec supt –
A vechei lumi asemănare
Cu coada strânsă dedesubt.


Vijelia se-ntețește,
Urlă vântul prin oraș,
Om cu om nu se zărește
De la numai patru pași!

În vârtej omătul crește,
Trombe către cer stârnește…

-Ce viforniță, Hristoase!
-Petka! Dai tu de ponoase!
De la ceas iconostasul
Te-a scăpat în strașnic ceas?
Ești un om fără rușine,
Ia gândește-te mai bine –
Pentru Katka, pe dreptate,
Nu ți-s mâinile pătate?
-Pasul revoluției ține!
Că-i vrăjmașul lângă tine!

Pășește-nainte, dă zor
Popor muncitor!


…Trec cei doisprezece-n ceată
Fără Dumnezeu.
Pentru toate-s gata,
N-au păreri de rău…

Puștile țintesc în noapte
Pe vrăjmașul nevăzut
Prin vifornița ce-n șoapte
Spulberă omătul mut,
Peste străzile-ngropate
Sub nămeți de netrecut…

Steagul roș
E înălțat.

Pași răsună

Te-ai trezit
Vrăjmaș spurcat?

Și în ploape vifornița bate
Zi și noapte

Nainte, dă zor,
Popor muncitor!


…Al puterii pas răsună…
-Cine e? Hai, ieși, că trag!
Nu e nimeni – doar furtuna
Joacă-n purpura din steag…

Uit-o umbră… stă chircită.
-Ieși îndată! Ieși că trag!…
E lighioana hămesită
Târând trupul ei beteag…

-Piei, jigodie râioasă
Că-ți fac seama, chiar acum!…
Lume veche, răpciugoasă
Ca dulăul, piei din drum!

…Colți de lup, zburlită blană,
După ei se ține scai, –
Rebegită-i lighioana…
-Cine e în față? Stai!

-Cine steagu-l desfășoară?
-Bezna-i grea, de nepătruns.
-Uite, unul se strecoară,
După casă s-a ascuns!

-Tot pun mâna eu pe tine,
Mai așteaptă tu puțin!
-Hei, tovarășe, mai bine
Ieși, că altfel trag în plin!

Trra-ta-ta! Năprasnic ropot.
Frânt ecou-i de pereți…
Râde-un dangăt lung de clopot
Vijelia prin nămeți…


…Și-așa trec cu bărbăție,
Cu dulăul cel flămând;
Steagul roșu fluturând
Și ascuns de vijelie
Și de gloanțe ocolit,
Peste zarea neguroasa
În lung foșnet mătăsos
În cununa-i luminoasă
Merge-n fruntea lor Hristos

(ianuarie 1918)


Jabberwocky de Lewis Carroll (traducere Mirella Acsente)

Era frigază; bursele clemoase
Se şurubau şi titireau în murbă.
Triţari erau toţi borogovii
Şi beghiţau porvecii drubă.

Fereşte-te de Jabberwock,
De fălci ce-nşfacă, gheare reci,
De pasărea Jujub, vorace,
De-arţăvajnic Bandersnatch.

Cu sabia grozavnică în mână
Duşmanul îndelung el îl cătă,
Şi cufundat în gânduri negre
Sub pomul Tum-tum se-aşeză.

Şi cum stătea pe gânduri îl văzu –
Cel Jabberwock, cu ochi de pară,
Venea hurdugolindu-se năvalnic,
Şuiermâind, scoţând văpăi pe nară.

Un – doi! Un – doi! Grozavnicul tăiş
Se năpusti şi-l puse în ţărână,
Iar capul i-l zbură – harş-hârş!
Şi galomfând, plecă cu tigva-n mână.

“Tu l-ai ucis pe Jabberwock?
Oh, fiul meu măruminos!
Oh, zi fereavă! Zi slăvoasă!”
Chiuhotea mereu voios.

Era frigază; bursele clemoase
Se şurubau şi titireau în murbă.
Triţari erau toţi borogovii
Şi beghiţau porvecii drubă.

Jabberwocky de Lewis Carroll (traducere Ioana Ieronim)


Era fierbirând şi burscii sprinlicioşii
Girau şi ferdeleau în plau
Armăruşari erau borogorioşii
Şi hasă raţii behluiau

„Ia seama fiule, Smeliţa!
Fălci care muşcă, ghearele ce prind!
Ia seama tu la pasărea Jub-Jub
La cleştele de carne furubind

Atunci luă paloşul în mână
El, căutând duşmanul bărbătos
Sub pomul zis Tum-Tum în iarbă
Şedea pierdut în gânduri, colo jos.

Şi pe când sta îngândurat
Smeliţa foc din ochii ei zvâclea
Zburând învâlvorată prin păduri
Ea bulbucea pe când venea.

Un-doi, stâng-drept şi înainte marş
Vorpalicul tăiş izbi un-doi
Şi moartă o lăsă în drum, iar ţeasta
I-o duse-n goana calului-napoi.

Smeliţa ai ucis-o tu?
Vino-mi în braţe, tânăr volaros
Tu, zi frabulioasă între toate, oh!
Aşa strigă, peste măsură de voios.

Era numină în tot vocul
Şi behluiau moioase lavuri
Mult lourat era nelocul
Şi murmii fuioroase-ntravuri.

Strămină şi pietrele murcoase
Se învârtesc şi pivotează-n plastă –
Frazbile toate, şi granchioase –
Iar clipele te trec prin poarta vastă.

a apărut în Almanahul Anticipaţia 1989 în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu.

Jabberwocky de Lewis Carroll (traducere Nina Cassian)

”Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cât de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul „oficial”, cuvinte cu o sonoritate cât se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă” (sursa și câteva poeme)

Dădeau în plopot ţopi asprili
Trombind, borţind prin ierboteci.
Stifoşii stupureau sporili
şi muimele zglăveci.
«Băiete, fugi de Bîzdîboc,
De fălci şi ghiare care-nşfacă,
De-naripata Cotîrjacă
şi de hidosul Croc!»
El apucă un harpiduc
şi-n murmur prunic, de coprus,
Se tăvăli sub pomul Huc
Căzînd pe gînduri dus.
Pe cînd statea cu gînd luptor,
Cel Bîzdîboc cu ochi de pară
Veni dinspre pădurea rară
Hulbărisind de zor.
Un-doi! Un-doi! şi-aşa, şi-aşa!
Cu harpiducul îl sfîşie
şi-l lasă fără scăfîrlie
şi ploncăie în şa.
«Pe Bîzdîboc l-ai crust! Ce zi!
Te-mbrăţişez, băiat frumos,
Sorinescent. Calc! Calos!»
şi vesel, sfîrcoti.
Dădeau in plopot ţopi asprili,
Trombind, borţind prin ierboteci.
Stifoşii stupureau sporili
şi muimele zglăveci.

Jabberwocky de Lewis Carroll (traducere Frida Papadache 1971)


Era friglind, linsoase zăvi
Se tot gyrau, gimblau în ob;
Numai ninsoare-n borogăvi,
Cînd momii sor deşciob.

Păzea, vrag fiu, de Trăncăvici!
Fălci care-nhaţă, Gheară-Rea,
Hîdul Bolbor zboară spre-aici,
Frumoaznicului! Păzea!

El spada-o lua cît ai clipi–
Lung îl cătă pe scîrţălat,
Popas făcut la Dum-dum-tri,
Pe gînduri cufundat.

Şi cît pe gînd el sta hătdus,
Cu ochii-n flăcări, Trăncăvici,
Suflînd venea-n galop pe sus,
Volvor prin grosdesiş.

Un-doi! Un-doi! Ca-n oase moi
Graval tăiş străpunge: zgrunţ!
Mort îl lăsă si tigva-i luă
Glapă-napoi zglobunţ.

Şi-ai omorît pe Trăncăvici?!
O, fătul meu gloluminos!
O, zi fruslavă! Ohei! Ohu!
Hulubăia voios.

Era friglind, linsoase zăvi
Se tot gyrau, gimblau în ob;
Numai ninsoare-n borogăvi,
Cînd momii sor deşciob.


Wyslawa Szymborska – Nevasta lui Lot
(în românește de Ștefan Aug. Doinaș și Olga Zaicik)

M-am uitat îndărăt să zicem din curiozitate.
Dar pe lângă curiozitate poate am avut alte motive.
M-am uitat îndărăt regretând farfuria de argint.
Din neglijență – ca să-mi leg cureaua sandalei.
Pentru a nu mă tot uita în cuvioasa ceafă
a soțului meu Lot.
Pentru că m-am convins dintr-odată că dacă aș fi murit
el nu s-ar fi oprit.
Fiind umilă și totuși nesupusă.
Trăgând cu urechea la urmăritori.
Redusă la tăcere, sperând că Dumnezeu și-a schimbat gândul.
Cele două fiice ale noastre dispărând după creasta dealului.

Mi-am simțit vârsta. Distanța,
inutilitatea pribegiei. Toropeala.
M-am uitat îndărăt când am pus jos bocceaua.
M-am uitat îndărăt terorizată de pasul următor.
Deodată cărarea mea s-a umplut de șerpi,
păienjeni, șoareci de câmp și pui de vultur.
Nici de rău, nici de bine – doar viețuitoare
târându-se și sărind buluc de panică.
M-am uitat îndărăt dezolată.
Rușinată de a fi fugit pe furiș.
Dorind să țip, să mă întorc.
Sau doar să-mi desfacă o rafală de vânt
părul sau să-mi ridice fustele.

Aveam sentimentul că ei mă urmăresc de pe zidurile Sodomei,
cu hohote de râs zgomotoase, ce nu mai sfârșeau.
M-am uitat îndărăt cu furie
ca să le savurez pieirea.
M-am uitat îndărăt fără voință.
Era doar o piatră alunecând, bolborosind sub mine,
Era doar o crevasă care-mi tăia drumul.
Un hamster mergea grăbit pe margine în două labe
și apoi am privit îndărăt amândoi.
Nu. Nu. Am alergat mai departe,
m-am târât și m-am repezit
până când întunericul s-a prăbușit din cer
și cu el pietriș fierbinte și păsări moarte.
Pierzându-mi respirația am sărit în lături.
Dacă cineva m-ar fi văzut, ar fi crezut că dansez.
Înțelegând totul, ochii mei au rămas deschiși.




30 septembrie 2016

Ion Stratan – Argument

De-aş apărea să vă cânt din liră: degeaba!
Coroana de urzici pe creştet măreşte geniul şi graba
Inflaţia scade geniul şi graţia.
Sun un muncitor. Muncesc cu
Spiritul. Vă scriu aceste rânduri rugându-vă
Să-l promovaţi pe elevul Popescu.

Suntem înconjuraţi. Cu oameni noi, molecule de aer
Cu carne noi oamenii şi noi cântecele cu vaer.
Cu acreală, noi, seminţele de lămăie, cu coapse,
Noi, sexurile şi noi, morţii, cu tămâie.
S-a tras cortina de piatră, cortina de bronz
Şi cortina de fier. Aplaudă un spectator prizonier.
Filatura, turnătoria mare e-n toi pentru ale
Conştiinţei nevoi. Nu vreu să mă-ntorc la natură
Nu vreau. Vreau să fiu înţeles cu scârbă şi ură
Vreau să-nţeleg veveriţa, isteaţa, care învârte
Pământul cu greaţa. Cândva nu era scris nimic.
A naşte oameni şi a scrie-i un tic. Nervos şi obtuz.
Carne de puşcă în tanc sub obuz.
La început a fost cuvântul Cuvânt. Ce numea el
Dezgroapă arheologii de vânt. Se scrie şi era.
Fără mâna mea cu furunculi care căsca.
Am iubit mult tot mai aproapele până-am ajuns
Să mă iubesc doar pe mine. Şi iată-mă uns.

29 septembrie 2016

Cristian Popescu – Antiportret

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.

Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul.

Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.

Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricînd în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atît. Să mai fumez, așa, o țigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.

Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrîni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfîrșitul.

Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar

27 septembrie 2016

 Ileana Zubașcu – Întru totul

Să fiu moartă de beată
beată criță
să vin de la o petrecere
din satul Botiza
de la prietena mea Ștefanca bibliotecara
de-a dreptul peste dealuri
noaptea la miezul iernii
să mă opresc într-o claie de fân
limpezită la marginea lunii
să-mi fac un culcuș
și să dorm pe vecie
până spre primăvară
când vor înfige oamenii furcile în mine
voind să mă-ncarce pe sani

Asta nu-i totul

Să pleci peste graniță cu un ansamblu folcloric
să-ți treci brațul privirii
prin capitalele Europei
ca prin niște brățări
să-ți atârni orchestrele la ureche
lângă cerceii pierduți
să-ți bronzezi pielea făcând nudism
pe plajele picturilor celebre din muzee
să dezgropi cetăți uitate de milenii
doar cu un zâmbet

să ștergi roboți retorici de pe fruntea
copilului strivit sub roțile
unui ceasornic uriaș în plină zi
să pierzi pe fiecare stradă câte-o mamă
să lași câte-un copil al tău
pe creștetul statuilor
pe care le-ai iubit o clipă
să alergi din gară-n gară prin mulțime
să nu te saturi și să crezi că e posibil
să-ți cumperi amintiri
din fiecare loc pe unde ai trecut
vrând să te-nșeli că nu le vei uita
și-apoi să uiți în clipa următoare totul
să crezi că toate acestea sunt nimicuri
ca aburul șters de pe geamul
mașinii când gonești prin ploaie

Nimic din toate-acestea nu e totul

Să mă trezesc într-un timp
cu picioarele sloi
cu mâinile cuibărite în gură
să-mi îndes cizmele cu fân
să-mi umplu sânul cu fân
și pantalonii cu fân
să-mi țină căldură și să
alerg din nou peste dealuri
să mănânc zăpadă zgrunțuroasă
să mă sperii de strigătul vulpilor
stropși-le-ar boala
să trec peste umbra pe văi adâncite în moarte
și să nu simt nici o clipă singurătatea
cosmică dintre reflexele cristalelor

Cred c-ar fi prea de tot să fie totul

Să dansezi până trupul tău limpede se face
până când trupul tău ud se înfășoară
în holdele ritmului și armoniei
până când se desprind din tine
străzile orașului Scopje împrăștiindu-se
prin Jugoslavia
asudate și cu răsuflarea tăiată
să te arunci pe scaun apoi
și să-ți vii în fire ca o brândușă de toamnă
scuturată de lună sub arbori

Ar fi de tot puțin să fie totul

Să mă scufund în zăpadă
până la subțiori
și să dorm iarăși astfel o vreme
apoi să urlu să se strângă în jurul meu lupii
să mă mănânce de vie jumătate
iar jumătate să rămân în zăpadă
zvârcolindu-mă să ies
măcar cu sângele în lume
oh, mânca-v-ar lupii clipe de tristețe

Asta nu-i totul, nu, nu

E-he-hei dragii mei prieteni
ce știți voi ce-i aceea
o femeie singură
într-un sat străin din codri
departe de casă
și de iubire
să ai cu toate acestea
curajul de-a lupta
cu inerția lumii, conștientă
cât de mărunți îți sunt dușmanii
și cât de mică fără glorie victoria

să te cufunzi cu fruntea înghețată
în palma unei pietre prietenoase
și să începi să plângi de neputință
până ce piatra a ajuns pe-un fund de mare
atât de singură și despărțită-n bezne
încât din puritatea ei va da lumină

Nici asta, nici poveste, nu e totul

S-ajung pe podul Izei ce desparte
satul Dragomirești de Bogdan-Vodă
să văd că apa curge printre ghețuri
să văd că stelele se-nvârt în ceruri
și globul printre ceruri se rotește

Iartă-mă pentru toți savanții lumii care au descoperit
și descoperă în continuare
lucruri de neconceput în imaginația ta
invenții epocale care te lasă rece și total indiferentă
în timp ce plângi fierbinte pentru un pui care și-a rupt piciorul
Iartă-mă pentru știința de acum și de mâine
pentru marile ei revoluții care te vor lăsa tot mai mult în urmă
în timp ce omenirea va goni tot mai mult înainte
Care om pe drum trecea
pomișorii-i scutura
poamele din pomi cădea
la masă se așeza
cu poame se ospăta
cu apa se stâmpăra
cu umbra se răcorea
maică-n veci te pomenea:
Cine-o făcut fântânele
Iartă-i, doamne, păcatele.
Numai pentru tine care ai două clase primare
merită ca toți poeții lumii să-și lase versurile coerente
să nu le frângă mersul lor de la-nceputul lumii
ca tu să le-nțelegi doar cu știința ta de simplă mamă
Care om ar fi trecut
pe scaon ar fi șezut
apă rece-ar fi băut
mai pomană-ai fi avut.
Așa m-ai făcut pe mine
pomană nu-ți faci cu nime
Iar de aici înainte încetează cuvântul
poate începe doar plânsul

Mereu între timp și mereu între mama

26 septembrie 2016

Gellu Naum – Întoarcerea poetului rispitor

Când a sunat am intrat în clasă
ei se aflau în bănci. Restul murise
mă priveau fix mă înscriau în catalogul lor
ce vă uitați am spus. Eu am lipsit am să rămân repetent
am fost în nord am discutat chestiuni
apoi în sud m-am culcat într-o pădure de iasomie
și ca o rufă albă am bâiguit în vânt
am și fotografia în culori cu o fată pe o plajă
eram premiant pe școală și la admitere am fost primul
ce mă fac am absențe. Ei mă priveau cu o tragică bucurie
nu scoteau o vorbă ai fi zis că le pare și rău pentru mine
eu le spuneam în gând urâților conțopiștilor
atunci a intrat Examinatorul purta pe umăr o rândunică de plumb
oh dacă ați ști ce mi-a șoptit la ureche.

25 septembrie 2016

Anda Pinkerfeld Amir (1902-1981) – Adunarea

traducere Costel Onofraș

via Poesis International

 Într-o zi, vei crește. Sigur, fiica ta
va fi pictoriţă. Vreau ca fiica ta să picteze. O familie.
Îi îmbraci pe toţi în costume de astronaut și-i pui să se ţină de mână.
De douăzeci de ani, lumea e agitată să afle ceva nou.
Dacă număr până la zece, te oprești. Așa e jocul.
Așa sunt făcuţi oamenii. În somn.

Când eram mică, maică-mea îmi spunea că
dacă mă uit atentă, pe Lună sunt cratere și acolo
moare cineva în fiecare zi. Așa, fanteziile mele
cu supereroi s-au terminat repede.

Acum nu-mi mai iese
nimic de la început. Mă plimb prin anticariate.
Nu știu ce vreau, dar cred că pot să strâng
pe cineva cu putere. Mulţumesc, nu e ușor să omori un om.

Suntem carne și sânge.
Fiecare lucru pe care-l ascundem e carne și sânge.
Cei morţi fac mai mult decât cei vii.
Întotdeauna, regretul umple buzunarul celor bogaţi.
Binecuvântat să fii, șarpe, tu care ai amăgit
pe cei mulţi, dar le-ai dat să mănânce!

Supusă, aștept. Copilul poporului meu, ești singurul de care pot
să-mi amintesc acum. Când mort de frig, mă strigi pe nume.

16 septembrie 2016

Petre Stoica – Într-o cetate modernă (1969)

Elev de liceu palid după întâia țigară
treci pe străzile orașului cu hortensii și femei sănătoase
însoțite de bărbați fără patimi

din turnul primăriei te salută un clovn
apoi dispare strănutând în văzduh

cine sunt mareșalii din stradă?
nimeni nu știe unde se află Europa
în cafeneaua de pluș bătrânii cu chipuri de marmoră
joacă zaruri dar moartea câștigă mereu

din pâlnia soarelui picură miere păsări umile
ciugulesc semințe de aur la picioarele Fecioarei Maria

de ce nu vine vântul
să liniștească sânii femeilor sănătoase
să-mi răcorească obrajii încinși de primul sărut
în parc lângă chioșcul fanfarei?

de ce nu vine vântul?
arșița topește fardul obrajilor tramvaiul galben
duce țăranii chipeși la gară – acolo
unde viața are gust de păcură dulce – acolo
unde se vând bilete pentru gările din paradis

seara pietonii se retrag în camerele lor mortuare
crește cântecul Lili Marlen
departe foarte departe
gramofonul gâfâie ca un obez în fața unei fecioare
o saltea cu aripi împușcate zboară pe fereastră

dar nebunii orașului întârzie sub felinare
și pipăie conturele Europei bolnave

15 septembrie 2016

Emil Botta – Vrajitoarea

Şi aşa,
cu scorţişoare şi cuişoare,
şi tăciuni şi cărbuni
şi vin de vanilie,
aşa, cu ochii legaţi.
Şi mă afumă cu păr de lup
şi aşează ea pe frunte
piepteni ciudaţi de os,
o claviatură.
Şi aşchii
şi mari cioburi de lună
şi felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ţine minte, să ştii.
Da, ţin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în oraşul de fag,
o nefiinţă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaştem persoana,
dar este cineva
cu ochii legaţi.
Cine a sugrumat statuia ?
Umbletele mele,
pe unde umblaţi ?
Şi vine lumea
cu eşarfe însorite
şi o prelată de pămînt
peste mine trînteşte,
Ce-ar fi
să mă vîndă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Şi să fie linişte, linişte,
rareori doar un rîs,
al vrăjitoarei de papură.

11 septembrie 2016

Ion Vinea – Septembrie

Copiii plîngeau de nesomn,
iarba moartă călise văile şi vitele păşteau mîhnite,
zăream mai departe caii goi, –
au murit toţi oamenii de pe pamînt dar nu-mi dau seama dacă e mai bine.

Să ne oprim aci lîngă fîntîna secată
că salcia serii cade apăsător,
chiar piscurile se gîrbovesc copleşite
iar moara de vînt, văduvă şi neagră,
înnebuneşte pe deal, înnebuneşte.

Te-ai ridicat şi nu-ţi mai aminteşti, deci coboară pe drumul
te văd cu pasul înfrînt cum răneşti cu un băţ pămîntul,
să nu te întorci daca te voi striga
că e mult mai trist să te văd plecînd
şi nu ştiu cît voi rămîne aşa.

Avesalon a sfîrşit fugar cu părul în vînt,
călărea spre codri, cu umerii albi şi gleznele în sandale,
azvîrlise ca pe o manta cîmpia,
dar a aprins un incendiu somptuos cu pletele încîlcite pe
gheare de ramuri uscate,
fruntea i s-a întins de moarte
şi a avut cearcăne de oţel ca o fată.

Toamna a muşcat podgoriile,
aerul e ca perlele bolnave,
luna fuge îngrozită peste păduri,
Doamne, trebuie să merg să mă culc,
vîntul îşi îndîrjeşte trîmbiţele lui de ţînţari
şi toată, toată noaptea o să sune ploaia pe tinichelele cerului.

03 septembrie 2016

B.Fundoianu – Odă omizii

Cum dormi, printre gutuie pe care cresc furnici,
ai ochii tare limpezi, picioare tare mici,
suflet cât o mireasmă proaspătă și gălbuie,
și pielea, cum e pielea cea linsă, de gutuie.
Dac-ai rămâne goală, pe scândură dormind,
aș crede că-i o grindă unde vierii prind,
când ziua-i încă bine bălană și e toamnă,
strugurii cei mai rumeni de tămâios și coarnă.
Dacă prin geam lumina curată ar fi nins
subit, pe carnea tare și tânără-ntr-adins
te-aș fi-ncuiat în mine, să nu te-mpingă-n noapte
omida mătăsoasă din fructele prea coapte.

03 septembrie 2016

W.B.Yeats illustrated by Chris Riddell


02 septembrie 2016

Ezra Pound

ezra pound

01 septembrie 2016

Tristan Tzara – Vacanță în provincie

Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul pasărilor în coajă de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.

24 august 2016

Jorge Luis Borges (născut pe un 24 august) – Despărțire

Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.

Nu vor mai fi decît amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
cîmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd…
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.

17 iulie 2016

Anne Sexton – Arta neagră

(traducere de Andreea Cornilă)

O femeie care scrie simte prea multe,
acele transe și semne rele!
Ca și cum cicluri și copii și insule
n-ar fi fost de ajuns; ca și cum bocitoare și bârfe
și legume n-ar fi fost niciodată de ajuns.
Ea crede că poate avertiza stelele.
O scriitoare e în esență o spioană.
Dragă, eu sunt acea fată.

Un bărbat care scrie știe prea multe,
asemenea vrăji și fetișuri!
Ca și cum erecții și congrese și produse
n-ar fi fost de ajuns; ca și cum mașinării și galioane*
și războaie n-ar fi fost niciodată de ajuns.
Din mobilă folosită el face un copac.
Un scriitor e în esență un escroc.
Dragă, tu ești acel bărbat.

Niciodată iubindu-ne pe noi înșine,
detestându-ne chiar pantofii și pălăriile
ne iubim unul pe celălalt, prețios, prețioasă.
Mâinile noastre sunt albăstrui și blânde,
Ochii noștri sunt plini de mărturisiri teribile.
Dar când ne căsătorim,
copiii pleacă dezgustați.
Rămâne prea multă mâncare și nimeni
să mănânce toată abundența stranie.

02 iulie 2016

Yves Bonnefoy (1923-2016)

Je suis comme le pain que tu rompras.
Comme le feu que tu feras, comme l’eau pure
Qui t’accompagnera sur la terre des morts.

Comme l’écume
Qui a mûri pour toi la lumière et le port.

Comme l’oiseau du soir, qui efface les rives,
Comme le vent du soir soudain plus brusque et


Et la beauté du monde s’y penchait
Dans le bruissement du ciel nocturne,
Elle mirait son corps dans l’eau fermée dormeurs,
qui se ramifie entre des pierres.
Elle approchait bouche et souffle confiants
De leurs yeux sans lumière. Elle eût aimé
au repli de sa robe fermée encore
Lisse sous l’épaule le sein plus clair,
le jour se levait autour de toi, dans le miroir, et le soleil
Ourlait ta nuque nue d’une buée rouge.

Mais maintenant
Me voici hors de la maison dont rien ne bouge
puisqu’elle n’est qu’un rêve. Je vais, je laisse
N’importe où, contre un mur, sous les étoiles,
Ce miroir, notre vie. Que la rosée
De la nuit se condense et coule, sur l’image.

24 iunie 2016

Paul Celan – „Elogiul depărtării”.

“În izvorul ochilor tăi / freamătă năvoadele pescarilor de pe Marea Demenţei. / În izvorul ochilor tăi / marea îşi ţine făgăduiala. // Aici îmi lepăd eu / – o inimă care-a zăbovit printre oameni – / veşmintele şi strălucirea unui jurământ: // Mai negru în negru, sunt şi mai gol. / Doar abjurând devin credincios. / Sunt tu, abia când sunt eu. // În izvorul ochilor tăi / plutesc, la pradă visând. // Un năvod de-un altul se prinde: / ne despărţim îmbrăţişaţi. // În izvorul ochilor tăi / un spânzurat sugrumă ştreangul” .

14 mai 2016

Șerban Foarță – Deunăzi demult

Mare s-ar cădea să-ți fie, Doamne, ținerea
de minte (nu ca a noastră, care-i scurtă
și ține cât ținem aprinsă o galbenă turtă
de ceară), ca să-ți amintești ce va fi fost în Vinerea

de dinaintea Paștilor, în satul Costești, Argeș
(era-n 18 aprilie 1930, la denie),
când ți-a ars biserica-ntreagă, de n-a mai rămas țipenie
de prunc viu într-însa… Eu nu sunt Voltaire, care sparge-și

și azi capul (mai alb, sub scufie, decât, sub bonetă, al bonei
sau al valetului ce-i întrerupe, la dejun, somnul)
pentru-a pricepe cum dracului Domnul,
în marea-i mizericordie, a-ngăduit prăpădul Lisabonei?!

Știu bine că cea mai spinoasă e teodiceea
între ramurile teologale,
și n-am să mă pierd în meandrele sale;
precum, tot de aceea,

am să-l urmez pe fratele Ludwig, carele
afirmă că, dacă
despre ceva nu se poate vorbi, e cazul să se tacă;
astfel că-mi înghit limba și-amarele

vorbe… Și totuși, în ciuda unei strângeri
de inimă, gândindu-mă la cei 116 copii din Costești,
tot am să strig: Doamne Dumnezeule, oriunde ești,
aibi milă de îngeri!

2 noiembrie 2015

27 aprilie 2016

Angela Marinescu și jazzul

Între două biserici albe
aruncate pe trotuarul gol
tu înalte cinste
călugăriţă infirmă
sub jetul opac
complexul luminos al
convertit în cuţit
dedesubt ultimul şanţ
creier crucificat
explozia întunericului

În preajma mea aceste
cuvinte însorite
dar de gheaţă. ele sînt
ceea ce numesc
efort existenţial. esenţă.

dincolo de ele vidul
dincoace de ele vidul
între ele vidul.
singură cu mine însămi
în faţa tuturor lucruriloe
ce şi-au recăpătat forţa
de a fi

la limita dintre tăcere şi
un urlet liniştit al puterii

sângele luptei se transformă
în jăratec
soarele îmi ocoleşte ochii
umbra răsare-n întuneric

disciplina drogului şuieră-n
castităţii din urmă
strigătul veşnic al coloanei vertebrale
macerate de vid
digestia bolţii

27 aprilie 2016

Ion Mureșan – Paharul

E o noapte feerică. Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.
Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar.
Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.

Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.

Îmi bag capul în pahar. Vodca e rece ca gheaţa!
Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: totu-i vis şi armonie!

Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.
Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieşind de sub lespedea de piatră.

Lângă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede. El susură cristalin peste pietricele.
În jurul lui, iarba e veşnic verde. În iarbă cresc flori gingaşe.

În izvoraş înoată copii mici cât păpuşile. Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.
Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.

Sunt îngeraşii de pahar. Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.

Îmi vine să vomit de milă. Îmi vine să vomit de tristeţe.
Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur,
să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine,
să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă.
El ar putea cânta cu voce subţirică vine, vine primăvara!

Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, cobor spre fundul paharului.
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.

Departe, în pahar, latră un câine. E toamnă. E ziua eclipsei.
Luna rotundă şi galbenă tremură-n pahar.
Printr-un ciob de sticlă, afumat cu lumânarea, văd cum un muscoi negru trece peste bec.
Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.

Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi cuminţi dansează în cerc.
Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru.
Totu-i vis şi armonie!

Dihania are un ochi al mamei şi-un ochi al tatei.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Citesc în ochiul tatei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?

Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.
Doar capul mi se loveşte de pereţi: unu-doi, unu-doi.
Îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cântă-n mine cu o voce subţirică:
Vine, vine primăvara!

Totu-i vis şi armonie.

26 aprilie 2016

ee cummings – Bătrâna scumpa mea etc

Bătrîna scumpa mea etcetera
mătuşa lucia în timpul ultimului

război ştia şi pe deasupra
mai şi spunea atît de bine
de ce se bate toată

sora mea
isabella tricotase sute
sute) de şosete pentru-a nu
mai vorbi de cămăşi scufiţe antipureci

etcetera mănuşi cu-un deget etcetera
mama spera

că voi muri etcetera
ca un erou se înţelege tatăl meu
răguşise tot spunînd că e
un privilegiu numai dacă-ar fi putut
în timpu-acesta eu

însumi etcetera eram culcaţi fără
o vorbă în noroiu-afund şi


cetera, la
surîsurile Tale
la ochi genunchi şi la Etcetera)

Chansons Innocentes: I

In Just-
spring when the world is mud-
luscious the little
lame balloonman

whistles far and wee

and Eddie and Bill come
running from marbles and
piracies and it’s

when the world is puddle-wonderful

the queer
old balloonman whistles
far and wee
and bettyandisbel come dancing

from hop-scotch and jump-rope and


balloonman whistles

20 aprilie 2016

Ion Mureșan – Alcool

“Ei duc în mână obiecte stupide.
Ei infuzează în aer nepotrivirea.
Nimic nu potriveşte cu nimic.

Pe-o rază, hai să zic, de zece metri în jurul lor,
e-un soi de stângăcie amăruie,
un strat subţire de stupiditate,
cerul deasupra străzii – ca ochiul de beţiv,
de-un verde spălăcit spre auriu,
cu o găurică neagră, în loc de soare, în mijloc.

Te-aştepţi din clipă-n clipă peste garduri
mii de copii să îşi ridice capul,
să te maimuţărească-n fel şi chip
şi, chicotind cu glasuri subţirele,
să arunce înspre tine mii de înjurături

dar lucrurile, mai ales, sunt umilite brusc,
par obiecte de muzeu uitate în latrină.

Când simţi că ţi se face milă de obiecte
şi-o milă nesfârşită îţi e de tine,
poţi să fii sigur că ai văzut un zeu
şi că, trecând, la rându-i te-a zărit
şi, în aceeaşi clipă, te-a uitat.”

15 aprilie 2016 

Marius Oprea – Muncă și frig

(via Hyperliteratura)

Din bătaia inimilor noastre se naște plusprodusul
adică faptul că încă trăim înseamnă că
încă este nevoie de
bătaia inimilor noastre. Era dimineață și
băusem toată noaptea cu Gică inginerul
după care conducându-l la poarta uzinei
am avut această revelație: o femeie la o fereastră
pieptănându-și cu tristețe firele albe.
De multă vreme trebuia scrisă această poezie.
Încă atunci privind la marginea unui drum înghețat
fulgii din aerul moale (fir-ar să fie! nu se poate
scrie despre amintire
fără să-i ghicești irisul întunecat de pofte?) m-au îmbrăcat
cu o piele străvezie care tresare și acum când
aprind o țigară: poezia este ea chiar acest moment de odihnă în noapte.

Un vis
se acoperă cu gelatină și sfârșește cu totul
în fața cănii cu ceai de sovârv. Mă doare capul.

Gică a intrat demult pe poarta uzinei mahmur și mirat
poate ca într-o femeie neașteptată. Apoi orele fierb greu
în ciorba producției până la desprinderea de oase
și gândurile ajung aici
în această parte a poeziei
în care trebuie să se vorbească
despre dragostea ei pentru adevăr – aceste versuri
să se tipărească pe foiță de aur cu litere de aur –
căci dacă poezia e ficțiune realitatea e constrângere.

Ceasurile sună: din fiecare vis
țâșnesc două brațe și soarele
și voci se împletesc în abur
și se ridică la cer.
Din bătaia inimilor noastre se naște o altă planetă
pe care trupurile umblă îndepărtate de creier
prin stufărișuri și bălți, iar pădurea e înaltă
departe și foarte violetă. Trupuri care
trebuie să muncească.
Iar carnea asta și mădularele
unde cu înțelepciune ea s-a așternut astfel
încât să pot mânca, dormi și munci în timp util,
fără pierderi acest trup stă deci la marginea drumului înghețat
cu privirea în zdrențe.

din Solo de tamburină (1999)

08 aprilie 2016

Alex. Leo ŞERBAN oasele fine ale peștelui

acel tramvai traversează orașul
griul monumental
și abia am timp să mă gîndesc
la mine

ce rămîne din clipa de față?
nu sînt orb
să cred în existența imperisabilă
a prezentului, a ceea ce se scurge
printre degete atunci cînd număr
același zece, cinci și cinci,
sperînd într-o eroare
nu am surzit încă
auzul mi-e ager ca o ureche
trezindu-se dimineața
și simțind foșnetul pernei
senzațiile-mi sînt mai ascuțite
ca niște cutii de chibrituri

și totuși simt această neplinătate
nerotunjire cu care mă identific
aproape de luciul unei cutii
de conserve
pe care aș vrea să-l șterg
sau să-l fixez undeva definitiv
așa cum aș deschide conserva
cu un clește
și aș număra oasele
fine ale peștelui

03 aprilie 2016

JRR Tolkien – Luthien Tinuviel

(aici o înregistrare rară cu Tolkien cântându-și un poem)

“The leaves were long, the grass was green,
The hemlock-umbels tall and fair,
And in the glade a light was seen
Of stars in shadow shimmering.
Tinuviel was dancing there
To music of a pipe unseen,
And light of stars was in her hair,
And in her raiment glimmering.There Beren came from mountains cold.
And lost he wandered under leaves,
And where the Elven-river rolled
He walked alone and sorrowing.
He peered between the hemlock-leaves
And saw in wonder flowers of gold
Upon her mantle and her sleeves,
And her hair like shadow following.Enchantment healed his weary feet
That over hills were doomed to roam;
And forth he hastened, strong and fleet,
And grasped at moonbeams glistening.
Through woven woods in Elvenhome
She lightly fled on dancing feet,
And left him lonely still to roam
In the silent forest listening.He heard there oft the flying sound
Of feet as light as linden-leaves,
Or music welling underground,
In hidden hollows quavering.
Now withered lay the hemlock-sheaves,
And one by one with sighing sound
Whispering fell the beachen leaves
In wintry woodland wavering.

02 aprilie 2016

Tripon -Vlad Moldovan (n.1981)


Încerc să fiu sincer şi
să nu le înfloresc.
Mi-am găsit o spărtură în zid
îmi vine până la umeri
şi pot să scriu comod.
Soarele bate în dreapta mea
cum numai în septembrie poate bate –
o ia pe la spate, trece de ierburi,
se înfiltrează sub pietre.
Sticla de bere stă în stânga mea
nu trebuie să mă întind prea tare
să o apuc.

Tocmai a trecut un biciclist
şi după el o maşină.
Văd că gândim în posibilităţi
lumea se pliază domol
pe frumuseţea lor zgrunţuroasă.

Nu am multe de spus:
Cred că suntem nişte maimuţe
care învaţă necontenit tehnici.
Tehnici foarte diferite
Şi stranii.
Unii le au cu socializarea.
Alţii fac câte un lucru
şi după aceea
povestesc despre el sau
îl analizează.
E safe.
E pentru schimb.
Un fel de mimetism hilar.
Şi eu fac la fel.

Problema mea însă e
că sunt cam sălbatic.
Tehnicile mele nu se potrivesc
cu ale multor oameni.
Nu pot vorbi prea mult
pentru că mă hăpăie imensitatea
din ce în ce mai crudă.
Nu am răbdare să schimb
impresii dar am toleranţă
iar uneori mă tem de
modurile voastre de desfăşurare.

Eu aş zice că îs sălbatic
dar nu vreau să epatez şi
nici să exagerez şi dacă
nu sunteţi de acord
aş lăsa de la mine imediat.

Sunt o fire molcomă
cam cum sunt câinii scunzi
de pe străduţele mărginaşe.
Puţin băţos dacă mi se permite.
Puţin afectat sau evaziv dacă nu.
Dar credeţi-mă înţeleg
destul de repede ce şi cum
dictează sufleţelul vostru.

Uneori, când am stat prea mult singur
mă entuziasmez rău de tot de
ceea ce scriu şi cred că
e ceva nou
din care câţiva or
să ştie ce să facă.
Dar nu sunt sigur aproape niciodată.
Însă sunt extatic
şi mă umple
incredibil din afară
la fiecare milimetru de minunăţie

Îmi place muzica şi
îmi place ce e miraculos
sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase
– Numai dacă nu le-aş zburătăci
prin cuvintele conştiinţei –
Aşa îmi spun.
Aşa mă îmbărbătez.

Ştiu că şi eu, ca o maimuţă,
Ca şi voi, dacă m-aş confrunta
cu experienţele dificile ale vieţii,
dacă m-aş găsi într-o
situaţie de supravieţuire,
mi-aş da arama pe faţă,
adică aş face lucruri
naşpa şi necesare.
Chestii mediocre sau
triste în sinceritatea lor
pe care le-aş uita destul de repede.
Dar nu mi se întâmplă aşa,
şi mă pot considera
extrem de norocos că mă ţine lumea
într-un cocon ciudat
şi că am reuşit până acum
să fentez „greutăţile vieţii” extrem de bine.

Din postura asta vă vorbesc.
Ca un Extrasensibil
vă spun că e minunat.
Pentru că aura se arată prea des
într-un zid zdrelit, pe un acoperiş
spulberat de lumina lui septembrie.
Hăt sus în văzduh
Ici şi colo sub streşini.

Divinaţia şi liniştea
sunt virtuţi gemene.
Divinaţia şi liniştea
mă leagănă
de când am făcut ochi.

Am stat am citit ce am scris
puţin m-a furnicat puţin e ridicol
şi după asta repede am văzut
nucul imens.
Pe trunchiul lui
apusul face ce trebuie.

Cred, şi cu asta termin,
că unor oameni
le este dat să fie fericiţi
în singurătatea lor meticuloasă.

28 februarie 2016

Radu Cosașu – Nu faci nimic pentru mine

Nu faci nimic pentru mine, prin ce-mi dovedeşti că mă
iubeşti? mă distrugi, dac-aş muri n-ai veni să mă vezi –
aşa urli şi te zbaţi în numele unei demnităţi prea
abstracte pentru a nu simţi că sub această bucată de
hîrtie s-a ascuns o firimitură de pîine care-mi rupe
vîrful creionului, îl ascut şi mă gîndesc că nu am
decît două căi de urmat: ori a boxerului ori a
poetului. Boxerul – aşa cum a învăţat în preliminariile
olimpice, în urmă cu ani şi ani de la adversarul său, Allen
Hudson, care-şi bătea joc de greşelile lui în timpul
meciului –
loveşte şi strigă în timp ce se bate. El ştie prea bine că
nimeni nu poate încasa simultan şi upercuturi şi vorbe
grele de dispreţ şi lăudăroşenie. El l-a trimis pe Sonny
Liston la podea, chiar în prima repriză a meciului revanşă,
şi i-a strigat celui căzut: Hai, ridică-te! Nici n-am început!
Bate-te! Liston nu s-a mai ridicat. Dar ce mai strigă boxerul
Cassius Clay, lovind sau apărîndu-se? Dînd sau primind,
el strigă:
Sînt cel mai tare din lume! Cel mai frumos! Cel mai rapid
din lume! Sînt singurul de pe glob care pot spune cînd
te voi
pune K.O. Şi aşa e. Numai că eu nu sînt nici cel mai
frumos, nici cel mai tare din viaţa ta, sînt greu la minte şi
nu pot preciza niciodată nimic. Eu te lovesc mediocru şi în
tăcere. Calea poetului e aceea descrisă de iubita lui – care
încă trăieşte, la 84 de ani – femeia căreia el îi dedica
fiecare poem şi o întreba: Pot să-ţi dedic acest poem?
şi ea observa: Da, dar e scris pentru altă femeie, ai oare
acest drept ? Şi el replica: Sînt multe femei adunate în
acest poem. Şi pe toate le-am numit Maia. De aceea e
al tău – şi scria solemn, sub titlu, numele ei şi numai
numele ei care, fireşte, nu era deloc Maia. Ea înţelegea.
Strigătul: „Tu nu m-ai înţeles…” nu-mi aparţine. Lucid,
constat că boxerul declamă poeziile sale în timp ce se
versurile vin singure în timp ce el se blochează în colţ,
pregătindu-şi un jab de stînga, iar poetul face halterofilie
şi devine campion mondial de tir, cu propriu-i cap.
Ce pot face în faţa acestor piste care nu fertilizează decît
enigme –
în timp ce tu-mi urli că toate cascadele au derapat din
mea? Rup cu acea linişte a ipotenuzei – care mă fascinează
de cînd am auzit de ea, din vorbele poetului argentinian
– rup
din „Codrii Lăpuşului”, restaurantul în care mîncăm ciuperci
înăbuşite, ultimul brad înzăpezit care nu încape în nici un
taxi şi ţi-l aduc, tîrîdu-l după mine prin Bucureştiul
înverzit, ca pe o lungă şi nesimţită dîră de sînge, după
sacrificarea unei tenacităţi, puerilă ca un miel.

Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita, 1978

27 februarie 2016

Florin Iaru 

Pe strada Pavlov
se lasă dresaţi.
Strada Pavlov
cu un bec în braţe
îi cheamă la datorie:
– Uite luna, cîinilor,
Uite pisica, domnilor,
Uite osul, doamnelor,

Şi ei aleargă
după becul de 60 de waţi
după cum au fost învăţaţi.
Animale albastre şi mov
sentimente –
picioare de broască
pe strada Pavlov.
Într-o gură de lup
trăgînd de şnurul senzaţiei
indivizi doritori să cunoască.
În eprubete
şi regrete.

Hai, stradă Pavlov,
născătoare de cîini
iubită encefalogramă,
urlă tu de durere
pentru drepturile omului.
Stradă Pavlov
stradă pavlov
Ţara orbilor
unde cîinii-mpăiaţi
sînt împăraţi.

18 februarie 2016

Mihai Ursachi – Spre steaua carnagiului

Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereştile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.

“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-şi spinarea, tăcu.

“Pentru ce eşti atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Şi simţindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în ţesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roşii de sânge…

“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poţi avea.”
Şi plin de mânie lovii cu cravaşa mea, pleosc!
În ochii fiinţei aceleia, care tăcea.

Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.

Iar mâinile mele sunt roşii, sunt roşii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloşii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.

15 februarie 2016

Florin Iaru – Frumoasa fără corp

Spart de băutură și oboseală am alunecat
spre dimineață în așternuturi jilave.
Știți și voi cum e în zori, după chef.
Lumina bate camera-n cuie de fier
albastru și rece.
Un glass-papier
pe care – dacă te freci puțin –
te-ai șters, te-ai julit.
Ca inima care te-a bifat.

Visam că mă fac praf respirînd un suflet cenușiu.
Și din jilăveala nesuferită a lucrurilor străine,
parfumul unui corp mic, uitat
m-a luat în brațe.
Era o îmbrățișare foarte grăbită,
foarte gălăgioasă,
carnea mea a țipat de groază și încîntare.
A fost o iluzie, o idee, o arătare,
dar avea gură și sîni
și avea păr la subsuori și-ntre picioare.
Aidoma vieții mai vie
mai adevărată ca adevărul.
Vorbea fiecărui simț în parte,
se supunea și se revolta deodată,
adunată într-o materie împrăștiată.

Sfîrșitul urît al petrecerii se rostogolea pe scări,
iar eu adormeam într-o lume fără urmări.
Pe urmă somnul, adică trezia,
adică uitarea de-a binelea, bine.

Frumoasa fără corp s-a evaporat de la mine.


14 februarie 2016 (de-o valentină)

Tristan Tzara – Insomnie

Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruș
Că-ți fac rău insectele ochilor mei
Ți-e legat părul ca la căței
Și ți-e trupul întins ca pielea de mănușă

Dormi lîngă mine ca un strat de flori
Ești tăcerea dunelor submarine
Visează întîlniri ascunse cu scafandri
Mări pătrunse de balene pentru iubire
Și peștișori colorați circulînd în formă de scrisori

Blană de vulpe în răsăritul soarelui întinsă
Se răspîndesc în aer șoimii albi ai bucuriei
Îmi place dragostea în fînul proaspăt cosit cu urzici
Și prietenia în odăile cu mobile vechi și mici

Pentru mîine
Să mă plimb cu tine în grădina publică
Fii păpușă
Să-ți înțeleg mecanismul

Fii pisică
Să mă joc cu tine altfel
Fii soră mai mică
Să mă îngrijești
Să nu mai presupui că te înșel
Să-ți fiu Polichinelle cu muzică.

Primele poeme, 1971

12 februarie 2016

Radu Gyr – Unde sunt cei care nu mai sunt

(audio inedit)

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea

10 februarie 2016

Madi Marin (10 februarie 1956, București – d. 31 martie 2003)

Elegie – Ducem o viaţă dublă

Ducem o viaţă dublă.
Aici poemul, visul brutal, lecţia despre verb,
rotativa lui mâine şi ieri.
Dincolo de fereastră urechea destinului,
săpând liniştită, în toamna de câlţi.
Mai presus de orice,
există acest echilibru pântecos.
Ce nebunie, îţi spui prea târziu,
să supravieţuieşti articulând fericit
nenorocirile altora!
Dar urechea destinului
sapă liniştită în toamna de câlţi,
unde tu potriveşti mistere
în ficţiuni pentru orbi:
Aici, personajul fericit,
pe un acoperiş înverzit,
îngână magii de sub pleoape.
Dincolo, cineva care te-a părăsit
meştereşte la trecutul lui singur.
Într-o parte a minţii
se iau la harţă vieţii şi sfinţii.
În cealaltă parte a morţii
forfotesc şi declamă minciunii şi sorţii.
Apoi, nu mai ştii: sub pleoape e gheaţă la mal
şi rotativa lui mâine şi ieri
înghite poemul, masa, visul brutal,
lecţia despre verb…
Ai mâinile goale şi grele.
Aici, albite de spaimă.
Dincolo de fereastră,
săpând liniştite, în toamna de câlţi.


de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz şi albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
şi covoare moi,
cu doamne cochete şi nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.
De-aş avea şi eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care eşti şi mai iubită:
o nevroză ca un abur de muşeţel,
după care eşti şi mai buimacă,
după care fluxul feminităţii tale asaltează lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,
în cotloane diverse şi simple, cinstite,
unde să nu existe decît un pat în care să dorm
şi un lighean în care să vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.


Ea aştepta sosirea musafirilor în marea sufragerie.
Nici unul dintre gesturile ei ascuţite nu avea capul însângerat.
Nici o portocală nu fusese tăiată atât de frumos.
Nimic din ce ar putea face un salt mortal în ficţiune.

(s-a mai spus:
o femeie, o oglindă, trei papagali nemuritori
o armă de foc, un testament răutăcios, ceasuri pictate cu fructe
o rochie de bal, un soldat de plumb, o piele de capră
un zepelin roşu, un fluier de bâlci, un caftan neverosimil)

Descrierea este aproape exactă.
Lipsesc eu, memorie a celor 5 4 3 2 1 etaje
numărate încet de ochiul egiptean,
proaspăt vopsit.

Mariana MARIN

07 februarie 2016

Viorica Răduță – Tata și mama

(doamna Răduță a fost profesoara de limba și literatura română a lui Mihu, la Liceul Cuza din Ploiești)

Dacă priveşti
în jurul casei
în casă
strada până la statuia lui Bagdat
dacă te apleci sau nu te apleci
fotografia mamei fotografia tatălui încep pământul
tata îi croieşte costumul din prag
mama pune culorile şi o muşcată
trecută de iarnă din roşu în roz

mai întâi îl îmbracă tata după 20 de ani mama
costumul e acelaşi
ţine înăuntru un aer închis
oraşul stă în el până se lărgesc mânecile pieptul şi rozul
de aceea când te uiţi în oglindă
mama se uită fără picioare la el

nu ştiu cum croia tata materialul
cerul îţi vine totdeauna la umeri
îţi vine şi astăzi purpura în apus
pământul de sub casă e mai lung
decât braţele
şi mereu trebuie să le scurtezi
să încapă ziua
să încapă noaptea în care mama ia ora cu ea

ora e de sticlă
o apă îngheţată
cana de pământ nu o poate cuprinde
sparge dimineaţa cu mama în ea
să-şi ia paltonul albastru închis de la crivăţ
dedesubt taiorul şi fusta cu mirosul de mere domneşti

când tata i-a măsurat talia
apusul a trecut pe cureaua maşinii singer
de aceea mama a cusut încă 20 de ani
taiorul venea perfect cu apusul în el

după aceea şi-a scurtat părul s-a
uitat prin casă
a îndreptat reverul de catifea neagră
a mai tras o cusătură la spate
să stea cu capul mai sus

trupul se mai croia o dată
după taiorul din lâna spălată în
două ape
şi nunta cu întăritură dedesubt
pusă de tata pentru iernile grele din Bagdat

pe când picioarele mamei au în ele războiul de ţesut
ea cere din fotografie pantofii de
piele neagră
pantofii n-o mai încap
sunt strâmţi la mers

tata cere foarfecele de fontă
noaptea a spălat cusăturile odată cu mama
trebuie să-i facă acum din pământ talia

talia e în jurul casei în casă
pentru o singură depărtare.

(via Lumina)

05 februarie 2016

Geo Bogza – Motto

Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam zece degete
în loc de o sută, sau mai bine unul singur, putând
să se prefacă în fulger,
că trebuia să calc pe pământ în loc să zbor, sau mai bine
să mă aflu într-o mie de locuri deodată,

totul mă chinuia atunci, dragostea dintre bărbat şi femeie,
pe care eu aş fi vrut-o altfel, suprapământească,
o întâmplare fantastică, la care să ia parte oceanele, şi
nebuloasele, cu toată întinderea şi profunzimea lor,

deznădăjduit eram şi plin de o cruntă revoltă împotriva
mizerei condiţii umane,
visând mereu flăcări mari, apocaliptice, care să prefacă
în scrum sărmanele noastre fiinţe nedesăvârşite şi
tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi de destinul
biologic al lumii.

04 februarie 2016

The Lake Isle of Innisfree – W.B.Yeats

I will arise and go now, and go to Innisfree,

And a small cabin build there, of clay and wattles made;

Nine bean-rows will I have there, a hive for the honey-bee,

And live alone in the bee-loud glade.

And I shall have some peace there, for peace comes dropping slow,

Dropping from the veils of the morning to where the cricket sings;

There midnight’s all a glimmer, and noon a purple glow,

And evening full of the linnet’s wings.

I will arise and go now, for always night and day

I hear lake water lapping with low sounds by the shore;

While I stand on the roadway, or on the pavements grey,

I hear it in the deep heart’s core.

31 ianuarie 2016

Şi leprosul care va avea această plagă pe dânslu să aibă vestmintele rupte şi să strige: necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cât va fi această plagă pe dânsul; necurat este şi va locui singur; afară din tabără să fie locuinţa lui. (Leviticul 13-45)
au primenit izvoarele din jgiaburi,
au spălat gâtul mierlei din pădure,
au spart cu plugul proaspăt arătura,
au pus în dosul plugurilor oameni,
şi-au pus în palmieri atâtea flăcări,
de parcă eşti în orice palmier,
de parcă-n orice flacără eşti, Doamne.

Aş vrea să cad trăznit în faţa ta,
tu, care n-ai nici început, nici capăt. Şi-aş vrea
să te sărut în palmieri şi-n flăcări,
dar teamă mi-e să nu-ţi mânjesc pământul,
să nu-ţi mânjesc curata buruiană,
să nu-ţi mânjesc gândacii de prin coji,
şi lucrurile de lumină, toate,
pe care le-ai făcut în şase zile.

Căci trupul meu se crapă de buboaie,
şi din obraji
vinete coji au curs vânăt puroaie;
şi ochiul meu e de privire scurs,
şi mâna mea se razimă în bâtă.
Sunt o mocirlă-n care cântă broaşte
şi-s raci de lut şi lipitori murdare,
pucioasă e de secetă şi soare.
Şi sufletul meu, broască, de urât
orăcăie, o, Doamne, către tine.

O, dac-ai fi şi tu ca mine, Doamne!
O, dac-ai fi şi tu lepros ca mine
şi de-ai avea şi tu buboaie multe
şi ochii scurşi de lacrima luminei!
O, dac-ai plânge când se surpă seara,
când vitele se-ntorc din scăldătoare,
când oamenii vin câte doi din câmp,
când plânsul tău nu-i nimene să-l stângă…
O, de-ai porni şi tu pe drum, bicisnic…

Câinii cei ciolănoşi te-ar strânge-n garduri,
drumeţii din şosea te-ar ocoli,
nu te-ar primi la rugă sinagoga.
Fecioare, la fântâni, cu şolduri dure,
de greaţă ar scuipa în sânii albi,
şi pruncii care au vorbit în rugă:
fii proslăvit, o, Doamne, ce-ai creat
pământul şi făpturile dintr-însul,
ar sta să-ţi scuipe-n faţa de văzduh
şi te-ar goni cu blèsteme şi pietre.
Da, Doamne, dac-ai fi lepros ca mine,
ai fi gonit cu pietre.

Au ce-am făcut eu, Doamne, că mă bântui
cu bube, ca pe broaştele cu râie,
cu ce-am păcătuit
ca să mă rupă-n incisivi dulăii,
ca să nu fiu primit în sinagogă,
ca pân şi pruncii tăi să-mi svârle pietre,
şi ca fecioarele cu şolduri dure
sperios să-ntoarcă-obrazul de la mine?

Mă miluieşte, Doamne, miluieşte,
şi, dacă poţi, mă curăţă de boală.
Dar nu-mi lua şi bulgărul de viaţă
ce-şi risipeşte-n mine untdelemnul
cum nu-l iei nici furnicei, nici lăcustei.

Ştiu bine, Doamne,
că tu eşti teafăr fiindcă-s eu lepros,
că am ieşit egal din nefiinţă,
că prosternarea mea îţi dă mărire,
că neştiinţa mea îţi dă ştiinţă,
că slăbiciunea mea îţi dă putere,
că murdăria mea îţi dă lumină.

Şi lasă-mi plânsul, frunză clătinată,
tu, ce mi-ai scris să fiu cuibar de şerpi,
tu, care-ai hotărât să fiu lepros,
tu, care-ai pus în sufletul meu ura,
tu, care-ai vrut să fiu ca dobitocul
din împuţite vizuini de codri,
fără de pui şi fără fericire…
Tu n-ai voit să fiu ca pomul tânăr,
crescut vânos la curgere de ape.
Tu n-ai voit să am şi eu cocioabă,
să pot intra şi eu în sinagogă,
să pot avea şi eu copii sălbateci
şi vreo fecioară-n prag cu dure şolduri,
şi câni la gard, pe care să-i asmut
când trec pe drum leproşii cu buboaie.

Şi, dacă vrei, atunci ascultă-mi voia,
lasă făptura mea necurăţată
şi dăruieşte-mi moartea pământească,
aşa precum e hotărârea ta.
Şi-atuncea când mă voi desface-n noapte,
prieten bun cu viermii cafenii,
grâu pentru încolţirea care vine,
când voi muri şi eu ca şi ceilalţi,
când n-am să-ţi mai mânjesc pământul, Doamne,
n-am să-ţi mânjesc curata buruiană,
n-am să-ţi mânjesc din lucrurile toate
făcute-n şase zile de scriptură
atunci când voi veni la tine, Doamne,
şi când puroiul o să-mi fie sevă,
o, pentru vina de-a fi fost lepros,
tu, Doamne, dacă vrei să-mi faci dreptate,
pe toţi acei ce-mi asvârliră ură
(ura celor puternici pentru slab)
o, nu-i trimite-n flăcările roşii,
o, nu-i supune dureros la cazne,
ci cheamă laolaltă toţi bărbaţii
(acei din câmpuri şi din sinagogi),
drumeţii care-mi ocoliră drumul, […]
dulăii care-au vrut să-mi rupă trupul,
şi lasă-i, Doamne, ca să mai învie,
să mai trăiască înc-o dată-n lume,
şi, ca să ştie ce e fericirea,
îi fă pe toţi leproşi.

Da, ca să ştie ce e fericirea,
îi fă pe toţi, o, Doamne, fă-i leproşi! […]

Dar iartă pe fecioarele cu şoldul
de lapte alb şi ţâtele de lapte,
că ele n-au vrut nici un rău să-mi facă,
că ele, Doamne, nu ştiau ce fac,
şi chiar dacă-mi fugeau sperios din cale,
eu mă opream din drum,
şi în genunchi, pe urma din pământ,
le sărutam picioarele desculţe

30 ianuarie 2016

Petre Stoica –  “O nuntă de cenuşă”(1977)

Fiecare îşi are frumoasa lui singurătate
sopârla fluturele lăcusta şi lupul
îşi au frumoasa lor singurătate
drumeţul creanga şi piatra
şi fulgul de zăpadă şi-o are

lăudată fie şi singurătatea celui
care plânge pe tarmul mării
şi zadarnic aşteaptă în ceaţă
revenirea acelei melodii

29 ianuarie 2016

poem(e) de Ashraf Fayadh. Acesta este un poet palestinian, născut în 1980, condamnat la moarte în Arabia Saudită în anul 2015 pentru că ar fi promovat ateismul. În 2014 fusese condamnat la 4 ani închisoare și 800 de lovituri de bici.

Traducere de Florin Buzdugan

petrolul este inofensiv, cu excepția dârei de sărăcie pe care o lasă în urmă

în acea zi, când fețele celor care descoperă un alt puț cu petrol se întunecă,
când viața este dinamitată în inima ta pentru a extrage și mai mult ulei din sufletul tău
pentru uz public…
Aceea… este… promisiunea petrolului, o adevărată promisiune.


s-a spus: stabilește-te acolo…
dar unii dintre voi sunt inamicii tuturor
așa că părăsește-l acum

priviți la voi înșivă de pe fundul râului;
aceia dintre voi din vârf ar trebui să ofere niște milă pentru cei de dedesubt…
cel strămutat este neajutorat,
ca sânge pe care nimeni nu vrea să-l cumpere pe piața de petrol!

scuză-mă, iartă-mă
că nu sunt capabil să pompez mai multe lacrimi pentru tine
că nu mormăi numele-ți cu nostalgie.
mi-am îndreptat fața către căldura brațelor tale
nu am altă iubire în afară de tine, tu singur, și sunt primul dintre căutătorii tăi.

ești fără de experiență cu Timpul
ducând lipsă de picuri de ploaie
care ar putea spăla toate rămășițele trecutului tău
și te-ar putea elibera de ceea ce ai numit pietate…
a acelei inimi… capabile de iubire,
de joacă,
și de a te încrucișa cu retragerea ta obscenă dinspre acea religie babană
dinspre acea falsă Revelație
de la zei care și-au pierdut mândria…

râgâi mai mult decât de obicei…
pe măsură ce barurile își binecuvântează vizitatorii
cu recitări și dansatoare seducătoare…

acompaniat de DJ
îți reciți halucinațiile
și-ți spui laudele către aceste trupuri legănându-se pe versurile exilului.

nu are niciun drept să pășească oricum
sau să se legene oricum sau să plângă oricum.

nu are niciun drept să deschidă fereastra sufletului său,
să-și înnoiască aerul, dejecțiile sale și lacrimile sale…

în ziua izgonirii, ei stau goi,
în timp ce tu înoți în țevile ruginite ale canalului, descălțat…

asta ar putea fi sănătos pentru picioare
dar nu pentru pământ

profeți s-au pensionat
așa că nu aștepta ca al tău să vină la tine

și pentru tine,
pentru tine monitoarele își aduc rapoartele zilnice
și își primesc salariile mari…

cât de importanți sunt banii
pentru o viață de demnitate

bunicul meu stă gol în fiecare zi,
fără izgonire, fără creație divină…
eu am fost deja resuscitat fără vreo suflare dumnezeiască după chipul meu.
eu sunt experiența iadului pe pământ…

e iadul pregătit pentru refugiați.

sângele tău mut nu va vorbi
atâta timp cât te mândrești în moarte
atâta timp cât continui să anunți – în secret – că ți-ai pus sufletul
în mâinile celor care nu știu multe…

să-ți pierzi sufletul va costa timp,
mult mai mult decât e nevoie ca să-ți calmezi
ochii ce au plâns lacrimi de petrol

28 ianuarie 2016

Gabriela Hornoiu Coman – Pentru Daria

Îngerii își dezgătesc umerii și își așeză aripile într-un colț de cer.
Străzile se ascund în întuneric.
Noaptea își lasă poalele de tafta peste pământ.
Câteva stele se desprind și se aruncă în mare.
Îmi agăț privirea în tavan.
Nici un păianjen nu țese.
Pendula și-a înghițit și ultima secundă. Tace de câteva zile.
Mobila îmbătrânită trosnește.
Parchetul scrâșnește sub greutatea ei.
Un trandafir își leapădă petalele peste medicamentele de pe noptieră.
Îmi îndes un obraz în pernă, iar celălalt îl acoper cu un colț de plapumă.
Nici un vis nu mi se zbate în colțul ochilor.
Va fi o noapte lungă.
Îi duc dorul pendulei. Îi număram pașii, tic-tac. Un picior încălțat, celălalt beteag, șchiop.
Vântul se strecoară prin fereastra deschisă și leagănă perdeaua.
Îmi adun trupul, mă încovrig și-mi proptesc bărbia în genunchi. Nu mă doare nimic.
– Doamne, ești? Vorbește cu mine!

23 ianuarie 2016

Ileana Mălăncioiu (aniversată azi) – Ca o pasăre albă

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă,
ce sămînţă să-i caut şi ce cîntec să-i cer,
ce foc l-a oprit, doamne, în liniştea aceasta
din drumul lui către cer?

A venit cu aripile lăsate în jos,
cu frică şi-ntristare m-am oprit lîngă el,
părea să aibă ochi pe tot trupul,
semăna cu heruvimii tăi cînd s-au arătat lui Ezechiel.

Împrejur vedeam norul în care-a venit
şi cele patru feţe nevăzute ale lui
şi cele patru roţi de hrisolit
care-l duceau acolo unde le spui.

El i-a poruncit să stea în palmele mele, mi-am zis,
în roata lui e duhul care l-a adus,
Doamne, nu-i pedepsi pe cei ce prind sufletele ca păsările,
cînd ai să-l chemi are să fie sus.

Vol. Peste zona interzisă, 1979

22 ianuarie 2016

Mario Barangea

uite-așa câteodată
stând pe scaun în 311 pe la strada maior coravu
ai impresia că aștepți pe o bancă între două oceane
să vină ea. iar ea
deja e acasă și citește dialoguri dintr-un rus desuet
decojește o portocală împinge ușor ochelarii pe nas fumează la bucătărie aprinde veioza tace îndelung își trece degetele prin păr vorbește cu sora ei la telefon deschide fereastra miroase zăpada

21 ianuarie 2016

Ileana Bâja – sub păpădiile reci din cer

sub păpădiile reci din cer ne ghemuim cu genunchii la gură
gata de naștere. tu doar spune cuvintele tale și cuvintele celorlați
tu doar spune și cuvintele vor pluti nesfârșit
peste supermarketul de la poalele blocului
peste pasta de dinți din rafturi peste containerele de gunoi înmatriculate
peste lătratul de câine și peste inima mea aproape carbonizată.

sub păpădiile reci din cer
tu doar spune.

17 ianuarie 2016

Viorica Răduță – fără titlu

Ziua n-avea nici o așteptare
doar altă zi și alta
cum ar fi strada elena cuza
care dă în castanii de pe bulevardul bălcescu
mai ales când am luat în ’61 urma trăsurilor
pe locul unde biciul lui carabelea a fost prins în aer
și acolo a rămas
cu amiaza lovind în piatră
pentru că fiecare minut era altă amiază
ca un crematoriu purtat deasupra închisorii

zidul ținea tăcerile înăuntru
fiecare în picioare privind becul din tavan
sau buzele de ață ale gardianului

fiecare lovitură în piatra din curte era tot tăcere
de dimineață până seara
fiindcă amiaza nu termina timpul termina omul
pe chipul fără altă așteptare
decât o amiază în altă amiază
cum stă deasupra curții ca într-un mormânt
cu încăperi cât un stat de om

putea fi rugăciune dacă ar fi fost mort
dar făcuse atâta drum în piatră
atâta amiază
încât ieșea din ea cu trupul urcat pe tăiș
cum îl împarte privirea de veghe

o zi care începe trecutul ca pe o groapă
în ziduri
și groapa ajunge până la gară

la capăt vulturul lovește noaptea pe linii
dar noaptea răspunde încă doi ani
cu ziua comandantul lovind morții
de fapt călcâiele lor rămase în piatră

turnate pe trup
când trup nu mai e

doar 10 ani întăriți în care
piatra duce poarta închisorii până la piatră

la 10 ani cu umbrele împăturite pe elena cuza
mă uit un timp la capătul drumului cu închisoarea nemișcată
ziua din vestonul comandantului vișinescu se face alta
cum se întâmplă deasupra orașului cu gândul
din celulă în celulă

comandantul calcă trupurile în care stă întunericul
de aceea omul se așază înapoi odată cu privirea celorlalți deținuți
se uită peste noapte ca într-o întoarcere acasă
o altă zi și alta
un stat de om în alt stat de om
unde țipătul e tăcere

să-l liniștească în piatră

la doi ani după ce gropile din zidul închisorii sunt în mișcare
un cârd de păsări s-au rotit deasupra coloanei dungile
nu se potrivea

piatra avea zborul împăturit înăuntru
și drumul
drumul din care Coposu credea că pleacă mereu
sprijinit de amiază și de cele două surori
păstrate în gânduri

de fapt ani când vinerea mare intra pe ochiul celulei
și ochiul avea rădăcinile afară

mulți fiind în picioare
înecați cu mâncarea

mâncarea e om ca și rugăciunea
iar omul și săptămânile lui un schelet
prin care trece gardul de sârmă
și ora
cu burduful acordeoanelor

pe peronul gării
nu se aude că somnul tăcea

dacă se asculta singur

se inaugura timpul

bine că trecutul mai avea carne
și mai puteai respira
păzea închisoarea

oameni îmbrăcați până la zebre până la ceas
au săpat bulevardul gării și au săpat ziua
intrați în pământ să nu mai vorbească

din trupurile lor și-au făcut umbre castanii

în 2015 vă folosiți oasele a strigat comandantul
bandiților a strigat comandantul pe vântul tăios
care muta oasele din Râmnic în plin întuneric

lovind în moartea care năștea
Ceasul gării Saligny
ceasul trecea spre seară
şi seara s-a oprit
în portretul pus deasupra 40 de ani
dăduse aceeaşi oră exactă aceeaşi
până când navetiştii au împrăştiat-o
luând liniile cu ei

aşa limbile ceasului bat în fabrica deja goală de ţigarete
doar pe faţada gării mai zace conturul unei zile
care nu se depărtează nici astăzi de stâlpii de ciment

e ca şi cum umbra ar merge înainte
nu mai poţi ieşi sau intra decât prin locul portretului

călătorii oricum se uită la zilele lor trecute
împreună cu părinţii
şi aceasta e lungimea zilei lungimea nopţii
de parcă ceasul Saligny se trezeşte în ei
poate de aceea au mai multe amintiri decât vise
în somnul de dimineaţă

somnul îi aştepta în tren la întoarcere pe locurile de la geam
pe când de afară se văd limbile ceasului cum îi duce
şi îi aduce
cum îi aruncă sub tren
spiţele de sub portret s-au descentrat
nici bulevardul spre primărie nu mai e drept
nici cele două trăsuri pe apa Râmnicului

spiţă de spiţă moară de moară
ceasul desface amiaza cu mâinile
două gânduri pe centura oraşului făcută din morţi
Dacă priveşti
în jurul casei
în casă
strada până la statuia lui Bagdat
dacă te apleci sau nu te apleci
fotografia mamei fotografia tatălui încep pământul
tata îi croieşte costumul din prag
mama pune culorile şi o muşcată
trecută de iarnă din roşu în roz

mai întâi îl îmbracă tata după 20 de ani mama
costumul e acelaşi
ţine înăuntru un aer închis
oraşul stă în el până se lărgesc mânecile pieptul şi rozul
de aceea când te uiţi în oglindă
mama se uită fără picioare la el

nu ştiu cum croia tata materialul
cerul îţi vine totdeauna la umeri
îţi vine şi astăzi purpura în apus
pământul de sub casă e mai lung
decât braţele
şi mereu trebuie să le scurtezi
să încapă ziua
să încapă noaptea în care mama ia ora cu ea

ora e de sticlă
o apă îngheţată
cana de pământ nu o poate cuprinde
sparge dimineaţa cu mama în ea
să-şi ia paltonul albastru închis de la crivăţ
dedesubt taiorul şi fusta cu mirosul de mere domneşti

când tata i-a măsurat talia
apusul a trecut pe cureaua maşinii singer
de aceea mama a cusut încă 20 de ani
taiorul venea perfect cu apusul în el

după aceea şi-a scurtat părul s-a
uitat prin casă
a îndreptat reverul de catifea neagră
a mai tras o cusătură la spate
să stea cu capul mai sus

trupul se mai croia o dată
după taiorul din lâna spălată în
două ape
şi nunta cu întăritură dedesubt
pusă de tata pentru iernile grele din Bagdat

pe când picioarele mamei au în ele războiul de ţesut
ea cere din fotografie pantofii de
piele neagră
pantofii n-o mai încap
sunt strâmţi la mers

tata cere foarfecele de fontă
noaptea a spălat cusăturile odată cu mama
trebuie să-i facă acum din pământ talia

talia e în jurul casei în casă
pentru o singură depărtare

16 ianuarie 2016

Dimitrie Stelaru (Villon al României 1917-1971) – Mulți fărăchip

”Cu o biografie unica intre poetii literaturii romane, nomad si boem, structurat spiritual dupa modelul lui Alan Edgar Poe, penduland intre betii si evocari de ingeri, intre insalubru si estetic sublim, Dimtrie Stelaru este unul dintre acei poeti pentru care camasile de forta ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre intredeschise. El este “cel din stele”, “stelarul”, ratacitorul, un “sburator” liric, care saruta, cu buze vinete Poezia”

Uite luna cu puişorii de aur:
nu e căprioara zenitului?
Nu e sora mai mică, îmbufnata,
care-a fugit în raiul cerului după glorie
şi n-a citit măcar poemele ochilor mei
şi n-a luat premiul Nobel
pentru subrealism?Cineva înjură ca o măsea dogită
proclamată Cain – Tubal rac în litere
dar, vă rog, oameni de pe Atlas
şi din taţii voştri actuali: nu vătămaţi
istoria petalelor adânci, nu îngânaţi
melodia morţilor din cimitirul Turnului Măgurele,
a negustorilor de brânză cu piatră acră,
a pantalonarilor adormiţi
chiar dacă o Livie viermănoasă
îşi va întoarce şoldurile spre solduri,
Chiar dacă Galsworthy vă va spune: hey, for the Ferry !
E întâia oară când mergeţi cu mine
fără materiale cumpărate expres,
e chiar întâia oară când o să mâncăm talentul
adică întunericul aprins.
Eh, după ce aţi îngurgitat fripturile
mâzgălite cu vin şi v-aţi schimbat manufactura
(glumesc, e vorba de costumul de seară) –
vă invit ca o săgeată neastâmpărată
la puişorii de aur ai căprioarei
despre care nu ştiţi decât din spusele vânătorilor isteţi
ai cosmosului, ai vârfurilor de marmură celestă.Noapte adâncă şi dragoste, frate-meu
Unde ţi-e inima? O mai ai în astronava somnului?Mi se pare că bem dintr-un izvor
electronic mai vechi decât ceara şi planetariul
cu arcuri de meridiane eliptice
(nu e o trecere a stelei polare
prin firicelul de om-soare?)
eu zic, aşezat la nadir
împletit cu ore sonore
să nu ne preafericim (of, eudemonia !
chiar, zău, aş schimba-o : eupoezia).Mulţi Fărăchip au mâncat pâine albă
cu sânge şi carne de sclavi ajunşi
în roţile alergătorilor de arene romane
(nu se vindea în librării secolul XX)
mulţi feudali la urmă prinţi şi lăptari
omorâră culoarea artei
şi acest ev mucegăit al vântului
s-a dus în istorie ca o istorie
unde crocodilii trebuiau hrăniţi cu oameni,
unde cuneiformele spun
că Nabucodonosor a fost mecanic
şi bea în zori două cafele de epocă
luptându-se cu înţelepciunea lui Niccolo da Uzzano
şi cu, uite-aşa ! trei cuvinte: mene, techel, bani.
Toate au fost bune după găurile în care-şi zvârleau prizonierii
moaşte azi, dar atunci fericirea dracului
şi câteva biblioteci din cărămizi sparte.E întâia oară când trebuie să mergem la miezul nopţii
lângă luna cu puişorii de aur,
la căprioara zenitului
care e sora mea într-una îmbujorată
şi nu ştie că o foarte-foarte iubesc
mai ales dimineaţa când are voaluri de mireasă haotică
(e de nuntă, spun elevii satirului Pan)
când seamănă cu rândunelele mării –
eu cred că e ostenită de atâtea versuri în cinstea ei,
de atâtea off-uri bătrâne cât mintea cartierelor spiritului
şi mai cred, fiindcă o foarte-foarte iubesc
că s-a îngrăşat căprioara mea (cât de gelos sunt)
că-i plac braţele curtenitoare ale cavalerului Pamânt.

10 ianuarie 2016

Bob Dylan – Trei îngeri (traducere de Mircea Cărtărescu din cartea 100 de poeme)

Trei îngeri zboară peste străzi
Cântând la câte-un corn de-argint
În rochii verzi şi cu aripe
Din ziua de Crăciun venind
Cea mai sălbatică pisică din Montana trece
Şi-o doamnă în oranj, strălucitoare
O furgonetă U-Haul, un camion fără roţi
Autobuzul de Tenth Avenue lucind în soare
Câinii şi porumbeii zboară-mprejur
Trece un om în piept cu o stea
Trei tipi se târăsc înapoi de la slujbă
Nimeni nu se-opreşte să-i întrebe ceva
Camionul brutăriei se-opreşte la colţ
Lângă stâlpii pe care îngerii-adastă
Şoferul se uită după un chip
În lumea asta concretă şi vastă
Îngerii cântă din corn toată ziua
Pământul trece pe lângă ei ca o arcă
Dar ascultă cineva muzica lor
Cineva măcar încearcă?

09 ianuarie 2016

Ștefan Manasia – Taurul mecanic

(poem cu spanac și zodii)

Dacă ești tandră

sau numai o cățea cu pielea catifelată,

pe mine nu mă interesează

Dacă îți plac poemele mai excitante decît ruinele unde-au înnoptat raverii

sau dacă poezia – la fel ca spanacul ingurgitat în copilărie – te face să vomiți,

mie mi-e indiferent.

Dacă ai tenul elastic și foșnitor, cea mai tînără membră a sectei de porno-cadîne

sau dacă ești atît de disperată încît nici nu îți mai vopsești firele albe,

vino, mi-e egal.

Vino, dacă paraginile de la marginea orașului te-au făcut să-ți dorești apocalypse now

sau dacă, nufăr de carne, ai prefera mai degrabă să putrezești în piscina în formă de inimioară, pentru că nici viața asta de huzur nu-i suficient de ușoară.

Vino, dacă ai avortat de curînd și ai nimerit peste-un ginecolog măcelar și

vino dacă adolescentele rahitice, cu sîni ce nu vor înflori niciodată, îți accelerează

– privindu-le din senin – senzația de ulcer, infarct, variolă, lepră mentală.

Vino, dacă îți place să hoinărești mai șleampătă decît Janice Joplin prin parc și

vino, dacă te clatini, tulpină de porumb, pe tocurile alea

însîngerîndu-ți călcîiele,-n zorii de sîmbătă, la ieșirea din club.

Dacă ești Balanță și îți place mai mult să primești decît să oferi,

Dacă ești o Capricoarnă studioasă și exuberantă,

Dacă ești Leoaică și nopțile plîngi de furie că nu ai moștenit încă pămîntul,

Dacă ești Săgetătoare și mă hipnotizezi cu razele unui creier de diamant,

Dacă ești Rac scufundat în tandrețe ca-n apa unui șipot de munte,

Dacă ești Tauriță de-o senzualitate hierofanică, elementară ca vîntul și focul,

pămîntul și apa,

Dacă ești Vărsătoare, asculți La Bohème și înseninezi adesea sufletele nevinovate,

Dacă ești Scorpioana căreia, cînd și cînd, îi crește din pubis o pulă intelectuală,

Dacă ești Gemeni și pregătită să minți că știi să iubești pînă la piatra tombală,

Dacă ești un Berbec violent și indiferent ca natura, ca violatorii din orașele uitate de lume,

Dacă ești Fecioara din iederă și mosc, estrogen și absint,

Dacă ești gata să-mi oferi trupul și sîngele, ca Iisus, Doamna Pești


vino o dată:

Sînt Taurul Mecanic,

Te aștept.

08 ianuarie 2016

ilarie voronca | note despre poem
din revista INTEGRAL, 1927.

fiecare poem o pupilă. rimele vuiesc ca butii în podgoria în fierbere, lanțurile pădurii se rup, sînge în descreștere linge în mal vocalele ca bolovani rotunjite. dințat orice nume cum în furtună fruntea cerului, clătinînd maxilarele vîntului. antologie: un jazzband de culori, de trenuri în goană prin șarpele nopților. pasul sgîrie răscopt fructul acestei cărni.

29 decembrie 2015

Susana Thénon – Aici, acum (via Poesis International)

Știu că într-un loc anume
fericirea se împrăștie
ca polenul
și că în timpul ăsta
oamenii se înalță
ca niște grădini definitive.
Dar eu trăiesc aici și acum
unde totul este oribil
și are dinți
și unghii bătrâne, pietrificate.
Aici, acum,
unde aerul
și frica e nepedepsită.

27 decembrie 2015

Ilarie Voronca- Ulise

“te opreşti la vânzătoarea de legume
îţi surâd ca şopârle fasolele verzi
constelaţia mazărei naufragiază vorbele
boabele stau în păstaie ca şcolarii cuminţi în bănci
ca lotci dovlecii îşi vâră botul înaintează
amurgesc sfeclele ca tapiţerii pătrunjelul mărarul
iepuri de casă ridichii albi pătlăgelele
vinete înnoptează iată tomatele ca obrajii transilvănencelor
în broboade de mângăieri cristale paşii
conopidele cât omăt întârziat pe boschetele de şoapte
şi sticle cu apă minerală morcovii oglinzi fluviul
ca oase lungi se deosebesc casele cuvintele
cu virtuţi terapeutice drumul săpat în patlagină lăptuci
şi iată faţa de hristos chinuit a cartofului
el ştie secretele nopţii cu burdufe de linişti
rădăcinile lui pipăie rărunchii pământului
albe netede ca tuburi rădăcinile
înaintează în nervi
sug înţelepciunea vremurilor osemintele nopţii
închini un imn cartofului

vreau să am limpezimea tăcerea ta
fruct al ţărânei asemeni cu ţărâna
din pântecul întunericului nu ne uita
întăreşte-ne cu uleiul nopţilor mâna

tu ştii subterane abecedare
te-au hrănit dumnezeu şi ploile
virtuţile ţi le tragi din pământ ca din staul oile
cerurile te primesc în orice căldare

cartof icoana umilinţii a răbdării
tu te mulţumeşti cu puţin şi ne dai tot
iată şi triunghiul zborului în metalul înserării
cerul atârnă ca limba câinilor de un cot

cartof ca mâinile plugarului aspre
cu răcoare de tunel de după-amiază
tu eşti al gliei glas pre
tine ochiul îngerilor fără haraci te veghează

tu îţi lipeşti urechea de pământ
lingi zgomotele măruntaiele toate
atâtea vrăji ca etichete de drogherie în tine sunt
tu eşti un pahar cu vitalitate

îmi place coaja miezul tău umezindu-se
cum îţi faci loc cu umerii ca să creşti
te aştept te ascult şi bătăi de inimă ivindu-se
în negreală şi noroiul tău culori cereşti

strângi şi apoi ne dai pe limbă amidon
tu primeşti binecuvântarea vântului
norii îţi clădesc pe sub zare un tron
şi numai poetul ştie că tu eşti câinele pământului”…

26 decembrie 2015

Gellu Naum – Pasărea albă

Pasărea oarbă zbura peste noi
striga în portavoce „zbor peste voi
sunt în extaz” şi îşi ducea o aripă la frunte
pasărea oarbă zbura mă lăsa singur
vedeam prin geam grădina paradisul în ceaţă
dincolo de prag vedeam dansul femeilor de porţelan
fragilitatea lor mă emoţiona profund
nimeni nu mai zbura peste noi totul
semăna cu o mănuşă neagră

apoi din umbra s-a ivit stăpâna mohorâtă a grădinii
abia ieşită din sălbăticie
ar fi putut să spargă dansul să nu rămâna decât cioburi
era linişte iubita mea şoptea
„ar trebui sa călci peste părul meu alb şi să te duci în grădină
să izgoneşti sălbăticiunea”
în glasul ei auzeam cum începea cutremurul
varul pereţilor se crăpa clopoţeii sunau
soarele de trestii uscate se clătina pe tavane
pasărea oarbă se întorcea zbura grăbită pe sub poliţă
era de sticlă şi de ceară şi îşi ducea o aripă la frunte

intrasem în umbra portocalie a grădinii
vedeam cum iubita îşi trecea mâna prin părul ei alb
pasărea oarbă zbura peste mine cădea
era de sticla şi de ceară cădea din cuib nu se spărgea

05 decembrie 2015

Adriana Carrasco – 19 septembrie 1985


Eu sunt copilul cutremurului
cea expulzată direct dintre dărâmături,
fără ursitoare și bufnițe înțelepte
la căpătâi, țâșnind
din uterul mamei mele
ca dintr-un morman de moloz
în care se-ncurcă șomoioage de păr,
păpuși dezmembrate, cabluri, placente
eu sunt ruptura din orice context
vântul nu mă atinge apa se scurge
pe coapsele mele ca pe coloanele
unei case coloniale
în care se strâng orfanii, femeile mutilate
și bătrânii tăietori de agave.
Eu sunt copilul cutremurului
o breșă în lucruri, în amintirile prin care
nu se poate face ordine decât cu buldozerul
sunt o despicătură
pe care nu o acoperă nimic
și nu o umple nimic
și de aceea îmi găsesc loc doar printre ruine
zguduită de tot ce mi-au arătat oamenii.

02 decembrie 2015

Nicolae Labiș – Primele iubiri 5 (90 de ani ar fi avut azi)

Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie – roşie stea –
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

30 noiembrie 2015

Emil Botta

Elita luase loc la parter
si prostii sus, aproape de cer.
In loja statea o intamplare cam abatuta
si un napraznic destin in mare tinuta.
Un dezastru tare cat zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita in fotoliu
infasurat in lintoliu.
O raceala
vagabonda prin sala.
O inocenta
stralucea printr-o totala absenta.
Piesa era o rafuiala
intre virtute si greseala.
Scena era un sanctuar
prin care adevarul trecea foarte rar.
Actorii isi indrugau rolul,
dar, incet, ii inghitea namolul ;
in pauze, tacute aplauze,
la finale, tacute urale.
Si cand cazu cortina
toti se-ntrebau cine poarta vina
si cine-i autorul
care-a faptuit omorul,
in cinci acte, cu sete,
ca o crima pe-ndelete.
Atunci aparu la rampa Ariel
si jerbe de flacari si anemone
pentru mult prea onorabilii ” dramatis personae “.
Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,
si spectacolul amuzant
au disparut in neant.

20 noiembrie 2015

omul de la fereastră (5) de George Almosnino (1936-1994)

cuvintele și golul în care ele dăinuie
vibrarea unui cablu de oțel
bucuria cu care facem să se cutremure
o creangă sau un fir de păpădie
toate aceste mișcări lirice
toate aceste rostiri de noapte
ore topite în creuzetul tăcerilor
umbra frigului de peste drum
ziua de mâine adunată în ziua de ieri
toamna un ghimpe în ochiul frunzei
pe fund de tuci un sos gălbui de lene
totul te trece mai aproape de starea de bine
starea în care se curge
totul se pierde într-o mare speranță de mumificare

dimineața cu miros de cauciuc încins
se ard gunoaie în curți ce risipesc
lent lungi larvare legături de fum
nu toate cuvintele pot alerga
unele se târăsc ca un maratonist obosit
voi trage perdelele
voi asasina lumina
totul se modifică doar
ochii îi dăruiesc în schimbul unui șobolan
ce-mi mănâncă din palmă.

din Omul de la fereastră (1982)

20 octombrie 2015

Tablou naiv şi sentimental – Ileana Mălăncioiu

Stăm pe două scaune faţă în faţă
Nu mai am să-ţi spun absolut nimic. Totul s-a terminat
Mă uit împrejur ca pe zidul din amvonul bisericii
Pe care se vede diavolul strident colorat.

Râd de coada lui care se lungeşte văzând cu ochii
Râd de cazanul cu smoală. Râd de tot.
Aş râde şi de sfinţenia cu care te căutam
Dar încă nu pot.

Aş schimba doar ceva din tabloul acesta naiv
Cu iadul în faţa căruia mi te arăţi
Aş avea poftă să umblu puţin chiar la diavol
Aş avea poftă să-i pun mustăţi

Aş avea poftă să-ncerc să-l dau jos de pe zid
Cu zid cu tot dacă nu se mai poate altfel
Aş avea poftă să te dezleg puţin de-acest scaun
De pe care te uiţi cu smerenie către el.

( din volumul “Peste zona interzisă”, À travers la zone interdite, Editura Eminescu, 1984 ,antologie bilingvă română-franceză cu o prefață de Eugen Negrici)

19 octombrie 2015

Collective Poem from The power of storytelling 2015

I am from the building where my mother used to live as a child and a young adult, before my father.

Before me.

From the bricked wall of a warehouse behind my block of flats

And the place where I can meet a new stranger every day.

From postcards on my desk wall

And my rented one-room apartment with my boyfriend in it.

I am from my mother’s face every time she sees me come into her home.

My daughters’ sleeping face, a reminder of what love means.

The most peaceful blue eyes framed by the most golden curls.

From plane-spotting at night on a field.

Hundreds of birds making their way into the day.

Flowers, two squirrels in a tree, the train station.

Trees, trees, trees.

From sauvage beach in Goa, India.

Cismigiu Garden.


I’ll show you a picture on my phone

I am from the news on the radio, a football match on TV and dancing music from the neighbors, all while doing my homework.

From rock meets alternative meets heavy metal.

A guitar trill.

No music.

From the sound of the city at nighttime when there’s nobody on the streets.

A breath in a room where you are alone.

A gurgling coffee machine.

Birds in the forest.

The rattle of thunder in the might.

My Whatsapp alert.

From the squeak of the floor of my ballet class.

Angry steps on the wooden stairs.

Bones cracking.

Slammed gates.

A death rattle.

I am from my baby’s laugh.

I am from Angelica, Ene, Ortansa, Constantin.



Minerva, Tacu, Johnny, Cati.

From my great grandmother’s name, that we believed she changed because it sounded too Jewish.

From Radita and Niculiua and Cornelia.

I am from the innocent love of two teenagers,

And the “I wish I had never gotten married and given birth to you.”

From “you think you know everything”

To “don’t get lost”

And “wear clean undies!”

From my grandma teaching me how to read before anyone else.

My music teacher who thought I could sing when my mother didn’t.

And that blond teacher who taught me what hate was.

From all the men I’ve ever been with,

And my 6-year-old brother letting me explain to his entire class what “fuck” means.

From my best friend thousands of kilometers away.

And those who didn’t speak the same language as me.

I am from motorbike riding and paragliding and swimming,

A seaside view room after a chilly walk on the empty beach.

A mattress.

A basement.

The tool shed roof.

The internet.

From my study at home,

And the 6th floor apartment where he rested his hands on my stomach and his head on my head.

From Marakesh

And my lambada yellow skirt

My father’s house in the mountains with only the sound of wind as a background.

And Gallifrey, the home world of the Time Lords

I am from an oil knife painting,

And taking photos as eternal memories.

I am from fear of what I love.

Fear that blocks me but makes me feel alive.

Fear I need never to leave my brain because it’s the only thing that keeps the two of us alive.

From a fear of birds

And losing my teeth.

Of insects

And that my father will die

Where nothing and everything is possible in the same time.

Where my son’s eyes glitter when he spots me

I am from the taste of my grandfather’s stewed peas

My grandma’s sour cherry jelly

Fruit with unpronounceable names that only exist in my childhood.

Watermelon and cheese

Bland hospital food and dry vodka at weddings

From tastes that are wet and intrusive

Wood in the winter and sand in the summer.

Sweat that drips in my eyes, especially sometimes when I run

And I don’t know if I’m sweating or crying.

From a kissing game when I was lucky enough to be kissed by exactly the boy I fancied.

I am from biscuits and lemon.

Mold, mice and smoke.

Cauliflower and boiled potatoes cooked too long.

From a cookie jar and toast and coffee.

The smell of coffee all day long mixed with the rich food my grandmother would make.

Satmale warming the entire home on Christmas eve.

Gasoline and Christmas-tree shaped air freshener.

From shoe stores that smell like journeys.

My grandfather’s B.T. cigarettes.

A musty basement and linden trees after summer showers.

Freshly cut grass.

I thought January 2003 had the smell of death until I realized it had the smell of grief.

It wasn’t the smell of burning candles and a still body. It was pain.

I am from a kiss the night before and waking up with his sweet perfume in my hair.

He wasn’t my lover.

From my perfume on his skin, Lacoste White, which I went to smell in Sephora after the breakup because I missed him.

From the smell of five nights violently loving each other

But knowing his Casio watch will dictate our timelessness.

It hits me like a train on a track because he’s not here anymore, and although it’s his cologne I’m feeling, it’s on a body of a stranger passing me by on the subway.

I am from the touch of my favorite laptop keyboard.

From the button I ripped out from my father’s leather coat when he had to leave me in the hospital for an operation when I was 4.

And the three rings on my left hand which keep me calm when my OCD is crushing me.

From my mother’s slap.

From breast cancer

And a hollow shoulder

And the loneliness of not being touched

From being soaked in the nakedness of the moon.

I am from 9 years old, falling from a tree, the day I broke my hand.

From centre court tickets to the Wimbledon seminfinals,

When I fell in love

And realized I have to end a 7-year relationship.

From the surprise party my friends threw for my 17th anniversary, when I felt more loved than ever.

I am from champagne and Corn Puffs on Morii Loke in Bucharest.

From the day I lost my innocence.

From the first note written to me by a boy.

And surprising notes from my husband while he travels alone.

The day I felt my baby kicking,

The day I saw my own child take out of my cut belly.

From the day my father hit me.

And the day I learned to truly forgive.

I am from within my own heart.

I am from the day that didn’t happen yet.

16 octombrie 2015

Poveste scurtă de Mircea Ivănescu

(PS mi-amintesc cum ceteam Arcașul Verde, în copchilăria fără griji)

Acum foarte mulți ani, am fost într-o seară în orașul acesta

unde lumina soarelui este mai albă, și marea

la capătul vreunei străzi se deschidea, cum credeam eu

pe atunci că aveau să mă privească, cine știe când,

mai târziu, în viață, ochii albaștri ai vreunei iubite.

Eram foarte mic. (Fusese o ocazie

să mergem în acest oraș, pentru două-trei zile,

și mama se bucurase mult că mă putea lua și pe mine –

să văd marea.) Cum am ajuns, m-am îmbolnăvit –

(eu, în copilărie, aveam des crize de febră).

Seara mama a stat cu mine în camera hotelului –

mi-au adus de la restaurantul de jos un ceai

într-un pahar cu suport de argint.

A trebuit să plecăm – eu și mama – a doua zi.

La amiază, eram acasă.

Nici n-am prea fost bolnav. În aceeași zi,

îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,

și am citit cartea „Arcașul Verde”. Îl invidiasem pe fratele meu

– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun.

Acum, după aproape o viață, sunt iarăși în orașul acesta –

stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,

și beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viață.

Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,

fusese cu ani înainte, când fratele meu și sora care a murit

înainte de nașterea mea erau mici.

Mama a mai fost după aceea la mare o dată –

după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu

i-am risipit acea bucurie, cu boala mea bruscă.

A mai vrut să meargă o dată, încă mulți ani mai târziu,

în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.

Acuma, eu sunt aici. Stau la masă și scriu.

E noapte acum. Astăzi a fost senin, lumină albă de soare,

și marea, albastră, la capătul străzii din colțul restaurantului.

din volumul Versuri (1968)


There was earth inside them by Paul Celan (1959)

There was earth inside them, and

they dug.

They dug and dug, and so

their day went past, their night. And they did not praise God,

who, so they heard, wanted all this,

who, so they heard, witnessed all this.

They dug and heard nothing more;

they did not grow wise, invented no song,

devised for themselves no sort of language.

They dug.

There came a stillness then, came also storm,

all of the oceans came.

I dig, you dig, and it, the worm, digs too,

and the singing there says: They dig.

O one, O none, O no one, O you:

Where did it go, then, making for nowhere?

O you dig and I dig, and I dig through to you,

and the ring on our finger awakens.

26 septembrie 2015

TS Eliot – The naming of cats

“The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo or James,
Such as Victor or Jonathan, or George or Bill Bailey –
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter –
But all of them sensible everyday names.
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum –
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover –
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Deep and inscrutable singular Name.”

30 august 2015

Antiportret – Cristian Popescu

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.

Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul.

Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.

Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricînd în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atît. Să mai fumez, așa, o țigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.

Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrîni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfîrșitul.

Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.

din volumul Arta Popescu (1994)


– un psalm al lui Popescu –

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.

Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul.

Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.

Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricînd în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atît. Să mai fumez, așa, o țigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.

Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrîni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfîrșitul.

Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.

(din volumul Arta Popescu (1994))

30 august 2015

DRUMURI de Adrian Suciu

Șapte drumuri duc la bine,
Șapte șine cu drezine.
Șapte drumuri cumva știu
Drumul viu către pustiu.

Drumu-i lung, cărarea-i soartă,
Traista la drumeț e spartă:
Ce-am văzut, nu mai vedem,
Ce-am iubit, nu mai putem.

Merge drumul, merge tare,
Parcă ar zări o zare.
Merge drumul, merge-n mers,
Cele ce-am știut s-au șters.

Care-i vechi, pe drum se duce,
Nu oprește la răscruce.
Stinge țărna dintr-un pas,
Ce a fost n-a mai rămas.

Unde-ai pus țărîna, frate?
Care pentru ce se-abate?
Straja nopții doarme greu,
Drumul duce-n drum mereu.

22 august 2015

Dark ages de Mariana Marin

din volumul Mutilarea artistului la tinerețe (1999))

Un copil cu ochii de câine

m-a întrebat într-o zi

dacă este greu să ajungi scriitor.

Era iarnă şi totuşi ploua

pe drumul scurt dintre şcoală şi casă.

Gunoaiele tăvălite de ape

se spălau cu frenezie.

Până şi gunoaiele voiau să se spele.

Le simţeam bucuria când o băltoacă

mi-a mângâiat tălpile prin pantofii vechi.

Laptele nu venise.

Ne-am aşezat cuminţi (o, mult prea cuminţi)

la coadă dar n-am rezistat.

Era mult prea frig.

Câinii cartierului începuseră să latre,

bezna era tot mai groasă, n-aveam mănuşi,

Ţipenie-de-Om zăcea lat la intrarea în casă.

Pană-de-Curent şi el, cu Pană-de-Gaz,

prin cotloane, la bârfă.

Frig, foarte frig

frig şi gheaţă, greaţă.

1 august 2015

Gellu Naum – Singură şi imobilă

(1 august 1915 – 29 septembrie 2001)

Când te opreşti în faţa oglinzilor
o mână iese din apele clare ca să te mângâie
o mână care este totdeauna a ta
această mână de mătrăgună şi de hârtie
care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor

şi de data aceasta umerii mei nu mai au umbră
nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă
aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării

vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă
în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei
dar nu ne priveşte
în camera aceea goală răsună poate armonica morţii

ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică
iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două
jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o muşcându-ţi palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
şi mai ales va trebui să te mişti liberă
când voi traversa oraşul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru.

22 iulie 2015

Daniel Turcea (22 iulie 1945 – d. 28 martie 1979) – Secundele

crini de sub ape ușor despletind
apa imaginându-și vase subțiri irigând celule fără formă
difuze geometrii
helixuri instabile în rozele spirale
sau fixe apatite sau mov cuantozomii
Cremonii de Osmiu în pale vacuole
aur coloidal
omizi de pori alunecând în spini
alcătuind pagode
pentru lungi unghii, lungi, de mandarini
– nervi servi –
spunând că nu știu căi secrete
către ruini de Galaxii perfecte

ascunse suluri chiar în miez de drepte
Organizația Secretă a Ideii
conspiră-n Galaxie, domnii mei

căci altfel, ca-n Timaios,
nu ar mai fi egale
secundele arithmos ideon
și-n transe șanse s-ar deschide
și cum am ninge în Nirvane
prin punctele apeyron

am fi precum o Încăpere
neexistând decât Afară

și-al vostru submarin de ere
doar fructa fructelor din vară

17 iulie 2015

Alma perdida de Valéry Larbaud

traducere de Claudiu Komartin

Vouă, aspiraţii vagi; entuziasme;
Gânduri de după prânz; elanuri ale inimii;
Înduioşare ce urmează după satisfacerea
Nevoilor naturale; străluciri ale geniului; forfotă
A proceselor digestive; uşurare
A digestiei bine făcute; bucurii fără motiv;
Tulburări în circulaţia sângelui; amintiri ale dragostei;
Parfum de smirnă în cadă, când dimineaţa; visări ale dragostei;
Enorma mea poftă castiliană de a glumi, imensa mea
Tristeţe puritană, gusturile mele aparte:
Ciocolată; bomboane aşa de dulci c-aproape ard; băuturi reci ca gheaţa;
Trabucuri amorţitoare; voi, ţigări adormitoare;
Bucurii ale vitezei; desfătare de a sta aşeazat; dulceaţă
A somnului în întuneric deplin;
Mare poezie a lucrurilor banale: fapte diverse; călătorii;
Ţigani; plimbări cu sania; ploaia căzând peste mare;
Nebunie a nopţii înfrigurate, singur cu doar câteva cărţi;
Urcări şi căderi ale vremii şi ale temperamentului;
Momente recurente din altă viaţă; amintiri, profeţii
O splendori ale vieţii obişnuite şi ale du-te-vino-ului dintotdeauna,
Vouă acest suflet pierdut.

15 iulie 2015

HOW TO BE A POET – Wendell Berry (b. August 5, 1934)
(to remind myself)

Make a place to sit down.
Sit down. Be quiet.
You must depend upon
affection, reading, knowledge,
skill — more of each
than you have — inspiration,
work, growing older, patience,
for patience joins time
to eternity. Any readers
who like your poems,
doubt their judgment.

Breathe with unconditional breath
the unconditioned air.
Shun electric wire.
Communicate slowly. Live
a three-dimensioned life;
stay away from screens.
Stay away from anything
that obscures the place it is in.
There are no unsacred places;
there are only sacred places
and desecrated places.

Accept what comes from silence.
Make the best you can of it.
Of the little words that come
out of the silence, like prayers
prayed back to the one who prays,
make a poem that does not disturb
the silence from which it came.


“the courage it took to get out of bed each
to face the same things
over and over
— Charles Bukowski

17 mai 2015

Fernando Pessoa – Tutungeria

(poem semnat Alvaro de Campos)

Trad. Dinu Flămând

Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.

Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni

nu ştie cine este

(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.

Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.

Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.

Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?

Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil

să fie atâţia!

Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine…
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide –
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.

(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)

Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă – nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)

Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,

şi nici n-ai crezut

(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.

Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care

nu-l scosesem.

Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.

Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.

Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu – câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri

asemănătoare cu firmele,

Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului

de la suprafaţă,

Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.

Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.

Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.

(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.

Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.

15 aprilie 2015

Ora absurda (I) – Fernando Pessoa

Tăcerea ta e o navă cu toate pânzele ei întinse…
Blânde, brizele flutură flamurile, şi surâsul…
Şi surâsul tău în tăcerea ta e de scări şi de catalige
Cu care mă-nchipui mai sus şi aproape de ceva ce ar fi paradisul…

Inima mea e o amforă ce se ciobeşte căzând…
O culege tăcerea ta şi o păstrează spartă, aşa cum este…
Ideea mea despre tine pare un cadavru zvârlit pe plajă… cu toate acestea
Tu rămâi ireala pânză pe care arta mea colorează greşind…

Deschide larg toate uşile; iar vântul să ne alunge ideea
Adusă de aburul leneviei ce adie cu parfumul lui prin saloane…
Sufletul meu e o peşteră ce se umple când inundă mareea,
Iar felul meu de a te visa e o caravană de histrioane…

Plouă cu aur opac… Dar nu afară, ci-n mine… Se-ncinge
Ora miracolelor, numai cu cenuşă de miracol rămasă-n ea…
În atenţia mea stă o biată văduvă care nicicând nu plânge…
Iar pe cerul meu interior nu a existat niciodată vreo stea…

Astăzi cerul apasă ca teama de a nu atinge portul dorit…
Ploaia e măruntă şi goală… Ora are gustul de a fi fost…
Vai, de ce nu s-au inventat paturi pe care să doarmă navele!… Absorbit
În înstrăinarea de sine, ochiul tău pare un plâns fără rost…
Toate clipele mele sunt tăiate din rocă neagră,
Şi dintr-o inexistentă marmură spaima mea cea nebună,
Durerea cu care mă-nveselesc nu-i nici bucurie şi nici durere întreagă,
Iar inversa mea bunătate nu e nici rea, nici bună…

Fascii de lictori se desfac pe marginea drumului deodată…
Ale victoriilor medievale insigne n-au ajuns până la cruciade…
În schimb au fost ticsite utile infolii între pietre de baricade…
Iar iarba crescu viguros între şine de cale ferată…

Ah, ce bătrână e ora!… Şi plecară toate navele-n larg!…
Pălăvrăgesc pe plajă un odgon mort şi doar zdrenţe de vele…
Despre Depărtări şi orele Sudului, de unde visele noastre-şi extrag
Neliniştea de a visa şi mai mult, până se sufocă şi ele.

05 aprilie 2015


29 martie 2015

Alexandru Muşina – Întâmplare XX

Gospodinele bortoase
Cu cosurile de zarzavat si ziua de miine
A copiilor prinse cu grija pe inima
M-au declarat parazit.
„Dar, doamnelor, le-am strigat, sarind ca o lacusta albastra
Peste capacele de bere ale ochilor —
Nu trebuie sa uitam
Acolo unde grifonii culeg zmeura si unde
Chiar tinara vrajitoare si-a lasat odata condurii.”
Ele insa ma amenintau cu umbrelele
Ca niste fulgere obeze si fara de chef.
Eu ma simteam stingher fara dragostea lor
Asa ca, mai aprig, am revenit
Peste tarabele de nori domesticiti.
„Dar doamnelor, nu vedeti miinile albe
Istovite de patima somnului, nu vedeti
Plasele cearcanelor pline de pesti,
Exita o piata moderna si-acolo, sus.”
Dar ele continuau sa-mi traga ghionturi la interminabilele cozi
Ca si cum ar fi vazut prin mine, desi
Eu ma simteam logic si plin de raspunderi
in toata harababura energic de utila.

28 martie 2015

Li-Young Lee – A Story

Sad is the man who is asked for a story
and can’t come up with one.

His five-year-old son waits in his lap.
Not the same story, Baba. A new one.
The man rubs his chin, scratches his ear.

In a room full of books in a world
of stories, he can recall
not one, and soon, he thinks, the boy
will give up on his father.

Already the man lives far ahead, he sees
the day this boy will go. Don’t go!
Hear the alligator story! The angel story once more!
You love the spider story. You laugh at the spider.
Let me tell it!

But the boy is packing his shirts,
he is looking for his keys. Are you a god,
the man screams, that I sit mute before you?
Am I a god that I should never disappoint?

But the boy is here. Please, Baba, a story?
It is an emotional rather than logical equation,
an earthly rather than heavenly one,
which posits that a boy’s supplications
and a father’s love add up to silence.

27 martie 2015
Tomas Tranströmer, 1931- 2015, premiul Nobel în 2011
Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine.
26 martie 2015
Ana Blandiana – În somn

Greierii cântă numai în somn,
Greierii ziua sunt numai insecte,
Lăsați-i să doarmă și-ascundeți-i, ierburi,
De sinceritățile zilei, suspecte;

De adevărul uscat și zadarnic
Ferească-i al rouăi prea limpede domn
Și tot ce nu reușesc să trăiască
Întâmple-li-se în somn;

Lăsați-i să doarmă legați de coșmare,
Cântând ca din strune din propriile funii,
Subțiri prinți de țipăt jertfiți ascuțit
Singurătăților lunii.

16 martie 2015
“Shel” Silverstein
07 martie 2015
Scrisoare de la Octavian Soviany la Şerban Foarţă
(ca răspuns la scrisoarea de la ŞF la OS)
Îţi scriu din nou, Şerbane, fiindcă plouă

Şi-n jurul meu tristeţile afluă:
S-au pus de-un timp impozite pe rouă
S-a pus impozit şi pe limba fluă

Doar moartea pare roz ca un chlim
Miroase blând a frunză scuturată
Dar nu se mai întoarce Gordon Pym
Nu nu se mai întoarce niciodată

Iar cârciumile nu mai fac dever
Ies la mezat buchine cu toptanul
Acolo-n Spreea doar Aubrey de Vere
Boţii la faţă caută Ceylanul

Şi iată-ne în chip de cicisbei
Când trece fulguros ca aurora
Din glasul răguşit al lui Serghei
În glasurile noastre Isadora

Şi tot vorbind ca-n vremuri la bairam
Despre poeţi şi alte lucruri vane
Ne cresc nişte safire de Ceylan
La degetele mâinilor, Şerbane

În loc de cap purtând câte-un reverber
Mai înainte de-a dormi puţin,
Că uite vine noaptea din Remember
Şi nu se mai întoarce Gordon Pym

Scrisoare de la Şerban Foarţă la Octavian Soviany
I. Deşi,-n april, născut (nu-n august),

în Taurul sfârşind în Gemeni, –
poemele-ţi rotunde n-au gust
vernal, fiind, la carne,-asemeni

gutuii coapte-atunci când locul
Fecioara-l lasă dreptei Cumpeni
şi frunze cad, mai în tot locul,
ca peticele de pe lumpeni,

din pomul paradisiac
sub care, nu doar în brocarte,
dar şi-n pănură sau şiac,
mai îmblăneşti câte o carte

de versuri şi burleşti, şi grave,
şi care, Octavian, au gustul
gutuii acrişor-suave…
Or, ca sub Octavian, augustul,
ce-aş mai putea să-ţi spun e „Ave!”
II. Şi, totuşi, o palinodie
s-ar cere: pentru că april
e-o lună-n care, pe-un copil
într-un landou deschis, l-adie

roz-albii piersici care,-n vânt
se leagănă, iar în roz albii,
curg râuri limpezi ce, din Alpii
înzăpeziţi, îşi iau avânt,

iar fetele-au cicori albastre
sub gene şi, visând confuze,-n
amurg, jăraticul de buze
îl simt pe florile din astre…

Iar astea-şi vor fi pus pecetea
pe-Aprilinatul cărui „Ave”-i
spun iarăşi, – după ce-i cer sclavei
lui Cretus, vinul care setea
n-o stinge, ardent aşijderi lavei.
III. Fireşte,-i vorba de un punci,
iar nu de un Falern Faustus
băut, pe vremea lui Augustus,
de Cretus, – şi-i mai bine,-atunci,

lui Hoffmann (care nù zice
că Amadeus
nu e un Deus

să-i faci o vizită, ca ălui
ce, chiar de-ar bea în rând cu rupţii
în fund, alchimicelor nupţii
li-i preot, – iar tu te dezvălui

drept cel mai devotat prepozit
al alambicelor lui… Prosit!

25 februarie 2015
cristian popescu
Cristian Popescu (nu CTP!) – Arta Popescu

Nu. Arta Popescu nu s-a născut,
Nu. S-a inventat doar un biet aparat.
După ce se umflă o burtă de mamă,
La ea se conectează un trenuleţ electric.
Acesta merge, şuieră,
pufăie – şi burta de mamă scade.
Jucăria merge numai şi numai
cu energie de-asta strânsă acolo în cele 9 luni.
Nu, n-a existat.
Au fost doar liniile trenuleţului electric
întinse prin cameră
după cum s-a calculat
configuraţia liniilor ei din palmă.
Trenuleţul merge, pufăie, şuieră,
dar Arta Popescu nu. Ea încă n-a existat.
Nu. Nu e nici măcar fericită.
Nici măcar cât un gândac de bucătărie
într-o pungă plină cu zahăr.
Nu e fericită
nici măcar cât un gândac de bucătărie
mort într-o pungă plină cu zahăr,
Arta Popescu nici măcar n-a murit.
S-a inventat doar un biet aparat.
Conectezi aparatul
şi totul merge, parcă, de la inima ei.
Maşina de spălat spală,
maşina de călcat calcă,
frigiderul răceşte,
telefonul vorbeşte.
Numai cu energia inimii sale.
Doar de la ea, o clipă, becurile străzii
au strălucit orbitor.
O clipă – dar tot a fost prea mult.
Căci ea pe loc s-a consumat.
Nu, n-a murit.
Alta Popescu nici măcar n-a existat.
A rămas doar, aşa, ceva, acolo…
ceva conectat la aparat.
Ah, înger-îngeraşul ei cu motor!
(Care te-ar fi luat şi pe tine în zbor.)
înger-îngeraşul ei ca o muscă albă, încărunţită,
mare cât un papagal.
Ce s-ar mai fi învârtit el
în jurul capetelor noastre!
Ca orice muscă, în jurul botului de cal.
Ultima muscă dată afară din Cişmigiu,
bătrână, -nţepenită, târându-şi aripile pe caldarâm.
Ultima muscă pe care
numai şi numai Popescu ar fi putut s-o prindă
(ca un poet în adevăratul înţeles al cuvântului)
între paginile abecedarului său unsuros.
Trosnind, foşnind, scârţâind.
Ah, Arta! Arta Popescu!… Ce păcat!…
Nu s-a inventat decît un biet aparat.

24 februarie 2015
Sylvia Plath
20 februarie 2015
A Sign – Philip Levine (RIP 2015)
The last words the sea spoke
before it died, the last sigh
of the great wind that blew
before we were born, the last
light that dawns on the hill
of our dying, skull hill we
would call it. These are all
I remembered when I bloomed—
a tiny star of blood hidden
among the orange trees that bore
nothing, a star of no hope
and no pain, just so much
color in the dull light of winter.
You chose me as your color, you
cut me from the stem and wore
me in your hair, and for a time
I was adornment, I was again
a star, something that beckoned
until my petals died and dulled.
I was put aside in a cracked cup
of water, then dried, then pressed
between the dead yellow leaves
of an old book no one cared for.
I fell one day into strange hands
that had come in search of something
like an sewer, something like
where am I? and for what?
Only to find eight flat red spikes
each pointing to a separate wind
of change, each saying in its own
voiceless hum, This is the way
toward all that is and is not.
Follow me! follow me! this is
the way the voyage begins and ends.”

André Breton – “The Verb to Be”

I know the general outline of despair. Despair has no wings, it doesn’t necessarily sit at a cleared table in the evening on a terrace by the sea. It’s despair and not the return of a quantity of insignificant facts like seeds that leave one furrow for another at nightfall. It’s not the moss that forms on a rock or the foam that rocks in a glass. It’s a boat riddled with snow, if you will, like birds that fall and their blood doesn’t have the slightest thickness. I know the general outline of despair. A very small shape, defined by jewels worn in the hair. That’s despair. A pearl necklace for which no clasp can be found and whose existence can’t even hang by a thread. That’s despair for you. Let’s not go into the rest. Once we begin to despair we don’t stop. I myself despair of the lampshade around four o’clock, I despair of the fan towards midnight, I despair of the cigarette smoked by men on death row. I know the general outline of despair. Despair has no heart, my hand always touches breathless despair, the despair whose mirrors never tell us if it’s dead. I live on that despair which enchants me. I love that blue fly which hovers in the sky at the hour when the stars hum. I know the general outline of the despair with long slender surprises, the despair of pride, the despair of anger. I get up every day like everyone else and I stretch my arms against a floral wallpaper. I don’t remember anything and it’s always in despair that I discover the beautiful uprooted trees of night. The air in the room is as beautiful as drumsticks. What weathery weather. I know the general outline of despair. It’s like the curtain’s wind that holds out a helping hand. Can you imagine such a despair? Fire! Ah they’re on their way … Help! Here they come falling down the stairs … And the ads in the newspaper, and the illuminated signs along the canal. Sandpile, beat it, you dirty sandpile! In its general outline despair has no importance. It’s a squad of trees that will eventually make a forest, it’s a squad of stars that will eventually make one less day, it’s a squad of one­-less-­days that will eventually make up my life.


Posedai tot felul de obiecte electrice de Mircea Cărtărescu

tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi.

tu eşti un monstru. mi-e frică de tine.

ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,

ai tupeu.

ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.

şi, doamne cum îţi picură părul până pe şale

ca un camion fructexport, fantomatic şi moale

care ar trece pe dorobanţi.

şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi…

inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaş

încât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraş

să pună capăt valului de violenţă şi pornografie

cu doar un gest, sau o alifie.

nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimice

iar eu o tablă pe-un acoperiş de siloz

tot n-am fi fost aşa de străini

în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini.

tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon.

de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine?

şi de ce trebuie acum să nu mai existe?

bestie, pistruiato şi fufo,

feregea peste maxilare de tinichea,


Să ne iubim, chera mu de Mircea Cărtărescu

să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur

că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,

că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii

zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .

să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii

de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret

să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu

să fim tandri, mai zise o muscă.

primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini

ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,

primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate

arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit

oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,

nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .

nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?

să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza

iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.

să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim

cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni

le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii

să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.

ca nişte becuri electrice legate în serie

nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,

în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri

şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui

în holbarea perversă a ochiului.

ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,

conturi încheiate, polițe plătite,

îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă

şi văzând în urma lui o uzină.

primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor

mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,

deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil

la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid…

creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit

de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia

antebrațul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,

urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului

şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.

ai încredere în mine, gânguri flora întestinală

întinzându-se voluptos în braţele groazei

care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,

dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,

crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,

venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,

să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,

să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!

în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,

spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.

prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat

câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin

şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.

să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,

şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,

să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru

de complexul lui grozăveşti.

primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,

să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,

să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …

iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă

chiar lângă policlinică, şi până şi copacii

miroseau a dentist.

Mormântul meu de Philip Levine 
traducere de Radu Vancu
Chiar lângă Malaga, California,
pierdut prin ciorchinele de parcări de tiruri
e un petic micuț și neîngrijit
de pământ și buruieni și o piatră
cu numele meu pe ea, scris greșit,
iar sub piatră e pământ, prund,
iar pământ, pietre, apoi o sută
și unul de elemente diferite
îmbrățișându-se în toate felurile
pe care și le pot imagina încât uneori
îmi amintesc de pozele alea
văzute când eram copil și care eram sigur
că erau mai scumpe și excitante
și nu însemnau nimic. Mai sunt
peste o mie de capace de bere
strânse de un fiu de-al meu până când
a calculat că niciodată nu va putea
ajunge la un milion și s-a lăsat. (S-a lăsat
de strâns, nu de băut.) Un document
e aici, etichetat ceremonios
“Ultima Mea Voință & Testament.” Soră-mea
îl ura așa de tare că l-a aruncat în
groapa goală și a cerut să fie
îngropat dedesubt. Nici o speranță prostească
de-a mea nu-i aici, nici una nu era adevărată
și puternică, speranța că cei săraci
ieșeau din căsuțele lor de carton
și ne transformau liderii, că steagurile noastre
plângeau lacrimi policolore până se făceau
toate numai steaguri de capitulare.
Am mai sperat și s-o văd pe mama
alergătoare pe distanțe lungi, pe frate-meu
dăruindu-și banii copiilor din Chicago
Și luând drumurile, fără griji, fără pălărie,
căutând o treabă pe măsura unui om.
Am visat că prietenii mei renunță la minciună
și respirația lor prinde mireasma
ierbii proaspăt cosite, și că ajungeam
să fiu un om mergând fără griji
prin ploaie, cu părul încâlcit, cu răspunsul
unic al râsului din toți rărunchii păstrat
pentru întâlnirea mea cu Dumnezeu, un râs de care
nu mai am nevoie. Nici măcar un coșmar
nu-i aici, nici ochii mei care au văzut
cum te ridici noaptea desculță și ieși,
și pleci de lângă mine, și urechile mele care au auzit
cum te întorci dintr-odată, cu gura având gust de
apă rece. Nici măcar fruntea mea
nu-i aici, în spatele căreia am complotat
răsturnarea republicii ăsteia a noastră
având drept armă refuzul de a șterge.
Jurnalele mele nu-s aici, mâna mea dreaptă
care le-a scris, talia mea care s-a căznit
împotriva atât de multor curele de piele și curele
de pânză care au cedat în cele din urmă.
Picioarele mele enorme care m-au purtat nevătămat
prin treizeci de orașe, limba mea
care ți-a mângâiat și ți-a tot mângâiat obrazul
aspră până ai spus, “Pisică”. Poemele mele,
minciunile mele, puținele promisiuni ținute, dragostea mea
pentru lumina dimineții și amurg, dragostea mea
pentru femei și pentru copiii femeilor,
steaua mea fixă și steaua pe care am purtat-o
douăzeci și șapte de ani. Nimic din mine
nu-i aici pentru că asta nu-i casa mea,
ăsta nu-i scaunul șoferului din mașina mea
nici memoria cuiva care m-a iubit
nici sala de clasă îndepărtată în care am
adormit și am visat mielul. Ăsta
e pământ, o groapă plină de pământ, piatră
care spune întoarce-te la piatră, un gard rupt
care aiurează Intrarea Interzisă, aer peste nimic,
aer care nu-și poate imagina dulcile îndatoriri
ale florilor sălbatice și ierburilor, e ceva ieftin,
obișnuit, grosolan, pe lângă care treci
zi de zi în mașină fără vreun gând,
ăsta-i un mormânt obișnuit.

“Jabberwocky” by Lewis Carroll

’Twas brillig, and the slithy toves
Did gyre and gimble in the wabe:
All mimsy were the borogoves,
And the mome raths outgrabe.

“Beware the Jabberwock, my son!
The jaws that bite, the claws that catch!
Beware the Jubjub bird, and shun
The frumious Bandersnatch!”

He took his vorpal sword in hand;
Long time the manxome foe he sought—
So rested he by the Tumtum tree
And stood awhile in thought.

And, as in uffish thought he stood,
The Jabberwock, with eyes of flame,
Came whiffling through the tulgey wood,
And burbled as it came!

One, two! One, two! And through and through
The vorpal blade went snicker-snack!
He left it dead, and with its head
He went galumphing back.

“And hast thou slain the Jabberwock?
Come to my arms, my beamish boy!
O frabjous day! Callooh! Callay!”
He chortled in his joy.

’Twas brillig, and the slithy toves
Did gyre and gimble in the wabe:
All mimsy were the borogoves,
And the mome raths outgrabe.


Fernando Pessoa (Álvaro de Campos) – “Carnaval”

(Edição crítica. Introdução, transcrição, organização e notas de Teresa Rita Lopes.) Lisboa: Estampa, 1993)

É Carnaval, e estão as ruas cheias
De gente que conserva a sensação,
Tenho intenções, pensamento, ideias,
Mas não posso ter máscara nem pão.

Esta gente é igual, eu sou diverso —
Mesmo entre os poetas não me aceitariam.
Às vezes nem sequer ponho isto em verso —
E o que digo, eles nunca assim diriam.

Que pouca gente a muita gente aqui!
Estou cansado, com cérebro e cansaço.
Vejo isto, e fico, extremamente aqui
Sozinho com o tempo e com o espaço.

Detrás de máscaras nosso ser espreita,
Detrás de bocas um mistério acode
Que meus versos anódinos enjeita.

Sou maior ou menor? Com mãos e pés
E boca falo e mexo-me no mundo.
Hoje, que todos são máscaras, és
Um ser máscara-gestos, em tão fundo…

Julio Cortázar – Ţesătoarele

Fiice ale siestei, melci palizi ce se ascund de soare,
în orice curte cu vase de lut otrava şi răbdarea lor se răspândeşte;
pe terasele întunecate, pe trotuarele din cartier,
în orice gol în care timpul s-a transformat într-un pulover.
Ştiu că ele ţes peste noapte, pe ascuns; se dau jos din pat
şi ţes în tăcere, în întuneric; am stat în moteluri
unde fiecare cameră întunecată era o urzitoare, o mânecă gri
sau albă furisăndu-se pe sub uşă; ţes în bănci
în săli de baie, ţes în spatele geamurilor aburite
şi în paturi reci, ţes cu spatele la soţii lor care sforăie,
ţes uitare şi prostie şi lacrimi,
ţes zi şi noapte, ţes haine lăuntrice,
ţes sacul în care inima e sufocată,
ţes ciucuri roşii şi mănuşi mov pe care le leagă în jurul genunchilor noştri
iar vocea noastră este ghemul de aţă pentru ţesătura voastră, o dragoste de păianjen şi această sfârşeală
ne învăluie, ne îmbracă sufletele într-o ţesătură în lanţ de cruciuliţe Santa Clara.
Moartea e o ţesătură fără culoare şi voi o ţeseţi pentru noi.
Acum au ajuns aici, acum se ridică fără niciun cuvânt
doar mâinile lor în care sclipesc acele,
au mâini ieşind din feţele lor, mâini ieşindu-le din piept,
sunt miriapode, miriamâini ţesând într-o tăcere insuportabilă
de tangouri şi discursuri.

Leonid Dimov
Azi-noapte-n vis mi-am amintit

De covrigarul nebun din Piața Chibrit

Și l-am văzut înălțând cutii de carton

Legate de sfoară în chip de avion

Și se suia cu ele și el

Din ce în ce mai vesel, mai mititel,

Iar eu rămâneam căscat și mofluz,

Rozând în piață o felie de harbuz.

Apoi m-am dus la revistă, la Vox,

Naviga la subsuoară submarinul Dox,

Eram mai trist, eram mai mare,

Jucau fetele la marea dezbrăcare,

Treceau verile nelăsând nimic,

Semăna cadavre cowboiul Dick

Și m-am trezit tot în vis de vis, de vis

Adus la fântână cu pieptul deschis

Să vază dragonii din fund cum îmi bate

Inima sidefie de păcate.

M-am întors, desigur, să fiu din nou

Nevăzut, străveziu și erou

Prezent la bărci, la călușei, la țintă,

Cu cozoroc vid cumpărat din incintă

Acolo la marele circ din străinătate

Când din sus de tot plonjau acrobate

Și-mi cădeau în brațe și le iubeam dulce

În văzul tuturor, mestecând turtă-dulce.

(din volumul Carte de vise, 1969)

Dragul de Mircea

dragul de mircea

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
…cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.


James Wright – Binecuvântare

(traducere Cristina Snyder)

Pe lângă şoseaua ce duce spre Rochester, Minnesota,
Asfinţitul se împrăştie blând peste iarbă
Şi ochii celor doi ponei indieni
Se întunecă cu bunătate.
Ei au ieşit cu bucurie dintre sălcii
Să ne întâmpine, pe mine şi pe prietenul meu.
Trecem peste sârma ghimpată
Şi ajungem la imaşul
Unde au păscut toată ziua, singuri.
Ei freamătă încordaţi, abia îşi stăpânesc bucuria.
Îşi pleacă grumajii cu sfială, ca lebedele ude. Se iubesc.
Nicio singurătate nu e ca a lor.
Acasă, se apucă iar să ronţăie tinerele mănunchiuri de primăvară, în întuneric.
Aş vrea să o îmbrăţişez pe cea firavă,
Căci a venit spre mine
Şi şi-a frecat botul de mâna mea.
E albă, pătată cu negru,
Coama îi cade sălbatic pe frunte,
Şi adierea uşoară mă împinge să îi mângâi urechea lunguiaţă,
Delicată ca pielea de pe încheietura unei fete.
Deodată, îmi dau seama
Că dacă aş păşi în afara trupului meu
Aş înflori.


PODUL GRANT de Mircea Florin Şandru

Iubito, trenurile trec,
Iubito, trenurile vin,
Ca nişte bivoli somnolenţi,
Ca nişte monştri levantini.

Trec trenuri pe sub Podul Grant,
Pe linii reci de diamant
Şi flutură la geamuri, lin,
Perdele roz de crepdeşin.

Trec trenuri albe, trenuri moi,
Trec trenurile peste noi,
Trenuri de noapte şi de zi,
Cu miri, mirese şi copii.

Trec trenuri negre, trenuri verzi,
Astăzi te urci, mâine te pierzi,
Te urci copil şi te cobori
Purtat încet de subsuori.

Trec trenuri pe sub Podul Grant,
Pe linii reci de diamant,
Abia le simţi cum vin uşor,
Şi te-ameţesc cu roua lor.

Parcă am fi, parcă n-am fi
Nici prea bătrâni, nici prea copii,
Te urci copil şi te cobori
Într-un sicriu, pe pat de flori.

12 ianuarie 2015

Rainer Maria Rilke – Epilog

Mare e moartea
peste măsură.
Sîntem ai ei
cu rîsul în gură.
Cînd, arzătoare, viața
ne-o credem în toi,
moartea, în miezul ființei,
plînge în noi.

(traducere de Lucian Blaga)

29 decembrie 2014
Din Cartea aleanului de Leonard Cohen, în traducerea lui Şerban Foarţă şi a Cristinei Chevereşan
Ai cînta şi tu
de te-ai afla
într-un asemenea loc – nu
te-ar mai preocupa deloc
dac-ai fi-n stare să-i laşi paf
pe toţi
ca un Ray Charles sau o Edith Piaf
Ai cînta
ai tot cînta
nu pentru tine
ci pentru-a făuri un sine
din învechita hrană
ce putrezeşte-n măruntaiele astrale
şi-n răbufnirea fără dragoste
a răsuflării gurii tale
te-ai face cîntăreţ
mai repede decît îţi ia
să urăşti farmecul unui rival
şi dragul meu
luat de val
ai tot cînta
ai tot cînta
şi tu.
27 decembrie 2014
Tomaž Šalamun – 1941 – 27.12.2014
Traducere de Claudiu Komartin
Precum un câine credincios,
cu limba aceasta ling
creştetul Tău de aur,
Cumplită e
dragostea mea.
Ii implor pe stăpânii
acestei lumi să fie blânzi.
De ce trebuiesă trăiesc într-o lume
care dispreţuieşte
viaţa spiritului?De ce am reuşit
să scriu doar 20 la sută
din poemele meleacasă
şi am fost forţat
întotdeauna să plecdin ţara pe care
să o iubesccel mai mult,
sau să mă sufoc?
De ce resimtaceastă frică
rezistenţala libertate şi
la valoarea umană?
Acest poem esteo petiţie specială
şi un bocet.
Derivă din şoculşi din groaza
pe care le experimentez
din nou şi din nouori de câte ori îmi ling rănile
după traumele trăite acasă.
Mulţi dintre noiau simţit asta.
Acceptaţi această petiţie
şi acest bocetdin partea noastră
07 decembrie 2014
Marin Sorescu
Te întorci seara acasă puțintel uzat,
Dar mulțumit,
Ca un bilet de tramvai arătat la control,
Și perforat exact unde trebuie.
Te-ai desirat cu generozitate, toată ziua.
Și-acum te-aduni cu fiecare pas
Și-astepti să vii tot din urmă,
Și vii și vii de pretutindeni
Ca un tren de marfă gol, vii
Și nu te mai termini.
02 decembrie 2014
Astăzi ne amintim de Nicolae Labiş
Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.
27 noiembrie 2014

Vasile Voiculescu (născut pe un 27) – Grai valah

Grai tămâiat, căţuie de petale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.
Umblă singur pe munţi de sare,
Vânt bătrân cu miere-n spinare.
Serpi de răcoare verde în pârâie,
Cărări de bucium lung te întretaie.
Granguri de aur boabele-ţi ciugul’,
Sesul ţi-l ară dorul cu plugul.
Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează strămoşii de aur.
De piscul tău, unde se-mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,
Buzele-mi razăm fremătătoare,
Slăvit pristol de piatră şi floare.

Sonet CLXIX Shakespeare traducere V.Voiculescu
Coboară iarna… Ursa tot mai adânc se pleacă,
Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.
Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,
Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori
Cât au crescut de-nalte, aproape pân ‘ la frunte !
Încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit…
Tu ai crezut că timpul în faţă ta e-o punte,
Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit…
Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,
Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?
Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?
Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!
O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,
Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le sting .

26 noiembrie 2014
Boris Vian – Dacă poeţii nu erau aşa de proşti

Dacă poeţii nu erau aşa de proşti

Şi dacă aşa de leneşi nu erau

Lumea întreagă fericită o făceau

Pentru a putea să-şi vadă-n pace

De suferinţele lor literare

Îşi făceau nişte case galbene

Cu mari grădini în faţă

Şi arbori plini de păzărime

Şi flautriluri şi-apeline

Minciuni şi verzincendii

Şoimuşte, sfrânciocănitoare

Şi corbi micuţi cu totul roşiatici

Neîntrecuţi în profeţii

Ar fi avut acolo jocuri mari de ape

Iluminate dinăuntru

Ar fi avut şi peşti, vreo două sute

De la scorţescu pân’ la rămurescu

De la satiră pân’ la măgăritură

De la zărgan până la rara curulă

Şi de la cupânze până la cărnăraie

Ar fi avut un aer cu totul nou

Împarfumat de-al frunzelor miros

S-ar fi mâncat după dorinţă

S-ar fi muncit pe îndelete

La construirea unor scări

Cu forme nemaipomenite

Din scânduri fin vârstate-n mov

Şi netede sub degete

Poeții-s însă-aşa de proşti

Că scriu să debuteze mai degrabă

Decât să pună umărul la treabă

De-aceea doar de remuşcări au parte

Şi-apoi rămân cu ele pân’la moarte

Preafericiţi c-au suferit atât

Cu mari discursuri sunt omagiaţi

Şi dup-o zi uitării-s daţi

De n-ar fi însă aşa de leneşi

În două zile ar fi uitaţi.

Je voudrais pas crever / N-aş prea vrea ca s-o mierlesc, ed. Paralela 45, 2002

Traducere de Linda-Maria Baros

25 noiembrie 2014

Nabokov – Scrisori către Vera

…Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar când şi când numele unei străzi,
sau o flaşnetă plângând la amurg
ne vor aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decât ne-ar putea aminti gândul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem…
Iar la ceasul când sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gândul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.

– Nabokov, versuri incluse într-o scrisoare către Vera

25 noiembrie 2014
Traian T Coşovei – Poem
Un timp am locuit printre agrafele tale de păr,
printre cutiile tale în care aurul se evapora la o simplă atingere.
Un timp, despre tine îmi vorbeau până și dungile cafenii ale pisicii tale preferate.
Deasupra erau sfere de cristal în care trecutul
strălucea într-o flacără de magneziu –
-aruncând umbre în viitor.
Erau rochii fosforescente aprinse de căldura trupului tău,
apoi glasuri
în întunericul uleios al pasajului subteran…

Pe aici au trecut gândurile mele.
De parcă timpul ar lăsa în urmă scheletul fiecărui lucru pe care l-ai atins.
De parcă ar trece prin aer o pasăre cu sertare din care
hârtii și scrisori, din care alunecă dragul meu…
….draga mea.
Un timp, am locuit printre agrafele tale de păr –
Printre neînsemnatele tale prejudecăți și superstiții.
Printre parfumurile tale din care noaptea ies duhuri.

Unde fiecare secundă are gravitatea unei arderi pe rug –
și nu mai știu dacă tu ești cea pe care am văzut-o cândva
pierdută printre nourași, arome și alte artificii ale ploii –
sprijinindu-te de frumusețe ca de o tejghea…
De plictiseală lăsând să-ți scape monede sunătoare.
Și privindu-te, ca un alcool, frumusețea ta îmi descleșta dinții.


În orişice caz – Petre Stoica

Poate că după-amiaza e mai generoasă decât ni se pare
cu degete însorite ne oferă primele seminţe
care cad molcom din păstăile salcâmilor
ar trebui să le păstrăm în sicrie de cărţi
să reapară viaţa printre ideile moarte
în orişice caz rufele atârnate în curte
sunt steguleţele unei corăbii plutind
printre atâtea vise îţi vine să urli când vezi
copilul scărpinându-şi urechea absent

acum când seminţele cad generoase acum
când poţi pleca oriunde pe corabia
alcătuită din nimicurile frumoase
ale toamnei şi fără catarg



unto you, and all my glory soiled unto you. Do not let
the spark of my soul go out in the even sadness. Let me
raise the brokenness to you, to the world where the
breaking is for love. Do not let the words be mine, but
change them into truth. With these lips instruct my
heart, and let fall into the world what is broken in the
world. Lift me up to the wrestling of faith. Do not leave
me where the sparks go out, and the jokes are told in
the dark, and new things are called forth and appraised
in the scale of the terror. Face me to the rays of love, O
source of light, or face me to the majesty of your dark-
ness, but not here, do not leave me here, where death is
forgotten, and the new thing grins.

Prose poem 49 from Book of Mercy

Francis Cabrel – Cerneala ochilor tăi

Și fiindcă n-om fi vreodată împreună,
Și fiindcă noi suntem prea singuri și ei sunt mult prea mulți,
Și de povestea noastră-i o minciună,
Atât de mult aș vrea să știi
Că rândul meu de pe hârtii a mistuit
Cerneala din ochii tăi,
Din ochii tăi…

Nu te-am văzut că ești înlănțuită,
De prea mult vrut să te privesc – să știi că mi-era frică.
Visam la Veneții și la libertăți,
Atât de mult aș vrea să știi
Că rândul meu din alte dăți a mistuit
Cerneala din ochii tăi,
Din ochii tăi…

Îmi umbli demult prin visele mele
Și vii totdeauna prin locul unde soarele răsare.
Și dacă întâmplarea o vrea să te uit,
Atât de mult aș vrea să știi
Că rândul meu de pe hârtii a mistuit
Cerneala din ochii tăi,
Din ochii tăi…

Și fiindcă n-om fi vreodată împreună,
Și fiindcă noi suntem prea singuri și ei sunt mult prea mulți,
Și de povestea noastră-i o minciună,
Atât de mult aș vrea să știi
Că rândul meu de pe hârtii a mistuit
Cerneala din ochii tăi,

Radu Vancu – Casa bunicilor

Uitasem de asta, într-adevăr:
văd poza din Cisnădie cu dudul alb-negru
în spatele casei bunicii & burta
mi se lipește de șira spinării –
acolo aveam casa noastră din
dud, făcută de vărul Claudiu,
de care eram foarte îndrăgostit.
Acolo stăteam, mi se părea, cu
săptămânile, privind șobolanii mi-
șunând pe bitumul acoperișului
& umplându-ne spațiul dintre burtă &
șiră & suflet cu dude negre.

Sub noi era grădina, la kilometri distanță
de sufletele noastre pline de
dude negre. Coboram câteodată la ea
cum coboară uneori Dumnezeu
peste lucruri, miloși &
necruțători. Pârjoleam totul
cu epifaniile noastre

până când ca bule de apă minerală
se ridicau halouri deasupra straturilor
de pătrunjel, de țelină, de morcovi.
Iar apoi se înălțau sub halouri îngerii
pătrunjelului, îngerii țelinei, îngerii
și ne cântau imne de slavă până
ce pământul pleoscăia de plăcere sub
pașii noștri.

Cântau până ce lumea devenea
paradisiacă & instrumentală
ca un obiect de zilnică
folosință al lui Dumnezeu.
Oficiam sub coconul rugului de
mure americane & aerul era făcut din
blocuri de iubire enorme mereu
răsturnându-se & mereu strivind
câte ceva sub ele & râzând.

Ne cățăram înapoi în casa
din dud, strălucitori & cu hematiile
cât rinichii de porc. Bunicul murea
de câțiva ani în casa de sub noi,
cu creierul zdrobit. Iar noi terciuiam
fericiți dudele la fel cum lumina ne
terciuia fericită creierii. Peste mai mulți
ani blocurile de iubire aveau să se
răstoarne peste mine & tata & să ne
strivească & să râdă de creierele
noastre zdrobite ca ale bunicului.
Cred că știam deja asta. Petele
negre de la dude ies foarte greu
la spălat.

Leonard Cohen – Mission from Book of Longing

I’ve worked at my work
I’ve slept at my sleep
I’ve died at my death
And now I can leave

Leave what is needed
And leave what is full
Need in the Spirit
And need in the Hole

Beloved, I’m yours
As I’ve always been
From marrow to pore
From longing to skin

Now that my mission
Has come to its end:
Pray I’m forgiven
The life that I’ve led

The Body I chased
It chased me as well
My longing’s a place
My dying a sail


Federico García Lorca – La veleta yacente

Diciembre de 1920

El duro corazón de la veleta
entre el libro del tiempo.
(Una hoja la tierra
y otra hoja el cielo.)
Aplastóse doliente sobre letras
de tejados viejos.
Lírica flor de torre
y luna de los vientos,
abandona el estambre de la cruz
y dispersa sus pétalos,
para caer sobre las losas frías
comida por la oruga
de los ecos.

Yaces bajo una acacia.
No podías latir
porque eras de hierro…
Mas poseíste la forma:
!conténtate con eso!

Y húndete bajo el verde
en busca de tu gloria
de fuego,
aunque te llamen tristes
las torres desde lejos
y oigas en las veletas
chirriar tus companeros.
Húndete bajo el pano
verdoso de tu lecho.
Que ni la blanca monja,
ni el perro,
ni la luna menguante,
ni el lucero,
ni el turbio sacristán
del convento,
recordarán tus gritos
del invierno.
Húndete lentamente,
que si no, luego,
te llevarán los hombres
de los trapos viejos.
Y ojalá pudiera darte
por companero
este corazón mío
!tan incierto!


Petre Stoica

Podul de lemn o caruta incarcata cu saci
de sus copii scuipa in apa asa am facut si eu
daca nu ma insel prin anii patruzeci
tipatul gastelor adunate pe grind vulpea
trece deasupra cu un helicopter zadarnic
aici pana si pestii sunt atenti au periscoape
dar brusc se lasa seara si difuzorul
anunta sezonul albastru al prunelor
Podul de lemn o caruta incarcata cu saci
de sus copii scuipa in apa asa am facut si eu
daca nu ma insel prin anii patruzeci
tipatul gastelor adunate pe grind vulpea
trece deasupra cu un helicopter zadarnic
aici pana si pestii sunt atenti au periscoape
dar brusc se lasa seara si difuzorul
anunta sezonul albastru al prunelor

Max Blecher
Cuvinte păsări cu aripi de sânge
Cuvinte zburând nebune în încăperile lumii
Animale câteodată cu transparenţe de cer
Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)
Flori bizare parfumând creierul
Însemnând un zâmbet ori din contră o bucurie
Apariţii şi dispariţii în întunericul zilelor
Ori vulturi fâlfâind alb peste munţii somnului
Vitrini lunare cu îngeri şi săbii
Cu lupi, cu oraşe, cu vapoare, cu păr de femeie
Cuvinte, desene neînţelese ale scrisului acest
Ca mâinile mele, ca ochii tăi închişi.PE ŢĂRMIată ce vei vedea la mare
Vapoarele ca nişte capete de înecaţi cu ţigara încă în gură
Visând, fumând plutesc spre Istambul
Pe ţărm oamenii ca nişte sinucigaşi scăpaţi de la moarte
Visând, fumând, se plimbă pe-nserat.PLIMBARE MARINĂ
Lui I.LudoSângele mării circulă roşu în corali
Inima profundă a apei îmi vâjâie-n urechi
Sunt în fundul cercului de valuri
În pivniţa apelor adânci
În lumina omorâtă a funebrei sticle
Peşti mari ca turme de câini
Sug repede apele. Sunt singur
Ridic mâna şi constat greutatea ei lichidă
Mă gândesc la o roată dinţată, la un palmier
Zadarnic încerc să fluier
Parcă străbat masa unei melancolii
Şi parcă totdeauna a fost aşa
Pe jumătate frumos şi pe jumătate tristParisÎți aduci aminte când ai ajuns, locomotiva îți mai buia în cap Paris ParisEra întuneric și alte întunecimi pândeau pe străzi și-n aerTu îți strângeai pardesiul pentru ca vântul nopții să nu pătrundăÎn gaura deschisă din pieptul tău, în abisul unic al melancoliei taleBulevardele exterioare erau pustii ca niște vechi cimitireCa niște grădini părăsite de oameni și invadate numai de tăceri.Tu plângeai sau îți venea să plângi, cerul se înnourase, același cer uzatAcelași cer strâmt al tristeților tale provinciale, același cer de stofăTu ai lăsat bagajele la hotel și sufletul tău în eleSufletul tău de-acasă păturit cu grijă între rufele parfumate cu busuiocCa să rătăcești pe străzi fără suflet, fără valize, ca o fantomă fără carneCa un nor pe cerul de asfalt, inform și vaporos ca un nor.Umblând pe străzi mărginite de case de care ți se loveau mâinileÎn gesticulația lor nebună, Paris Paris îți buia în urechiPână e ostenit cu dureri în picioare cu dureri în cap și în umeriAi intrat într-o casă iluminată ca de sărbătoare; era un bordel…O femeie blondă și foarte frumoasă cu ciorapii ca un leșinTe-a întrebat ceva complicat, poate foarte plăcut, dar tu n-ai înțelesVeneau doar din fundul Moldovei și cu câteva seri mai înainteStătuseși la masă cu mama ta, cu tatăl tău și cu surorile taleAici oglinzile palid te multiplicau, era cald, bănuiai afară toamnaCa o dezamăgire venită din fundul Moldovei cu vânturile de totdeaunaCu vechile ploi, cu vechea bine cunoscută apă ce cade din cer pe trotuareAșa era afară și chiar mai frig, mai întuneric, mai pustiu,Ploua încet sângele în tine se preumbla ca totdeauna în carnea vorbelor tăcuteEra ca altădată și în piele plăcerea fetei blondeCa un ecou de zece mii de ani ca un mormânt acoperitAbsurd, înalt, superb, câinescul suvenir în ploaieÎn haine, în păr, în creier, în odaia de hotel ce miroseaCa pielea caldă și mătasea din bordel, era Paris Paris lumina palăÎnchisă în odaia de hotel și tu-n lumină stingher dar încă viuCuprins de brațe stranii, de mâini ce-n miezul nopțiiÎți potoesc furtuna și sângele în tine cu gesturi moi de cârpăEra Paris Paris ai adormit târziu, O! cufunda rea-n perneÎn somnul tău de-acasă, în somnul tău autentic, în somnul tău de ceară.Și numai dimineața când razele de soare în spectre foarte limpeziAu năvălit pe geamuri cu săbii în oglindăCu miros de benzină și zgomot de motoare și pași sonori pe stradăNumai atunci sufletul tău adulmecând lumina s-a-nviorat puținȘi tu l-ai scos la aer ca pe-un cățel, plimbându-l pe străzi necunoscuteÎn dimineața albă și clară din Paris.
(via Vlad Pojoga)
Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre şi mi-o trimite încărcată cu catifea de ochi negri şi diamante mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire şi aripile lui căzute scârţâie sub picioarele tale pe zăpadă ce de flori ce de ramuri ce de degete.IIRochia mării în scoica safirului păşeşti sau luneci corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema părului albastru cascadă de ferigi sau de ţipăt şi iată un geam se înclină, îţi schimbă transparenţele şi eşti o femeie moartă o fantomă cu rochia mării în scoica safirului, palmierul întinde braţul şi te salută, vapoarele îţi călătoresc umbletul şi norii spre crepuscul frumuseţea.MaterializăriDe-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie
Și-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu
De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale
Din țurțurii de febră – din visuri o păpușăDe-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viață
Și gânduri în mătase și amintiri în sticlă
Din vizitele tale aș vrea brățări de sînge
Colierul unui zîmbet și-inelul unei clipe.De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale
Din ţurţurii de febră, – din visuri o păpuşă
De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viaţă
Şi gânduri în mătase şi amintiri în sticlă.
Paşii ne cunosc abisul
Trupul ne plimbă cerul
Furtuna pierde bucăţi de carne
Tot mai vagă tot mai slabă
Este un început albastru
În acest peisaj terestru
Şi altul răzbunător
Ca un deget tăiat
Vezi doar ce femeia se rostogoleşte
Ca un fus
Şi copiază delta ei
Pe delta apelor.


Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri
Şi dinţi de săbii ca să te muşc, să te latru
Iată-mă-s şarpele tău ca să te ispitesc
Cu mărul soarelui să te otrăvesc
Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown
Jonglând cu popice ca să te fac să râzi
Iată-mă-s girafa ta. Majusculă
În textul zilei, citeşte-mă A
Iată-mă-s vulturul din asfinţit
Cu inima în cioc aprinsă ca un lampion.
Serghei Esenin (click) 
Radu Vancu

Eu scriu poeme cum țes gospodinele
goblenuri, am spus. Și în
micuța încăpere medievală
din Iași s-a râs.

Însă mie, biet suflet nevrotic, nu
prea-mi venea să râd. Fiindcă există –
fie și numai în mintea mea –
o gospodină hohotind din tot
sufletul ei utilitar,
prăbușită peste goblenul pe care
l-ar putea desăvârși
numai înnebunind
Și mai există o gospodină sinucisă
peste goblen. Și alta sinucisă & hohotind
peste goblen. Și goblenuri
hohotind sinucise. Etc & etc.

Dacă e-n public cineva care
vrea să se pună cu candoarea atroce
din mintea unui poet nevrotic,
să ridice mâna.

Bun, dar asta e numai în mintea mea.
Ceea ce-i real e că altcineva
țese lumea ca pe un goblen –
a se vedea bucățile de aer, cusute grosolan
una de alta, cu fire grosolane
de lumină, ghimpate & zimțate,
încât aerul arată ca un Frankenstein
gata oricând să-ți ia gâtul.
Iar el, firește, prăbușit peste goblenul
de aer & lumină pe care
l-ar putea desăvârși
numai înnebunind,
ca o gospodină psihotică.

Dacă e-n public cineva care
vrea să se pună cu candoarea atroce
din mintea nevroticului ăstuia,
să ridice mâna.

Nu ridică nimeni mâna. Bun, păi
cam asta și e candoarea atroce
care-ți trebuie ca să
rămâi în viață.

15 octombrie 2014
de sezon, probabil Verlaine

Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon cœur
D’une langueur

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l’heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure ;

Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

13 octombrie 2014
Jorge Luis Borges – The Threatened One

It is love. I will have to hide or flee.

Its prison walls grow larger, as in a fearful dream.
The alluring mask has changed,
but as usual it is the only one.
What use now are my talismans, my touchstones:
the practice of literature,
vague learning,
an apprenticeship to the language used by the flinty Northland
to to sing of its seas and its swords,
the serenity of friendship,
the galleries of the library,
ordinary things,
the young love of my mother,
the soldierly shadow cast by my dead ancestors,
the timeless night,
the flavor of sleep and dream?

Being with you or without you
is how I measure my time.

Now the water jug shatters above the spring,
now the man rises to the sound of birds,
now those who look through the windows are indistinguishable,
but the darkness has not brought peace.

It is love, I know it;
the anxiety and relief at hearing your voice,
the hope and the memory,
the horror at living in succession.

It is love with its own mythology,
its minor and pointless magic.
There is a street corner I do not dare to pass.
Now the armies surround me, the rabble.
(This room is unreal. She has not seen it)

A woman’s name has me in thrall.
A woman’s being afflicts my whole body.

11 octombrie 2014
Shakespeare – Hamlet
“Inimă, fii tare!
Iar voi, puteri, nu-mbătrâniţi deodată,
Mă ţineţi drept! Să nu te uit? Pe tine!
Cât timp în globu-acesta rătăcit
Va dăinui aducerea aminte”
07 octombrie 2014
Hai, sună-mă!
05 octombrie 2014
Timpul de Gigi Căciuleanu
şi dacă timpul
din timp în timp s-ar opri
ca un ceas stricat
să fie pornitşi dacă tot timpul
cât timpul
n-ar mai fi
ceasurile noastre şi-ar continua totuşi tictaculce ne-am face oare cu toate găurile negre
din cerul memoriei sales-ar putea ca atunci când adormim
să cădem în acele abisuri de non-timp
bântuite de vise
de coşmaruricălătorii intermitente
în niciunde
fără busolă
fără timpun timp
din timp în timp
04 octombrie 2014

Pisica metafizica de MIRCEA DINESCU

Prindeti pisica, a strigat regentul,
Pisica ce sfideaza Parlamentul
Pisica hamesita din Balcani,
Ca-i apolitica si ilegala
si fara buletin de Capitala,
Pisica hamesita din Balcani.
Pisica metafizica si trista
Prin nastere cam anticomunista,
Cu gena dintr-o lume de consum,
N-a dezbracat in viata ei vreun peste
N-a cumparat jurnal in frantuzeste
Si nici gumari din magazinul Gum.
De unde dracu’ am mostenit pisica?
Din neorealismul lui De Sica?
Din mediul mic-burghez?
Din Neanderthal?
Faceti ceva! Dati-i in cap cu steagul
Caci nu va protesta areopagul
Din gaurile lui de cascaval.
Ea cintareste lumea doar cu ochii
Ea poarta ghinionul precum popii
Ea toarce-n vreme ce voi toti munciti,
Lingoarea ei s-a cam mutat in lucruri,
Extrageti sabia din strung si pluguri
Voi, traci in salopete, si voi, sciti!

04 octombrie 2014

Mircea Dinescu
Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului
întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
şi să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anumită confuzie
ca legătura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuză în sfârşit marea
că-i prea manieristă…
Astfel îndrăznesc eu să numesc viaţa:
acea caznă fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decât sunt.
(via Josephine Ivan)
03 octombrie 2014

Oda bucuriei de Schiller – Google Translate (via Răzvan pe feisbuc)

Joy, scânteie frumos a zeilor,
Fiica de Elysium,
Intrăm foc îmbibat.
Ceresc, sanctuarul tău!
Reuneste tale magice
Ce mod strict divizate;
Toți oamenii sunt frați
În cazul în care aripile tale blânde.

28 septembrie 2014
Nina Cassian

Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie și palidă,
voiam să mă-ncarc de cenușa
cocorilor mei nestatornici
și vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;

voiam să-mi aprind într-o noapte
țigara mai albă ca luna,
și-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forța-i ascunsa și gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – și să lunec
odată cu vara în toamnă…
Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.

Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…

27 septembrie 2014
timp de Iv cel Naiv

sentimentul nostru e că trăim într-un spațiu
când, de fapt, trăim într-un timp.
totul e timp: clădirile orașului sînt măcinate de timp
ceasurile, clepsidrele, orologiile ne amintesc
de trecerea timpului, televiziunile cronometrează
timpul, există un timp al berzelor,
un timp al dinților de lapte, până și un timp al țânțarilor,
ne umplem nările cu un vânticel de ploaie – e timpul probabil,
frunzele fac timpul din ce în ce mai galben,
muzica, motoarele, verbele, toate au timpi,
până și versurile astea sînt timp

22 septembrie 2014
sappho 2500 years ago
21 septembrie 2014
Ezra Pound
O mireasma de menta sub panzele corturilor
mai ales dupa ploaie
si un bou alb pe drumul spre Pisa
fata in fata cu turnul parca,
mohorate pe
terenul de manevre si, in zilele de ploaie, nori
la munte, ca strajuiti de mirador
O soparla m’a sustinut
pasarilor salbatice le e sila de painea alba
patru uriasi la patru colturi
trei tineri in fata usii
si au sapat o rigola in jurul meu
ca umezeala
sa nu’mi patrunda in oase.
20 septembrie 2014
Happiness de Raymond Carver
19 septembrie 2014

Dupa plecarea ta de Petre Stoica

Camera mea fara ferestre
camera mea fara usa
camera mea fara lampa si fara soba
camera mea fara masa si fara solnita
camera mea fara pomiera si fara tapete
camera mea fara scrumiera si fara dantele

camera mea fara lavanda si fara manusi camera mea fara fantani subterane
camera mea
fara surasul tau fara
caldura ta de portocali si de pui de pisica
camera mea invadata de trecut si golita de prezent
camera mea pe temelii de cenusa camera mea pe temelii de cenusa
camera mea din care nu pot iesi
ma strange un cerc de iarba
ma loveste un ciocan de aer
ma canta o gura de pleava
camera mea umpluta cu boabe de orez
o boaba o hrana pentru zilele iernii
cand vei veni sa mancam pe saturate
cand vei veni sa valsam
dupa melodiile ciorilor
camera mea in care astept

16 septembrie 2014
Leonid Dimov Carte de vise (1969) – via Luminiţa Corneanu
Leonid Dimov Carte de vise1969
15 septembrie 2014
Mircea Cărtărescu – Profiterol
Toamna a sosit anul acesta fulgerãtor:
mîncam împreunã un profiterol la cofetãria de vizavi de Cocor.
Cînd l-am început, era vara;
pe la mijloc linguritele reflectarã
foile carpenilor îngalbenite
spitele cãruciaorelor ruginite.La centrul de-alaturi, unde se umplu sifoane,
roata mare, albastrã si cele douã pistoane
umflau sifoane cît niste zepeline:
cãlare pe ele, copiii ieseau plutind direct prin vitrine.La baraca unde se-nregistreazã muzicã pe casete
difuzorul de la intrare emitea doar sonete
si pe casetele AGFA aliniate
erau înregistrate
rîsete, rîsete de femei.La fierãrie, în truse, surubelniti si chei
se corodau în vintul rosu al toamnei
Sclipea fascinat inelul de pe degetul doamnei
care vindea broaste yale.
Canari si sticleti în colivii zburau moale.Cînd ai înghitit ultimul strop de glazurã
se schimba ceva in arhitecturã:
pustoaicele triste
pãseau legãnat pe glezne postmoderniste;
blocurile de peste drum
aveau frontoane de roua pe colonade de fum;
iar copacii purtau frunze abundente, uscate, crocante
care cãdeau în par la amanti si amante,
frunze mirosind a diamante…La alimentara era multa lume
cãci se vindeau ciocolate chinezesti cu alune
si adusese si vin spumos,
sampania celor de jos…În mercerii
aveau ata de macrameuri si foarte ieftine bijuterii
iar la farmacie
cactusii din vitrinã dãduserã floare portocalie…in fine
iatã ce mai vedeam prin perdelele în ruine:
o tigancã vînzînd la colt inele calpe,
piatrã ponce pentru talpe,
“ciunga” si “vereghete”
oja, benzinã pentru brichete
si tot ce nu-ti mai trece prin gînd…Cele un milion de pleoape mi se inchid rînd pe rînd…Era toamna, Cri. Erai asa comicã:
te strimbai cind înghiteai apa tonica,
mã-ntrebai de ce pe frigorifer scrie “Stella”
si dacã am citit Cortazar, “Rayuela”
si dacã e adevãrat cã nu mai esti o fetita
si dacã s-ar putea construi un minister din halvita
si dacã norii deasupra repetã evolutia speciilor
si dacã plantele au sensibilitate
si dacã e ceva real in^ catoptromantie
si dacã Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog
si dacã exista undeva, în lumea asta vreun loc unde am putea sã ne
ducem viata la modul nostru blînd-ticnit, inofensiv-halucinant,
linistit-arzãtor, realist-visãtor, citind, ascultînd muzicã,
scriind versuri, mîngîindu-ne si fiind absolut siguri cã
niciodatã nu vom îmbãtrîni si cã moartea e o prostie si
cã universul va rãmîne un incendiu etern, o toamna
si dacã vei termina facultatea, si ce va fi p-ormã
si dacã mi se pare stupid
si dacã Arcimboldo, si dacã Gide…Pe Mitropolie seara-naltã
alte turle de fetru, alte cupole de musama.

Aerul devenea cafeniu
si nici un tramvai si nici un taxiu…
Am dat mãruntisul si am plecat spre “Scala” pe jos,
asfaltul de cuart ni se lua pe tãlpi de microporos,
pãrul de struguri, de bame, de piersici iti fluturã
si-n semn cã toamna te posedã
aveai la urechi, în loc de cercei
doi paianjeni cu cruce pe doua fire de funigei,
vrãjind din picioare…Daca ne grãbim, ajungem dupã completare.
15 septembrie 2014
Emil Botta – Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop
întorceţi -vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă -nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v -a pierdut, cere să -i redaţi
luna si soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenusă , revino în focuri şi -n vetre,
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,
si voi, oameni, în pietre .

14 septembrie 2014


If I never see you again I will always carry you

on my fingertips
and at brain edges

and in centers
of what I am of
what remains

07 septembrie 2014
Erau nopţi de Paul Celan
Erau nopti când mi se parea ca ochii tai, carora le desenasem mari cearcane portocalii, îsi aprind din nou cenusa. In acele nopti ploaia cadea mai rar. Deschideam geamurile si ma urcam, gol, pe pervazul ferestrei ca sa privesc lumea. Copacii padurii veneau înspre mine, câte unul, supusi, o armata învinsa venea sa-si depuna armele. Ramâneam nemiscat si cerul îsi cobora steagul sub care îsi trimisese ostile in lupta. Dintr-un ungher ma priveai si tu cum stateam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerata : eram singura constelatie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopti era greu sa-ti deschizi vinele, când flacarile ma cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, dupa ce concediam ostirea dusmana, rasplatind-o cu orase si porturi, iar pantera de argint sfâsia zorile care ma pandeau. Eram Petronius si din nou îmi varsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petala patata stingeai câte o torta.
Tii minte? Eram Petronius si nu te iubeam.
30 august 2014

Pactul tăcerii Ilinca Bernea

Există tăceri și tăceri
Tăceri înalte ca nişte prăjini de la înălțimea cărora lumea îți pare o glumă
Tăceri tenebroase și amenințătoare
Tăceri ca nişte ştreanguri în care-ți spânzuri mințile
Tăceri mincinoase
Tăceri lascive
Tăceri scurte şi tăioase, ascuţite ca nişte pumnale
Tăceri în care te înfunzi ca într-o mlaştină
Tăceri menite să ascundă
Vuietul sângelui
Zbuciumul inimii devenite clopot

Tu stăpânești atât de bine arta de a vorbi fără să spui absolut nimic.
Eu nu știu decât să spun sau să tac
Chiar și când fabulez am tendința tâmpită de a arăta cu degetul la adevăr
până și în somn mă înfig în câte un rest de sens, cu colții și cu unghiile
cu sete de vampir

Am prostul obicei să prizez mereu în minte câte ceva problematic
În loc să mă las pradă extazului sau contemplării

Cel mai tăcut este și cel mai iubit dintre pământeni
Cel care ascultă și aprobă în tăcere este întotdeauna cel mai bun prieten al omului

Eu însă am vocația mărturisirii
Nu stăpânesc arta de a folosi vocabularul ca pe o gumă de mestecat

Nu-mi rămâne decât să tac
Într-o lume în care adevărul nu mai face doi bani
În o mie de feluri
Cu o mie de limbi retezate
Pe o mie de voci fără sunet

29 august 2014

Cesare Pavese – Nocturnă

Colina a înnoptat pe cerul limpede.
În rama tabloului e capul tău ce se clatină abia
însoţind acel cer. Eşti precum norul
întrevăzut printre crengi. Îţi râde în ochi
stranietatea unui cer care nu e al tău.
Colina de pământ şi frunze închide
cu spinarea neagră privirea ta intensă,
gura ta are cuta unei dulci scobituri
printre coastele depărtate. Pari să te joci
de-a colina masivă, de-a limpezimea cerului:
pentru a-mi fi şi mai dragă imiţi fundalul străvechi
făcându-l mai pur.
Dar trăieşti în altă parte.
Sângele tău tandru e plămădit aiurea.
Cuvintele pe care le spui n-au nicio atingere
cu arida tristeţe a acestui cer.
Tu nu eşti decât un nor dulce de tot, alb
încurcat într-o noapte printre ramuri străvechi.
(în româneşte de Geo Vasile)

23 august 2014
De gramatica – Gellu Naum
A. Riscurile genitivului1. Genitivul posesiv
a. posesorul
Am intrat în casa lui Goethe.
(eronat, propun: Am ieşit din casă în Goethe.)
b. obiectul posedat
Cupa tristă, sarea mării.
(eronat, propun: Supa tristă sare marea.)2. Genitivul dependenţei
Totuşi, surorile lui Cocles au fiert acest bilet atât de gânditor.
(eronat, propun: Totuşi, surorile lui Cocles au fiert acest băiat atât de gânditor.)3. Genitivul apartenenţei
Fiecare voce a doamnei cinegetice îşi avea melancoliile ei.
(eronat, propun: Fiecare cinegetică îşi avea doamna vocilor melancoliilor ei.)4. Genitivul subiectiv
Se auzea scârţâitul păpuşilor.
(eronat, propun: se auzeau păpușile scârţâitului.)
genitivul autorului
Chiar cel mai roşu ciorap al lui Hölderlin părea verde.
(eronat, propun: Chiar cel mai roşu Hölderlin al ciorapului părea galben.)5. Genitivul obiectiv
a. în funcţie de complement direct
Haina vânătorului se află aici, în tulpina, adusă de semănătorii panicilor.
(eronat, propun: Haina panicilor se află aici, în vânător, adusă de tulpina semănătorilor.)
b. în funcţie de complement indirect
Vocea liniştii depline care sună în pereţi.
(eronat, propun: Pereţii deplini ai vocii care linişteşte sunetul.)6. Genitivul materiei
a. materia propiu-zisă
Albinosul îşi scotea unghiile din răcoarea apei.
(eronat, propun: Apa îşi scotea albinosul din răcoarea unghiilor.)
b. elemente constitutive
Prin a nopţilor trecere necheza un cal.
(eronat, propun: Prin nopţile cailor trecea un nechezat.)7. Genitivul explicativ
Vorbeam de castorul Hertzog, cel ce ştia taina abaterii apelor.
(eronat, propun: Vorbind, castorul ştia să-l abată pe Hertzog de la apele tăinuite.)8. Genitivul denumirii
Luna lui mai era caldă.
(eronat, propun: Luna lui era mai caldă.)9. Genitivul substitut al superlativului
Dinții tigrului, minunea minunilor.
(eronat, propun: Dinţii minunilor, minunea tigrului.)10. Genitivul conţinutului
Nu se mai simţea decât liniştea din florile actorului.
(eronat, propun: Nu se mai simţea decât liniştea din actorul florilor.)11. Genitivul originii
Ei aduc plămânii si vinul viilor.
(similar: ei aduc viii şi plămânul vinului.)12. Genitivul local
Toți paznicii grădinilor erau înflorați și adiau.
(contrar, dar neeronat: Toţii paznicii adierilor erau înfloriţi şi grădinau.)13. Genitivul temporal
În tăcerea nopţilor doar copiii gălăgioşi îngheţau.
(similar: În copiii nopţilor doar tăcerea era gălăgioasă şi îngheţa.)14. Genitivul final
Cine nu ştia ca Cocles era barba fierului!
(eronat, propun: Cine ştia că Cocles nu are fierul bărbii?)15. Genitivul calității
Undeva se află cineva ca un ecou al depărtării.
(inutil: Nicăieri nu se afla nimeni.)16. Genitivul termenului calificat
Culorile somnului se ascundeau în ochiul liber.
(eronat, propun: Ochiul ascuns se colora în libertatea somnului.)17. Genitivul termenului comparat
Mânjii lungi n-aveau cum să-şi exprime cenuşiul vieţii.
(eronat, propun: Viaţa cenuşie n-avea cum să exprime lungimea mânjilor.)(1959)
10 august 2014

Emigrantul de Ilinca Bernea

Nu e nimeni aici. E liniște. Vântul își face loc prin pânzele găurite, prin ferestrele sparte, prin zidurile prăbușite și își cântă melopeea.
Nu te întoarce, nu ai de ce să te întorci aici, nomadule, nu mai numi locul acesta acasă.
Fiului meu i-am spus: sunt fiica apusului, dintotdeauna
Orice țară de la soare apune e patria mea.
Părinții mei sunt apa acestui lac și umbra acestui munte pleșuv de la capătul lumii

Nu e adevărat că m-am născut într-un ghetou dintr-o legendă urbană oarecare
În care toate personajele sunt anti-eroi
Nu e cu nimic mai adevărat
decât faptul că am trăit dintotdeauna pe pământul dorinței,
Numai și numai pe meleagurile de la Soare Apune

Libertatea mea a fost aceea de a închide ochii

Nu te întoarce din drum, nomadule,
Asta e regula jocului dacă vrei să fii veșnic tânăr:
Aruncă-ți amintirile la câini, dă-le de pomană, îngroapă-le,
Nu te mai uita îndărăt.
Dă-le-ncolo de năluci!

Înțelege că nu ai unde te întoarce
Țara asta e un loc pustiit, un sat din care vulturii înfometați au mâncat până și pietrele.

08 august 2014

seed text The Waves, by Virginia Woolf

poem by http://uutpoetry.tumblr.com/

See the necessary tomb,
the standing at a distance
to find.

in my private pocket
like glass among desolate trees.

Boats and youth
crowding around us
as the sounds roar down
like separated parts.

Left hands waving, knowing they are
the churning of innumerable wheels.

Who tastes and now collects
upon this heat?
A drowning, convalescent song
when the lark hides
into the stream.

03 august 2014

Elegie – Petre Stoica (din Pipa lui Magritte (2005)

Intră pe uşa întredeschisă
se aşază nepoftit la masă

stăm unul în faţa celuilalt
îşi toarnă vin în pahar
îmi torn vin în pahar

nu rosteşte un singur cuvânt
împart cu el tăcerea
îl privesc îl măsor îmi seamănă leit
poartă barba mea are culoarea ochilor mei
până şi ţinutul ţigării între degete
este identic cu al meu

se ridică lent pleacă pe uşa întredeschisă

mă îndrept spre oglindă mă cercetez atent

oaspetele necunoscut eram chiar eu
cel care ieri credea în ziua de azi
cel aşteptând scrisoarea care nu a sosit
cel care mâine îşi va pune o mască
să nu se mai recunoască să nu mai aştepte nimic

28 iulie 2014
Mihai Ursachi – Poarta Invierii
In noapte, in noapte, in noapte
voi bate la usile oarbe ale tacerilor…
“Acestea sunt usile tainei,
in numar de sapte, ”
ratacitori dupa soare,
lasati-ma singur…Cutremurare’n afara, dar pace adânca’n adâncuri,
cu degete palide, flori de iacint,
si usa dintâi s’a deschis scârtiind;
si am statut fara nume, nestiutor,
nespus de usor,
nestiutor inceput,
fara trecut,
nestiutor viitor…Si am batut – eram altul, cu floare de mar,
si mere rodit-au intr’adevar,
o lume se’ncearca in fiece mar
si fiece mar e un un numar…
Cu degete arse si ochi de scintei,
la usa de taina cu numarul trei;
pe frunte-mi – frunza, una, de trifoi:”Si tot intelesul, si singurul sens
il vei avea prin subiect, predicat
si voluptoasa lor intruunire;
si totul va fi inlauntru’ti,
si totul va fi infara-ti,
si tu intre ele.Si vei pricepe si apa ce curge
din deal catre tine
si de la tine la vale
in clipa de ieri,
in clipa de azi
si’n cea de miine;
caci tot de asemeni, odaia lumii tale
e inaltime,
si Adincime,
amin.”Bratu’mi de bronz cu tarie batu la intrarea a patra,
in fata statuilor goale minat de destin.
“Mai stai putin”
ginguri adormind Cleopatra.In fata usii cinci
eram in opinci
si nadragi:
“oitelor dragi,
sus la munte sus
doinind v’am adus
ca sa va ascund
dincolo de prund,
la iarba cea grasa,
in tara frumoasa,
de Domnul aleasa…In fata usii sase
am tras la aghioase:
“Aghios, Aghios, Aghios,
tamâie, tamâie, tamâie,
momâie, momâie,
lalâie…””Parea ca prin nouri o poarta s-a deschis”,
adânca dintre porti.
Si in tacerea tacerilor
am zis:
lumina! Si-am inviat dintru morti.
23 iulie 2014
Kurt Vonnegut – Lunga plimbare spre veșnicie
“- Te iubesc, spuse el.
– Știu, zise ea.
– Prea târziu, spuse el.
– Prea târziu, spuse ea.”
20 iulie 2014
Boris Vian – Berceuse pour les Ours qui ne sont pas là 
« Oursi Ourson Ourzoula
Je voudrais que tu sois là
Que tu frappes à la porte
Et tu me dirais c’est moi
Devine ce que j’apporte
Et tu m’apporterais toi.C’est dimanche il est 8 heures
Et je ne veux pas sortir
Et je m’ennuie à mourir
Alors je t’écris mon ange
Une chanson du dimanche
Une chanson pas très drôle
Mais on y ajoutera
Mardi soir un grand couplet
Viens dormir sur mon épaule
Et on ne dormira pas.»
20 iulie 2014
18 iulie 2014
John Dowland via Sting
In darkness let me dwell; the ground shall sorrow be,
The roof despair, to bar all cheerful light from me;
The walls of marble black, that moist’ned still shall weep;
My music, hellish jarring sounds, to banish friendly sleep.
Thus, wedded to my woes, and bedded in my tomb,
O let me dying live, till death doth come, till death doth come.
03 iulie 2014

KAFKA’S HAT by Richard Brautigan

With the rain falling
surgically against the roof,
I ate a dish of ice cream
that looked like Kafka’s hat.

03 iulie 2014

Burgundia 74 de Anni Lorei Mainka (RIP today)

s-au închis ochii
mustind a tochitură de timp şi
ţuică din apă de ploaie cernută
cu sita din firul broaştei
în umbra nucilor de oraş

trag de ei seara

recitaţi-mi căldura macilor din 77

ridicaţi timpul cu genele
pe fiecare câte un an
nu e greu

spălaţi-mi paşii cei laţi
daţi-mi cu bidineaua peste mâini
să mă ridic pe vârfuri
să pot fura prunele brumării

hai măi nichita
dă-o încolo de vodcă bem şi mâine

unde ai parcat
du-mă în spatele oraşului să numărăm ciori

hai măi nichita
dă-o încolo de maşină ciori sunt şi în Cişmigiu

ciorile de oraş sunt bete

ciorile de pământ privesc cu cărbunii ăia de ochi ai lui Poe

ciorile şi timpul draga taichii
trebuie ţinute departe de oameni

20 iunie 2014

“Lui Albinus despre virtute”de Caius Lucilius,tradus de Petre Stati

Virtute e, Albinus, să știi ce preț să dai
La fiecare lucru din tot ce-n față ai.
Virtute e de-asemeni, ca-n orice-mprejurare
Să vezi un lucru-n sine și nu cum lumii pare,
Să știi ce-i drept și bine sau ce-i folositor
Și ce-i onest pe lume, ce-i rău, ce-i stricător,
Ce-i împotriva cinstei sau faptă de rușine…
Virtute-i totodată să știi cât se cuvine
Să stărui mai departe în strânsul avuției,
Cât preț să pui pe lustrul ușor al bogăției…
Virtute-i și prinosul de cinste ce-l îndrepți
Celor mai mari ca tine, mai vrednici și mai drepți.
Virtute-i și-nfruntarea în obște și oriunde
A celui care-n fapte perversitate-ascunde.
Pe oamenii de bine să-i aperi ești dator
Și să-i ridici în slavă pentru purtarea lor,
Dorindu-le să aibă mereu de bine parte ;
De-a lor prietenie să nu te ții departe…
Virtute-i grija țării s-o aibi în locu-ntâi,
Gândind mai rar la tine, și-adesea la ai tăi…

13 iunie 2014

William Butler Yeats 
13 June 1865 – 28 January 1939
Sailing to Byzantium – fragment

…Astfel, extras naturii, nu-o să mai stau înghesuit
În imediat sub forma unui lucru natural;
Voi fi statuie bătută-n aur smălţuit
De sculptorii elini, reper şi semn regal,
Spre-a ţine treaz pe Împăratul adormit –
Sau poate voi fi-ncadrat în aura unui buchet floral
Pentru-a cânta doamnelor din Bizanţ de sus, de pe colină,
Despre trecut şi despre trecere – sau despre ce-o să vină. ”

(traducere de Petru Dimofte)

06 iunie 2014
Shakespeare – Witches (from Macbeth)
Fillet of a fenny snake,
In the caldron boil and bake;
Eye of newt, and toe of frog,
Wool of bat, and tongue of dog,
Adder’s fork, and blind-worm’s sting,
Lizard’s leg, and owlet’s wing,—
For a charm of powerful trouble,
Like a hell-broth boil and bubble.
ALL. Double, double toil and trouble;
Fire burn, and caldron bubble.
3 WITCH. Scale of dragon; tooth of wolf;
Witches’ mummy; maw and gulf
Of the ravin’d salt-sea shark;
Root of hemlock digg’d i the dark;
Liver of blaspheming Jew;
Gall of goat, and slips of yew
Sliver’d in the moon’s eclipse;
Nose of Turk, and Tartar’s lips;
Finger of birth-strangled babe
Ditch-deliver’d by a drab,—
Make the gruel thick and slab:
Add thereto a tiger’s chaudron,
For the ingrediants of our caldron.
ALL. Double, double toil and trouble;
Fire burn, and caldron bubble.
2 WITCH. Cool it with a baboon’s blood,
Then the charm is firm and good.
28 aprilie 2014
Petre Stoica – Aproape o elegie
Vultur cu aripi deschise ţi-am fost
cârlionţ de miel şi văl de lapte ţi-am fost
coapsă de chitară moale ţi-am fost
chitară şi smirnă şi smochină ţi-am fost
amnar pentru iască acerbă ţi-am fost
ploaie de mărgean pe brazdă ţi-am fost
floare de oleandru pe sân ţi-am fost
corabie lină şi neîncăpătoare ţi-am fost
ancoră în profunzimea mierii ţi-am fost
odgon din fir de mătase ţi-am fost
cătuşă eliberatoare ţi-am fost
etcetera etcetera ţi-am fost
un scorpion fantastic ţi-am fost
un coş cu roiuri de viespi ţi-am fost
gheară de liliac în păr ţi-am fost
cactus pe gură ţi-am fost
arici pe sâni ţi-am fost
osuar de crabi în aşternut ţi-am fost
hidoasă umbră de sepie în somn ţi-am fost
zgură şi smoală topită pe unghii ţi-am fost
o carte ruptă şi pătată cu vinuri ţi-am fost
suc de mătrăgună ţi-am fost
etcetera etcetera ţi-am fost
21 aprilie 2014
Cântec de despărţire de Ştefan Augustin Doinaş
Astăzi ne despărţim 

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim 
cum s-au despărţit apele de uscat.Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …
16 aprilie 2014 (in memoriam deja)
Nina Cassian

Dragostea mea,
ancora grea,
tine-ma strâns;
toate ma dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.

Vântul cazu –
– poate ca nu,
dar s-a facut
liniste-n cer,
fara puteri,
ca la-nceput.

Nu mai visez
pasi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.

Nu mi te-arati,
nu-mi trimiti vesti.
Cat fara rost.
Oare ai fost?
Oare mai esti?


Eu am stiut ca timpul o sa treaca.
Eu am stiut.
Februarie e cel mai scurt
si-mi ramâne plînsul afara din teaca.

Tare curge, curge…
Faima mea întîmplatoare
îsi face cruce
cu doua picioare.

Pentru ca umilinta jocului
sa-mi fie lasata,
m-am deplasat la fata locului;
fata locului era umflata.


Post meridian


Dupa ce dimineața topeşte grasimile
cu acizii ei luminoşi, iata dupa-amiaza
refacându-se încet, câştigând în greutate,
hranindu-se din oboseala generala,
iata dupa-amiaza cu aerul ei
de femeie între doua vârste care a comis
cândva, demult, o crima
nedescoperita, uitata, fara efect;
ea trece acum, mereu neobservata,
majoritatea oamenilor dorm sau îşi simt,
înca lucrând, mişcarile vag obnubilate;
dupa-amiaza trece pe lânga ei, printr ei,
mişcându-şi greoaiele şolduri.


Marile repaosuri, marile petreceri, marile singuratați
au loc noaptea, când timpul îți aparține,
când, dupa munca, timpul începe sa semene cu fiecare în parte,
cu barbatul din gara de nord,
cu femeia din gara de sud,
cu grupul de surdomuți din restaurant
a caror tacuta veselie nu contamineaza pe nimeni,
cu o anumita odaie nupțiala,
cu o anumita atitudine de somn,
cu un vis anumit în forma de romb.


Dupa-amiaza e timpul intermediar.
Cei care iubesc nu au curajul sa se anunțe.
Cei care sunt iubiți se lasa aşteptați.
Aşteptarea dilata nefiresc scaunele,
turteşte telefonul ca o mare temperatura,
pereții devin pneumatici, încât degeaba
îți loveşti de ei capul, nu te trezeşte nici o durere;
întreg universul este anesteziat.


Cei care iubesc suna la uşa, iar când deschizi
nu e nimeni; cineva a fugit lasând în urma
o ectoplasma sensibila care dispare
daca respiri violent.
Şi aşa, între cei care au plecat şi cei care nu au venit,
stai tu, amorțit, desfigurat,
ca un tatuaj al aerului.


Dupa-amiaza, dorm cobrele.
În somnul lor lung, numai veninul sta treaz
ca un bec violet.
Dorm leii cu falcile lor înțelepte.
Doarme în cer
sufletul palid al stelelor.
Dorm în carte litera M, litera N,
strâns îmbrațişate.


Post meridian – atenție,
ziua-i trecuta de jumatate; ai şi uitat
spinii sclipitori ai rasaritului,
viteza luminii în țeava copacului,
acum, ea şi-a depaşit apogeul.
Dupa recile ape din zori care te-au sculptat,
pe trupul tau s-a depus experiența
în straturi subțiri, nevazute.


Dac-ai putea sa traieşti
orele ceaiului, ale cafelei,
tihnitele sunete de ceşti,
dac-ai putea sa concepi suavele ore-aramii
ale dupa-amiezii unei vechi familii dintr-un secol vechi
rasfațat de o memorie romantica,
dac-ai putea sa nu te sperii
când îți vezi, în ceaşca plina cu ceai,
obrazul, de flacara infernului intens luminat.


Sau, în orele mai înaintate ale dupa-amiezii,
ai vazut vreodata brusca ploaie de riduri
cazând pe fața vecinului tau?
E ca şi cum declinul luminii
şi-ar încerca mai întâi victima, o victima
aleasa la întâmplare, pe care ar parasi-o apoi
fara s-o ucida, dar îngrozind-o pentru
tot restul vieții.
Iar tu, care asişti, nu spui nimic,
te întrebi doar daca pe fața ta n-a palpitat,
timp de o clipa, ca o vietate, aceeaşi masca de riduri,
faci un gest oarecare, de pilda, îți aprinzi o țigara,
şi atunci, în sfârşit, te saveaza crepusculul.


În sfârşit, aerul e racoros, ca dupa dragoste trupul.
Aburii premonițiilor s-au risipit.
Dupa-amiaza a luat-o spre cealalta parte a globului,
cu înfațişarea ei de femeie între doua vârste,
cu doua sacoşe pline în mâini –
nu se ştie ce conțin, poate faina, poate carne cruda,
oricum, s-au observat câteva dâre de sânge în vazduh,
în gari, în ochii leilor, în ceştile cu ceai.
Sa nu ne mai gândim.
Mâine vom afla din ziare ce s-a întâmplat cu adevarat.

Cearta cu haosul
Vizitatorii mei sunt:
un domn întrerupt la mijloc,
o doamna continua
si fiica lor de tabla,
un profesor care preda brânza,
un asasin racit, o droaie
de furnici necasatorite,
un copac cu mustati,
o barza tânara,
un copil cu un picior de carton
si trei ignoranti ai legilor miscarii.
La sfârsit, apare
câinele de seara
care-i latra tare
si-i pofteste-afara.
Prinţul Miorlau
Într-o împaratie cam ploioasa,
traiau un împarat si-o împarateasa
ce-aveau, cum se cuvine, si un print,
singur la parinti.
Printul era de sase anisori
si miorlaia din noapte pâna-n zori.
În loc de “vreau!” spunea “miorlau!”
si tot “miorlau!” pentru “nu vreau!”
Deci, cum spuneam, cu printul miorlait
deloc nu era lesne de trait.
Când i se aduceau bomboane –
el miorlaia ca vrea baloane;
si-n loc de baloane
voia tromboane,
si-n loc de tromboane
voia bomboane,
dar niste bomboane
cu gust de baloane,
si-n care sa sufle
ca-n niste tromboane.Astfel de dulciuri – vai! Nu se gaseau…
Si printul miorlaia: Miorlau! Miorlau!
Miorlau! – ca ploua afara;
Miorlau! – ca afara-i soare;
Miorlau! – ca-i zi de lucru;
Miorlau! – ca-i sarbatoare…
Parintii nu mai stiau ce sa-i mai faca
– numai sa taca…
Îi aduceau în fiecare zi
o mie o suta una jucarii:
caisori de lemn,
pusti de tras la semn,
gume si creioane,
rate dolofane
de celuloid,
si catei si mâte,
si papusi semete,
cu ochi ce se-nchid,
si iar se deschid…Ah, dar printul nostru nu tacea de fel
El voia ceva stiut numai de el:
Miorlau! – de ce e luna luna?
Miorlau! – friptura nu e buna!
Miorlau! – vreau sa manânc compot!
Nu vreau compot ca nu mai pot!…Albi si împaratul, albi si-mparateasa
De atâta miorlaiala, se-mbolnavise casa.
Canarii asurzira, cateii lesinara,
iar caii se mutara cu totu-n alta tara.
Bostanii si verzele
parasira gradinile.
Fugira gainile,
Zburara si berzele
Si se facu – pe câte stiu –
în jurul printului – pustiu.
…Doar mâtele sosira toate
cu cozile încârligate,
torcând de zor,
la printisor.
Ce pisici!
Cu ochi mici!
Ce motani
Si-ncepura sa-l atâte,
miorlaind motani si mâte:
Hai cu noi!
Nu esti print
Esti pisoi –
Nu mai sta! Vino-ncoa!
De-acum, soareci vei mânca”.
Atunci printisorul, de frica
sa nu se prefaca-n pisica,
uita de miorlaitul lui, fireste,
si prinse sa vorbeasca omeneste
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
“Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”
Si foarte bosumflate fura ele
ca au putut astfel sa se însele…
Dragi copii, povestea-i gata,
Sa va duceti imediat
si la mama, si la tata,
sa le spuneti raspicat:
“Iubitii mei parinti, nu vreau
sa fiu si eu un print Miorlau!”
in tara lui mura-n gura

In tara lui Mura-n Gura,
totu-mi este pe masura.
Cand ma scol de dimineata,
Nu la sapte, ci la zece,
Vine-o tava cu dulceata
Si-un pahar cu apa rece.
Si dulceata zice: ia-ma!
Si paharul zice: bea-ma
Usor de zis!
Insa gura s-o deschizi,
Nu-i deloc asa usor!
-Ajutor! Ajutor!
Lingurita, grijulie,
Imi deschide gura mie.
Ei, asa mai merge, zic,
Daca ma ajuti un pic!

Dar e timpul sa fac baie!
Apa intra in odaie
Cu volanele-i albastre.
– Ne-adresam domniei voastre!
– Cum doriti sa fiti spalat?
Uite-asa, culcat in pat!
Cum doriti sa fiti laut?
Uite-asa, in asternut!
Iar, acum prosopul cel pufos
Se inclina, moale, pana jos
-Eu sa va frec as vrea , pe spate
-Nu, vai de mine, nu se poate!
Intreaba-te si intreaba-ma
Cum pot sa ies din plapuma?
Afara-i frig, in pat e cald
La urma urmei nu ma scald!

In tara lui Mura-n Gura,
Casti o gura cat o sura,
Si indata-ti pica-n ea,
Tot ce vrei si tot ce ai vrea!
Sarmalute-n foi de vita,
Supa calda, tocanita,
Cozonac, compot, halvita
Carnaciori si ciulama,
Muraturi, etc.

Am mancat, de m-am umflat
Nu-i nimic, o macara, iata ca pe sus ma ia
Si m-aseaza dupa plac,
Colo-n umbra-ntr-un hamac.
Huta-huta, ce sa zic,
Bine-i cand nu faci nimic.
Lectiile stau pe masa,
Dar de lectii nici nu-mi pasa.
Stau si motai in hamac,
Ele singure se fac.
-Draga aritmetica, nu stiu ce te-mpiedica
Sa rezolvi vreo trei probleme!
Eu de fleacuri nu am vreme!
Draga mea gramatica,
Nu fi antipatica!
Nu fi zau, nesuferita!
Si transcrie intr-o clipita
Exercitiile mele!
vezi ca eu n-am timp de ele!
Hai, draga mea istorie,
N-am chef sa am memorie!
Tine minte tu mai bine,
Cine s-a luptat cu cine,
In ce an si-n care loc!
Eu sa-nvat nu am timp deloc!

In tara lui Mura-n Gura,
Am prieteni pe masura!
Vreti sa vi-i prezint cumva?
S-a facut! Poftiti incoa!
Asta-i Puiu-prinde-muste,
Asta-i Lica-vreau-galuste.
Asta-i Mita-straba-nas
Asta-i Duta-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn in gene
Si-asta-s eu: burduf de lene.

toata-toata ziulica,
ati vazut? nu fac nimica.
si programul se incarca.
astfel, nu e de mirare,
ca ceva ma-mbie parca
si ma trage la culcare.
Ah! imi este somn de pic!
si-apoi, prea mult am vorbit cu voi!
cand vorbesc mai multisor
obosesc ingrozitor!
in tara lui Mura-n Gura
somnul repede te fura!
nici n-ai timp sa spui la luna
…Noapte buna!…

15 aprilie 2014

Roberto Bolaño – Autoportret la douăzeci de ani

traducere de Radu Vancu

Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam

unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,

stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,

cred că era aerul îngheţat al morţilor.

Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat

să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte

auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare.

Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam

şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic,

născut în aer şi în mare.

Un scut şi o spadă. Atunci,

cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul

de obrazul morţii.

Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd

spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,

deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare:

mii de băieţi ca mine, imberbi

sau bărboşi, însă latino-americani toţi,

lipindu-şi obrajii de obrajii morţii.

14 aprilie 2014
Alexandru Muşina – Budilă Expres
1. Introducere 

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme, 

Cei care m-au înțeles 

Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei 

Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit

Și-și plimbă în soarele amiezii

Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.

După o iarnă lungă a venit vara caldă,

Fructele noastre nu au avut timp să se trezească,

Fructele celorlalți se vând la suprapreț. Dimineața 

Ne primește totuși cu brațele deschise, totuși lumina

Mai bate în epiderma fanată, totuși vântul

Ne mai aerisește orbitele duhnind de amintiri.

Am pierdut totul. Portarii hotelurilor

Ne-au uitat, femeile fragede și aristocrate

Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat și liftierii,

Vânzătoarele de flori și negustorii de nestemate, 

Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe

Pe care urca iederea ruginie a vechii „la bella estate”.

Am pierdut totul.

În paradis, în clipă cea repede, în metalul închipuirii

Nimic din noi n-a rămas. Un avort

Rapid, aseptic, elegant.

Totuși dimineața mai întinde 

Brațele ei transparente, de caracatiță, spre trupul

Învinețit de somn și de vise, totuși aerul

Mai face troc cu celulele spongioase, totuși moaca roșcată

A servietei mai rânjește, tâmpă, fericită.

              2. Senzație

Din când în când trompeta îngerului

Scoate sunete de fanfară. Din când în când ne așezăm la masă

Ciocnim ouă roșii sau pahare de vin, conversăm.

Din când în când 

Dansăm în semiîntuneric cu femei

Proaspăt spălate și mereu stânjenite, din când în când

Ieșim în spatele casei, la munte, din când în când

Stingem lumina și transpirăm. 

Sau se sparge conducta, vecina țipă

După poștașul întârziat cu pensia, bețivii urinează

Pe zidul caselor de vizavi, o salvare

Trece ușor pe deasupra inimii și duce mai departe

Câte un corp solid familiar.

Din când în când se aude trompeta,

Mașini greoaie ca niște hipopotami stropesc

Pavajul încins, vânzătoarele din cofetării

Fac strip-tease și, goale, se bat cu frișcă, din când în când

Câte un director se umflă ca un balon, se înalță

Apoi se sparge, dispărând din Univers, din când în când

Câte-un afiș

Multicolor ne promite Noul Ierusalim, 

În schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii.

Sau traversăm zidul putrezit al Grădinii și culegem 

Globuri de aur cu care îmblânzim viitorul, sau deschidem 

Nasturii aerului și posedăm furioși

Trupul cald încă al iluziei.

Din când în când ne amintim de Gondwana,

De pelasgii mâncători de scoici, de Cung-Fu,

Ne amintim de sarea-n bucate, de Rosamunda, 

De vasele din Micene, de sandaua

Filozofului, din când în când pomenim

Nume fără sens, însă dulci 

Inimii noastre: Herbert Read, Marcuse, 

McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu, din când în când

Vindem pielea ursului din pădure și ne

Cumpărăm jucării.

              3. Context

Și apoi mă înâlnesc cu păianjenul blond, 

Cu arlechinul domesticit, cu domnișoara de silicon, 

Cu ursulețul Yoghi, marele gagicar.

Toți mă întreabă despre poezii, toți mă întreabă

Cum e noua mea viață.

Nu sunt triști dar nici veseli. Trăiesc

Într-un aer de celofan, așteaptă clipa

În mare liniște, gata împachetați.

Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuință

Țâfnoasă și plină de rușine a adolescenței,

Despre poezie, precupeață grasă și care

Ne-a luat pe nimic inimile de puștani și le-a pus pe ață

Despre poezie, cuvânt plicticos,

Pe care dicționarele-l mai pomenesc

Din conformism și vocație inerțială.

Despre noua mea viață în ținuturile boreale,

Dincolo de sciții cei îmbăcați în blănuri, 

Și, bineînțeles, despre Budila-Express.

               4. Defulare

Și noi am călătorit cu Budila-Express

În diminețile toamnei, în amiezele de vară, 

Sub cerul iernei, primăvara am călătorit

Cu Budila-Express.

Și noi am coborât la Hermannsdorf, am văzut

Bidonville-urile din marginea terasamentului,

Nesfârșitele turme de capre râioase, și noi

Am văzut Teliu-Valley, și noi am auzit

Graiurile amestecate ale triburilor de culegători de ciuperci, 

Și noi am prăjit slanină la flacăra brichetelor, am croșetat

Răbdători, în așteptarea minunii, și noi

Am vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întors

Cu preafrumoase suvenire.

Și noi am leșinat prin parcurile din Flowers-Town,

Și noi am văzut cadavrele strivite de locomotivă,

Și noi am traversat simplonuri în care

Poți face dragoste pe tăcute liniștit, și noi

Am adormit, și noi ne-am trezit mahmuri

În Budila-Express.

Și noi am curtat inaccesibilele băștinașe

Cu basmale roz și mirosind a Transpirantz, și noi

Am vorbit la nesfârșit și am ascultat la nesfârșit, și noi

Am consolat văduve triste și neînțelese soții, și noi am mâncat

Pe colțul meselor roșii sandvișuri cu salam,

Cu pui pane, cu branză, cu omleta, și noi

Am violat Legea jucând

Cărți, bând țuica și rom, și noi am călcat în picioare

Principiul indivizibil al demnității de sine.

Și noi am călătorit cu Budila-Express, 

Și noi am văzut fețele stoarse, ca niște cârpe ajunse

La gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste, 

Și noi am simțit fluidul neîncrederii oarbe

Coborând că acidul sulfuric în oase, și noi am văzut

Banchetele jumulite de vinilinul

Din care aborigenii își fac portmonee, și noi

Am descoperit cultul secret

Al stomacului, sexului și capului plecat, și noi

Am pătruns în catacombele realității,

În subsolul paginii de ziar și mai jos de subsol,

Acolo unde nu mai există decât

Carnea și timpul, senzorul obosit.

Și noi am cules laurii de staniol

Ai după-amiezelor petrecute-n ședințe, și noi

Am luptat în întuneric cu diverși

Dumnezei județeni, și noi am stat

Pe malul fluviului și am plâns, și noi am căzut

Sub mesele negeluite ale cazinoului Paupasse-Oul, am răcnit, 

                                                                       am expectorat

Sofistica râncedă a acceptării, și noi

Am auzit șuierul glonțului pe lângă urechi

În Budila-Express.

Și noi am văzut bătrâni reumatici

Din Flot-Royal, nasurile în formă de șa

Ale locuitorilor din Las Crasnas, și noi

Ne-am rătăcit în fauburgul Barcany, 

Și noi am flanat pe aleile prăfoase

Din Cité de Sarmache, și noi am cumpărat

Parfumuri și ochelari Made in France

De la parterul blocului turn cu patru etaje.

Și noi am visat în câmpuri cu iarbă, până ce

Vacile ne-au înghițit, mestecat, defecat, și noi

Am ascultat cimpoiul și glasul castrat

Al lui Titir răsunând pe scenele locale, și noi

Ne-am întors vii și teferi seară de seară

În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!

Și noi am știut și noi am iubit,

Și noi am avut și am putut, am scris și-am citit!

Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,

Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,

Iute și verde-murdară printre grămezile de cartofi

Putrezind pe câmpuri, pe lângă peroanele

Pline de cioburi și de capace de bere,

Budila-Express, ruginind nevăzut

Precum tinerețea, la încheieturi.

               5. Filtru

a) Era o cameră oarecare. Fără pereți

Cordoane moi o legau

De universul placentar. Creierele, ele însele, păreau a nu exista

Decât provizoriu, mereu în așteptarea

Confirmării de dincolo: pastile minuscule de oxigen.

Dar aici se hotăra totul. În această

Metastază incipientă.

Era liniște. Puteam auzi

Feromonii teilor atacând epiderma

Adolescentelor. Semnificantul

Mai înghițind o gură de semnificat. 

Apoi el a ridicat mâna. Mâna sa

Avea cinci degete. Fiecare deget

Un trecut și un viitor.

„b) Atunci au năvălit, izbucnit, explodat: 

fofilatorii și scatoscotocitorii pontatorii și antemergătorii 

lingecuriștii și drogheriștii femeile de cauciuc și cele evidențiate 

esanjiștii și stahanoviștii alchimiștii și verslibriștii 

lucrătorii cu gură și cu despicătura cu mapa și cu sapa 

secretarele și debarasatoarele recții și erecții 

matroanele și prefecții balena albă și pajii 

coafezele și dormezele brodeuzele și vibromaseuzele 

liniștitorii și concasorii puțopalmiștii 

verbali și funcționarii municipali contribuabilii 

și subcontabilii vacile domnului și semniariștii ac 

tiviștii și pasiviștii comutatoarele și prezentatoarele 

mamele patriei și tații burduhănoși cititorii 

de manual și meșterii de zăbale animatorii 

și picolii soioși scopiții și neofiții scrobiții 

și neofaliții soldații de plumb și polițaii de carbid 

cu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid

c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:




TREBUIE (dar eu…jap!) mi-au spus

E NECE (dar real… buf!) SAR


TREBUIE! mi-au ordonat.

d) „O.K.” am zis.

Și am îmbătrânit.

                6. Ilustrație





Afișe imense. Color. Peisage.

În prim-plan, o frumusețe locală

Cu basma roz, autentică, și dinții

Întregi și proaspăt spălați. În fundal o fanfară de îngeri

În costume naționale.
13 aprilie 2014
Traian T. Cosovei – Omul care nu a vazut zapada

E atât de liniste,
încât aud porumbeii lovind în ferestre
cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latra…
Nici carbunele nu se mai ascunde
prin galerii parasite, refuzând întunericul,
ne mai sfiindu-se de albul zapezii.

E o pace a nisipului si a frigului,
e o renuntare la orice însusire.

Daca închid ochii, aud cum nimeni
nu se gândeste la mine.

08 aprilie 2014
Rhapsody in Plain Yellow by MARILYN CHIN
Say: I love you, I love you, I love you, no matter
    your race, your sex, your color. Say:
the world is round and the arctic is cold.
    Say: I shall kiss the rondure of your soul’s
living marl. Say: he is beautiful,
    serenely beautiful, yet, only ephemerally so.
Say: Her Majesty combs her long black hair for hours.
    Say: O rainbows, in his eyes, rainbows.
Say: O frills and fronds, I know you
    Mr. Snail Consciousness,
O foot plodding the underside of leaves.
    Say: I am nothing without you, nothing,
Ms. Lookeast, Ms. Lookeast,
    without you, I am utterly empty.
Say: the small throat of sorrow.
    Say: China and France, China and France.
Say: Beauty and loss, the dross of centuries.
    Say: Nothing in their feudal antechamber
shall relinquish us of our beauty—
    Say: Mimosa—this is not a marriage song (epithalamion).
Say: when I was a young girl in Hong Kong
    a prince came on a horse, I believe it was piebald.
O dead prince     dead dead prince     who paid for my ardor.
    Say: O foot     O ague     O warbling oratorio . . .
Say: Darling, use “love” only as a transitive verb
    for the first forty years of your life.
Say: I have felt this before, it’s soft, human.
    Say: my love is a fragile concertina.
Say: you always love them in the beginning,
    then, you take them to slaughter.
O her coarse whispers     O her soft bangs.
    By their withers, they are emblazoned doppelgangers.
Say: beauty and terror, beauty and terror.
    Say: the house is filled with perfume,
dancing sonatinas and pungent flowers.
    Say: houses filled with combs     combs     combs
and the mistress’ wan ankles.
    Say: embrace the An Lu Shan ascendancy
and the fantastical diaspora of tears.
    Say: down blue margins
my inky love runs. Tearfully,
    tearfully, the pearl concubine runs.
There is a tear in his left eye—sadness or debris?
    Say: reverence to her, reverence to her.
Say: I am a very small boy, a very small boy.
    I am a teeny weeny little boy
who yearns to be punished.
    Say: I can’t live without you
Head Mistress, Head Mistress,
    I am a little lamb, a consenting little lamb.
I am a sheep without his fold.
    Say: God does not exist and hell is other people—
And Mabel, can’t we get out of this hotel?
    Say: Gregor Samsa—someone in Tuscaloosa
thinks you’re magnifico, she will kiss
    your battered cheek, embrace your broken skull.
Is the apple half eaten or half whole?
    Suddenly, he moves within me, how do I know
that he is not death, in death there is
    certain / / caesura.
Say: there is poetry in his body, poetry
    in his body, yes, say:
this dead love, this dead love,
    this dead, dead love, this lovely death,
this white percale, white of hell, of heavenly shale.
    Centerfolia . . . say: kiss her sweet lips.
Say: what rhymes with “flower”:
    “bower,” “shower,” “power”?
I am that yellow girl, that famished yellow girl
    from the first world.
Say: I don’t give a shit about nothing
    ’xcept my cat, your cock and poetry.
Say: a refuge between sleeping and dying.
    Say: to Maui     to Maui     to Maui
creeps in his petty pompadour.
    Day to day, her milk of human kindness
ran dry: I shall die of   jejune jujune     la lune la lune.
    Say: a beleaguered soldier, a fine arse had he.
Say: I have seen the small men of my generation
    rabid, discrete, hysterical, lilliput, naked.
Say: Friday is okay; we’ll have fish.
    Say: Friday is not okay; he shall die
of the measles near the bay.
    Say: Friday, just another savage
day until Saturday, the true Sabbath, when they shall
    finally stay.   Say:
Say: I am dismayed by your cloying promiscuousness
    and fawning attitude.
Say: amaduofu, amaduofu.
    Say: he put cumin and tarragon in his stew.
Say: he’s the last wave of French Algerian Jews.
    He’s a cousin of Helene Cixous, twice removed.
Say: he recites the lost autobiography of Camus.
    Say: I am a professor from the University of Stupidity.
I cashed my welfare check and felt good.
    I saw your mama crossing the bridge of magpies
up on the faded hillock with the Lame Ox—
    Your father was conspicuously absent.
Admit that you loved your mother,
    that you killed your father to marry your mother.
Suddenly, my terrible childhood made sense.
    Say: beauty and truth, beauty and truth,
all ye need to know on earth all ye need to know.
    Say: I was boogying down, boogying down
Victoria Peak Way and a slip-of-a-boy climbed off his ox:
    he importuned me for a kiss, a tiny one
on his cankered lip.
    Say: O celebrator     O celebrant
of a blessed life, say:
    false     fleeting     hopes.
Say: despair, despair, despair.
    Say: Chinawoman, I am a contradiction in terms:
I embody frugality and ecstasy.
    Friday Wong died on a Tuesday.
O how he loved his lambs.
    He was lost in their sheepfold.
Say: another mai tai before your death.
    Another measure     another murmur     before your last breath.
Another boyfriend, Italianesque.
    Say: Save. Exit.
Say: I am the sentence which shall at last elude her.
    Oh, the hell of heaven’s girth, a low mound from here . . .
    Oh, a mother’s vision of the emerald hills draws down her brows.
Say: A brush of jade, a jasper plow furrow.
    Say: ####00000xxxxx!!!!
Contemplate     thangs     cerebral     spiritual     open     stuff     reality
   by definition     lack     any     spatial     extension
we occupy     no space     and     are     not     measurable
   we do not move     undulate     are not in     perpetual motion
where     for example     is thinking     in the head?     in my vulva?
   whereas     in my female lack of penis?     Physical
thangs     spatial extensions     mathematically     measurable
   preternaturally     possible     lack bestial     vegetable     consciousness
lack     happiness     lackluster     lack     chutzpah     lack     love
Say: A scentless camellia bush bloodied the afternoon.
   Fuck this line, can you really believe this?
When did I become the master of suburban bliss?
    With whose tongue were we born?
The language of the masters is the language of the aggressors.
    We’ve studied their cadence carefully—
enrolled in a class to improve our accent.
    Meanwhile, they hover over, waiting for us to stumble . . .
to drop an article, mispronounce an R.
    Say: softly, softly, the silent gunboats glide.
O onerous sibilants, O onomatopoetic glibness.
How could we write poetry in a time like this?
    A discipline that makes much ado about so little?
Willfully laconic, deceptively disguised as a love poem.
Your engorging dict-
atorial flesh
grazed mine.
Would you have loved me more if I were black?
    Would I have loved you more if you were white?
And you, relentless Sinophile,
    holding my long hair, my frayed dreams.
My turn to objectify you.
    I, the lunatic, the lover, the poet,
the face of an orphan static with flies,
    the scourge of the old world,
which reminds us—it ain’t all randy dandy
    in the new kingdom
Say     rebuke     descry
Hills and canyons, robbed by sun, leave us nothing.
07 aprilie 2014

Andrei Bodiu (murit ieri de infarct la 49 de ani) – Stimorol


E-o iarnă-ntinsă ca

guma de mestecat pe

care o strecori vinovat sub masă

sub bancă o lipeşti acolo

şi-un alt deget o

apasă pîn-o sufocă.

Tu mă întrebi unde-o să pun

bocancii cămaşa umedă încă


E-o iarnă-ntinsă ca

guma de mestecat

pe care mi-am lipit-o de

cerul gurii.

06 aprilie 2014
Horia Bonciu – Iubire tristă
Şi te-am privit blajin, cum numai noi
Cei resemnaţi, putem privi norocul,
Când potolim cu sufletele focul
Şi curăţim pământul de noroi…
Şi-am renunţat, cum noi, pierduţii ştim
Să renunţăm la’ndemnul împlinirii
Când trecem întunerecul iubirii,
Ca’n sfânta dimineaţă să murim.
24 martie 2014
Îi puseseră încetul cu încetul aparatul
împotrivirea-i era atât de mare c-a fost nevoie de mulţi pentru a o ţine,
pe când ceilalţi îi puneau încetişor aparatul.
La început au fost scene de confuzie îngrozitoare
împotrivirea fiindu-i cumplit de violentă,
iar sudoarea îmbiba până şi pereţii, strigătele tăiau aerul,
şi trebuiau să se schimbe din minut în minut ca s-o ţină nemişcată
pe când cei care-i puneau aparatul avansau puţin câte puţin.
Trecu un timp de care nimeni nu-şi mai dădea seama,
expulzat din fiecare de un prezent interminabil.
Punerea aparatului nu se termină până la tăcere,
şi când toate mâinile dădură drumul la ce ţineau strâns
nimeni nu simţi nici măcar satisfacţia datoriei împlinite.
Era doar o nevoie de prosoape, de vată,
stringenţa de obiecte dispreţuite de obicei,
şi nici măcar nu se vorbea, nu se privea, de parcă
sfârşitul acelei munci
ar fi fost o nouă vină, ceva aruncat într-un pat, stropi de salivă într-un
16 martie 2014
Marta Cozmin

Un copil călare pe-o buburuză, un croitor de poveşti, un armăsar alb cu două rânduri de aripi verzi, de pătrunjel. Iată lumea poveştii Martei Cozmin.

Un băieţel care, aidoma Alisei în ţara minunilor, se micşorează până la mărimea unei gâze ori creşte într-o secundă, până când atinge copaia uriaşă a unui nor. Un băieţel care nu ştie a croi poveşti şi pleacă în căutarea acelui tezaur fermecat al închipuirii.

Aidoma lui Nils pe spinarea gânsacului prin Suedia, băiatul se caţără în copaia norului ajungând în deşert. De ce în deşert? Pentru că acolo, în mijlocul dunelor mişcătoare precum talazurile, îl aştepta – cine altul?- decât bătrânul croitor de poveşti, cu un foarfece mare de aur, care tăia felurite tipare în nisip.

Poveştile sunt desenate cu vârful foarfecii pe nisip. Apoi sunt croite cu grijă, ca după un calapod, fiecare după mărimea sa.

Dar tâlcul poveştilor nu se lasă descifrat uşor. E nevoie de un timp pentru iniţiere. Şi vremea trece şi băiatul, mereu călătorind în deşert pe calul lui cu aripi de pătrunjel, uceniceşte cu râvnă la croitorul de poveşti.

Până când, ia foarfecica mamei de acasă şi, într-o ultimă călătorie, se apucă el însuşi de croit poveşti.

Astfel, a dovedit că a deprins meşteşugul şi e demn de a-i urma acestuia menirea.

Pildă. Pentru orice lucru în viaţă îţi trebuie muncă, răbdare şi perseverenţă, ca să ajungi să-l faci aşa cum trebuie.

Voi, copii, ştiţi să croiţi poveşti? Din ce material?

Din fantezie, închipuire, cu un vocabular bogat şi ales, puteţi să întruchipaţi orice poveste. Încercaţi numai şi o să vedeţi.

„În poiana lui Moş Decembrie” – Şi brazilor le place să asculte poveşti. Ca şi vouă. Drept pentru care, ei se încalţă în cizme din blană de viezure şi pornesc în poiană, noaptea, tropăind prin zăpadă, să asculte poveştile unui moşneag cu barbă lungă, albă şi cu un covrig pe nas în loc de ochelari. Moşul nu e altul decât Moş Decembrie, prietenul brazilor pe care-i hrăneşte cu poveşti.

Andrei are şi el un brăduţ în grădină, sădit de bunicul. El îl iubeşte, nu pentru fructele pe care le-ar putea culege şi mânca de la el, aşa cum Panait şi Marina culeg de la măr şi de la cireş. Andrei îl iubeşte pur şi simplu. Şi inima lui se umple de mângâiere, când îi atinge crengile verzi şi plăcut mirositoare.

Andrei vorbeşte cu prietenul său brăduţul şi-i urează: Noapte bună. Iar dimineaţa, primul gând este să se ducă la fereastră să vadă ce mai face bradul.

Într-o noapte, văzându-l pe acesta cum pleacă, se ia după urmele lui şi ajunge în poieniţa unde brazii ascultă poveştile lui Moş Decembrie.

Băieţelul află de la Moş Decembrie o taină preţioasă că unele lucruri trebuie iubite pentru frumuseţea lor. Acesta este mesajul poveştii.

O poveste pilduitoare despre bucuria de a dărui, de a fi bun la suflet şi generos. Şi, mai ales, de a te mulţumi cu darurile ce ţi-au fost încredinţate.

Şi voi puteţi avea un copăcel pe care să-l îngrijiţi şi să-l iubiţi. Fiindcă pomul este un prieten de nădejde. Vă va oferi umbră, răcoare, flori, parfum, roade bune, seminţe.

Ori, numai frumuseţe, la fel ca brăduţul lui Andrei.

Şi când îl aduceţi în Ajun de Crăciun în casă şi-l împodobiţi cu globuleţe şi beteală, nici un alt pom nu poate fi mai frumos. Nu-i aşa?

„De-a v-aţi ascunselea” – Aşa se întâmplă de fiecare dată în Ţara Copilăriei! Te piteşti în dulapul cel mare, unde miroase plăcut a levănţică şi te trezeşti, nitam-nisam între crengile unui brad stufos, încărcat de omăt.

Cine să mai înţeleagă?

Cert e că ajungi în faţa unei căsuţe de lemn, în tinda căreia se hârjonesc nişte ştrengăriţe de veveriţe.

Pătrunzi apoi nu se ştie cum, într-o încăpere rotundă şi din ea în altele, desfăcându-se ca nişte petale. Aici totul e luminat de lampioane colorate.

Nu e de mirare chiar să-l întâlneşti aici pe Moş Ianuarie, stropind florile japoneze din vase.

Florile, care mai de care mai frumoase, se prefac în globuleţe care dansează!

Dar Moş Ianuarie îi destăinuieşte un secret şi-i dă o povaţă foarte folositoare: Sfaturile celor mari, deşi la început par fără sens şi plicticoase, mai târziu înfloresc în inimă şi vor rodi acolo, fapte de cinste şi de virtute.

Este un mare adevăr pe care şi tu, copile, trebuie să-l afli şi să-l preţuieşti aşa cum trebuie.

Şi iată că dintr-o joacă de-a v-aţi ascunselea, poţi trage multe foloase şi te poţi întâlni cu personaje interesante care-ţi destăinuie lucruri minunate.

„Făt-Frumos-pui-de-leu” – O vorbă înţeleaptă spune despre o mămică vrednică şi iubitoare: „Îşi apără puiul ca o leoaică”.

Se ştie, aşadar, că leoaicele sunt foarte bune mămici. Ele au un simţ aparte care le face să-şi apere puiul cu ghearele şi cu dinţii. Nu e de mirare, că leoaica din povestea noastră îşi dorea mult un pui pe care să-l iubească şi să-l protejeze. Ea e în stare să adopte pe prima făptură ieşită în cale pentru a o face odrasla sa.

Ei bine, aţi ghicit, prima făptură a fost un băieţel. Leoaica l-a numit cu nume de floare: Calomfir.

Cred că de multă vreme nu vă mai miraţi că animalele vorbesc, au gândire şi simţăminte omeneşti! Şi lor le tresaltă inima de bucurie, şi ele pot fi necăjite, triste, furioase, invidioase şi fericite.

Leoaica a fost foarte fericită când a găsit băieţelul în pădure. Ce căuta băieţelul în pădure asta e o altă poveste.

Dacă l-aţi întâlnit şi voi şi v-a spus, vă rog să mă informaţi şi pe mine, fiindcă sunt tare curioasă.

Cert e că băieţelul, adoptat de leoaică s-a dovedit neînfricat şi ascultător şi, cu toate că „firea nu îl înzestrase cu colţi şi gheare straşnice, în schimb, îşi făuri chiar el altfel de arme, o ghioagă şi un arc, şi ajunge bun ţintaş”.

S-a dovedit că omul se adaptează în orice mediu şi la orice situaţii. Aşa şi copilul acesta, s-a adaptat la noua lui familie.

Dar ştiţi că şi animalele pot oferi o educaţie aleasă puilor? Ele-i învaţă cu grijă să se apere, să vâneze, să se ascundă, să-şi aibă singuri de grijă. Aşa şi leoaica, atunci când a văzut că fiul ei, Calomfir a crescut, l-a sfătuit să plece să vâneze singur.

Puiul adoptiv al leoaicei, într-o zi, trecând într-o zi prin pădure, ca-n orice poveste o scapă din ghearele unei fiare, un porc mistreţ flămând, apoi de apă şi de foc, pe fata lui Împărat-Împărat, şi după aceste isprăvi vitejeşti, îi cade dragă fecioara.

Vitejia, eroismul şi generozitatea lui Calomfir au darul de a o impresiona plăcut pe fata lui Împărat-Împărat, de aceea ea îl alege d soţ.

Ca orice copil bun şi recunoscător, Calomfir nu-şi uită mama care l-a crescut şi apărat şi o pofteşte la nuntă împreună cu toate surorile şi cumetrele sale, dând poruncă să le gătească în grădină frigărui din trei turme de oi.

Aceasta este o bună povaţă pentru toţi copiii, de a nu-şi uita părinţii şi de a nu le fi ruşine cu ei atunci când au ajuns la putere, bogaţi şi fericiţi.

O altă povaţă este aceea că, dragostea curată învinge orice obstacole şi triumfează, în pofida oricăror oprelişti.

Fata nu a ţinut cont de rubedeniile alesului ei, pentru că, pentru ea, Calomfir, Făt-frumos-pui-de-leu, era acum totul.

O poveste frumoasă şi plină de învăţăminte, cu un limbaj cursiv, plin de suculenţă, foarte potrivit acestui gen de literatură.

Poveştile Martei Cozmin sunt pozitive, odihnitoare, pline de tâlcuri, amuzante şi foarte pedagogice. Ea scoate în relief cu multă artă, trăsăturile frumoase ale personajelor, subliniind ideea că Binele învinge tot Răul.

Şi până la urmă, în orice animal, fie el cât de sălbatic şi crud, poate fi ascunsă o fărâmă de omenie, aşa cum în orice om, se ascunde o fărâmă de cruzime. Important e ca această cruzime să nu iasă la iveală şi să nu se manifeste.

Animalele pot fi civilizate şi cinstite, ele iau de la natură doar ceea ce li se cuvine, aşa cum ar trebui să facă toţi oamenii.

„Făt-Fumos-ăl-bătrân” – Iată că, după multe vitejii, lui Făt-frumos îi vine rândul să îmbătrânească. În povestea aceasta el seamănă cu un unchiaş sfătos, cu un bunicuţ şugubăţ, cu un Moş Scornici, ajuns la vârstă respectabilă, pe care familia nu-l mai suportă şi, vrând să scape de el, îi găseşte un loc mai depărtişor de casă, respectiv, „într-o coşmelie, lângă grajduri.”

Să se fi ramolit într-atât încât îşi făcea familia de ruşine? Cert e că, lui, asemenea bunicilor noştri, îi plăcea grozav să povestească, era neîntrecut în basme, istorisiri şi amintiri despre isprăvi şi voinicii din tinereţe. Autoarea mută cu măiestrie cadrul povestirii în universul apropiat, astfel că, împărăţia seamănă cu o gospodărie ţărănească mai mare. E foarte interesant cum împărăţia, este aidoma unei ogrăzi întinse, cu tot felul de orătănii, în special bibilici, pe care, chiar nepotul lui Făt-frumos le duce la păscut. Nepot socotit de împărăteasă, cam nerod. De ce? Fiindcă, celor care visează şi le plac basmele, sunt socotiţi nevolnici, incapabili de a conduce treburile împărăţiei. Nimic nu deosebeşte familia împărătească de una neaoşă, ţărănească, în care, fiecare membru îşi are rosturile lui prestabilite. Şi, celor care visează, le este destinat păscutul bibilicilor. Copilului îi plăceau poveştile lui moşu-său, pe care le asculta, până ce se înălţa luna pe cer. Doica, personaj nelipsit din aceste poveşti, care locuieşte într-un turn, ştia totul şi dădea întotdeauna sfaturile cele mai nimerite pentru binele copilului.

Ei şi, nepotul, a adormit într-o zi în iarbă şi, trezindu-se, a zărit un armăsar alb răscolind la rădăcina unui alun. Care, ca orice armăsar de poveste, plângea cu lacrimi mari ce udau ţărâna. Copilul vede ieşind din pământ un paloş, o şa şi frâiele. Povestindu-i bunicului, acesta simte că a venit vremea să-şi înşeueze armăsarul şi să se pregătească de drumul cel lung de unde nu există întoarcere, dar nu înainte de a-l sfătui pe nepotul, păzitor de bibilici împărăteşti, cum să întindă arcul, să ţintească şi să se lupte cu zmeii.

Şi cum toate au un soroc, simţind că sorocul sosise, Făt-frumos-ăl-bătrân, înconjură călare pe calul alb, de trei ori palatul înainte de a pleca de la palat.

Şi ca povestea să dăinuie de-a pururi în mintea copiilor, nepotul ştie că, deşi bunicu-său fusese văzut în zori pe prispă, dormindu-şi somnul cel mare, la miezul nopţii, acesta se va preface în Făt-frumos, călare pe un cal alb, cu paloşul fermecat într-o mână şi cu hăţurile în cealaltă.

Şi aceasta este o poveste pilduitoare. Ea ne arată că aparenţele, uneori înşeală şi că, lucrurile cu adevărat valoroase şi temeinice se află sub ochii noştri. Doar noi să avem ochii, curajul şi bunăvoinţa să le privim şi să le recunoaştem cu adevărat.

Fericiţi cei care ştiu a vedea cu ochii sufleteşti toate acestea!

„Mânuitorul de butoane” – O poveste cât se poate de actuală, fiindcă, ce poate fi mai actual decât câteva duzini de butoane prevăzute cu beculeţe. Trăim doar în epoca butonatului. Copiii nu mai aleargă, nu-şi mai ating palmele în joaca lor pentru a transmite mesajul, ştafeta celuilalt, ci ating doar clapeta, butonul, întrerupătorul, buşonul. Prietenul lui nu mai e un copil de-o seamă, ci un aparat sofisticat, numai „fierătaie şi siliciu”, după expresia unui distins scriitor. Un monstru care ascunde taine, miliarde, dar ţi le transmite doar pe acelea pe care le vrea el.

Ei bine, în această lume a informaticii în care omul vorbeşte prin semne, mascote şi puncte-puncte, în care alfabetul şi vocabularul s-au redus simţitor la abrevieri criptografice, greu de descifrat pentru un neiniţiat, trăia un băieţel silitor la şcoală şi părinţii i-au cumpărat fel de fel de jucării electrice şi electronice. Prietenilor lui, ca tuturor copiilor, le place să şi alerge, să meargă pe rotile, pe Skiboard, aşa că l-au cam lăsat singur în faţa butoanelor. Astfel că pe Titus, „îl câştigase urâtul”.

Privind pe fereastră vede un omuleţ cu o tichie pe cap, împodobită cu margarete şi trifoi, purtând sub braţ o umbrelă galbenă. Acest omuleţ era însoţit de o mulţime de poparizi, fiinţe fabuloase, micuţe şi nostime.

Vizita neaşteptată a poparizilor are darul de a-l scoate pe Titus din amorţeală.

După ce încearcă butoanele toate, poparizii se pun pe…minuni. Prefac covorul într-o pajişte, apoi pătrund cu toţii într-un sat. Li se desfăşoară pe dinaintea ochilor, diferitele preocupări şi meserii ale sătenilor: tâmplărie, brutărie, ţesut, oierit ş.a.

Întâlnirea lui Titus cu meşteşugarul de jucării artizanale are darul să-l uimească pe băieţel. Ajuns acasă, el caută în lada cu scule a bunicului şi cu uneltele şi materialele trebuincioase, cu fantezie şi talent, reuşeşte să meşterească singur un tren.

Şi astfel, toată vacanţa, Titus îşi migăli singur jucării şi alte obiecte pentru casă, din lemn, sârmă, clei şi ţinte.

Da, cu mâinile şi cu capul şi cu un strop din căldura inimii se poate plămădi orice.

Acesta ar fi tâlcul poveştii.

Şi voi puteţi să vă meşteriţi singuri jucării care sunt neasemuite tocmai pentru că sunt făcute cu trudă, răbdare şi pricepere. Şi mai ales, se păstrează mai mult, pentru că o jucărie făcută de tine necesită atenţie.

Autoarea pledează pentru respectarea muncii şi pentru descoperirea bucuriei de a construi.

„Melc-codobelc şi prietenul său” – Cine n-a avut în copilărie drept prieten un melc? Să-l poarte în ghiozdan, în buzunarul de la şorţuleţ, în penar? Să-i descânte, să-l roage, să-l implore, să-l vrăjească şi să-l determine să iasă din căsuţa lui zăvorâtă cu var? Şi melcul, ademenit, să-şi scoată corniţele pentru a porni la plimbare printre frunze de liliac, lăsând în urmă o dâră lucioasă (pentru a şti pe unde să se întoarcă?)

Dacă nu, întrebaţi-l pe poetul Ion Barbu, plecat mai demult „După melci”, şi el o să vă povestească despre melcuşorul lui căruia i-a dedicat un poem, cât o poveste!

Cu toţii am avut, fireşte melcul nostru. Melcul este simbolul omului gospodar, vrednic, truditor, cel care-şi duce căsuţa cu greu în spinare, dar care, are un adăpost pentru zile grele.

Ce-a fi un melcuşor fără casă? O fărâmă de carne umedă, târâtoare, lipicioasă, aproape o lipitoare! Dar casa? Ei da, casa aceea spiralată, cu scară, cu odăiţe întortocheate, unde el intră perfect, este podoaba lui, castelul lui de marmură roz, alb şi gri, cu fel de fel de modele încrustate în ziduri.

Şi mai ales, casa este simbolul care-l face unic în ochii miraţi ai copilului, ai omului matur, şi chiar ai bătrânului. Toţi se minunează de creaţia dumnezeiască, în atâtea miliarde de chipuri şi forme, care mai de care mai curioase şi mai năstruşnice.

Minunile naturii ne vorbesc despre Dumnezeu.

Mărturisesc că şi eu, până mai anul trecut, am avut melcul meu, venit nu se ştie de unde, (din vreun buchet de flori?) în havuzul în care trăieşte bătrânul trandafir japonez, atât de bătrân, încât s-a încovoiat şi şi-a unduit crengile spre lumina ferestrei. Noroc că lângă el îi stau de strajă doi pui de-ai săi, care l-au ajuns în înălţime, dar sunt viguroşi şi capabili încă să-mi dăruiască flori roşii, bătute, de mărimea unui pumn, care mă înveselesc nespus şi-mi fac zilele foarte plăcute, doar cât le privesc.

Şi melcul meu sălăşluia în pământul bogat în săruri de la rădăcina trandafirului. Se suia pe tulpina bătrână (nu-i prea plăcea!) şi ajungea la frunzele verzi, cărnoase, lucioase, proaspete, numai bune de străbătut. Şi mă jucam cu el de-a ascunselea. Îl căutam zilnic să văd ce mai face, cât a mai crescut, vorbeam cu el. Era prietenul meu. Mulţi ani ne-am întreţinut aşa şi el mi-a ţinut de urât. Nici măcar nu mai trebuia să-i cânt cântecul ştiut, şi el, scotea corniţele să mă întâmpine. Mi-era foarte drag.

Dar vai! Într-o zi, nu l-am mai aflat şi după îndelungi căutări, am găsit pe covorul persan, cochilia goală, uscată, părăsită.

Ce se întâmplase? Nici astăzi nu ştiu. Poate a fost curios să colinde noi ţinuturi şi se rătăcise? L-am plâns şi i-am îngropat căsuţa la rădăcina trandafirului. De câte ori privesc de atunci trandafirul, nu pot să nu-mi amintesc de melcuşorul meu, mai mic decât o nucă, pe care l-am botezat Nicuţă (la fel ca pe marele povestitor pentru copii – Nicuţă Tănase, ale cărui poveşti mă delectează şi azi!).

Melc-Codobelcul Martei Cozmin este unul de-a dreptul năzdrăvan. El locuieşte pe policioară, vorbeşte răguşit, ştie o mulţime de poveşti şi mai ales ştie secrete şi taine.

O să vedeţi, copii, melcul acesta e foarte harnic: pliveşte plantele din grădina bunicului, goneşte omizile şi cei doi sunt nedespărţiţi.

Şi tot împreună vor să afle de ce florile bunicului se ofilesc. Da, florile tânjeau după Izvorul Florilor. Tot Melc-Codobelc ştie drumul spre Izvor şi călătoria pe care cei doi o întreprind noaptea, e una plină de peripeţii. Îl au de înfruntat pe Greul Pământului, o pocitanie cu miez de foc. Dar scapă din această încercare şi ajung la Izvorul Florilor, stăpânit de veveriţa năzdrăvană care le destăinuie un secret: ei vor creşte şi vor rămâne nedespărţiţi. Ceea ce se şi întâmplă. Dar, cum au salvat florile de la vestejire şi cum au mers amândoi la şcoală şi s-au aşezat în aceeaşi bancă, veţi afla dacă veţi citi cu atenţie povestea.

Şi multe învăţăminte veţi mai trage din ea.

Mie nu-mi rămâne decât să vă spun: Lectură plăcută! Pa!

„Mestecenii albaştri” – O poveste scurtă dar foarte densă. Aflăm în ea despre doi oameni şi o casă de copii. Şi despre un deal care o lua mereu la vale şi gospodarii trebuiau să se mute mereu din loc în loc şi să-şi construiască altă locuinţă. De aceea erau supăraţi.

Apoi aflăm despre o bătrână ca luna, dar cu sufletul precum soarele. Bătrâna era stupăriţă. Acestei femei i s-a întâmplat următorul fapt: „iarba i-a cântat, izvorul mi-a cântat, pădurea mi-a cântat”. Dar, de la o vreme, ajungând-o necazul şi greutăţile, toate au tăcut în jurul ei şi în ea. Doar plânsul ei se auzea.

O căprioară-crăiasă, prinsă în capcană şi scăpată de această femeie, o învaţă ce să facă să scape de tristeţe. Şi de atunci, lacrimile ei se prefăceau în mesteceni cu trunchiul şi frunzele albastre.

Bunica îi arată nepoatei pădurea cu mesteceni albaştri şi o învaţă cum să depăşească tristeţile pentru ca sufletul şi chipul să-i rămână parcă de lumină.

„Meşterul fără învăţăcei” – La ce bun să cunoşti un meşteşug sau o artă şi să nu le împărtăşeşti nimănui?

Degeaba ştii la perfecţie să faci un lucru, dacă nu-i înveţi şi pe ceilalţi cum să-l facă.

Vechii faraoni se îngropau în Egipt, în piramidele lor, cu toate bogăţiile şi cu aurul lor. Ba şi cu soţiile şi slujitorii, cu toate animalele de pe lângă împărăţie.

În vechime, meşterii clopotari sau ziditori de biserici, nu-şi împărtăşeau secretele meseriei lor, decât în ceasul morţii – şi – unei singure calfe. Uneori, nici atunci. Şi taina turnării clopotului de aramă, cu sunet unic şi rezonant, era înmormântată o dată cu ei.

În povestea noastră, Moş Iordan, meşter cofetar, care ştia să gătească o sumedenie de bunătăţi, şi nici măcar nu era zgârcit, ci împărţea şi sărmanilor covrigi şi clauni din turtă dulce, avea o meteahnă şi el: nu voia să-şi împărtăşească tainele meseriei. Se ferea de ochii străini ca să nu-i fure meseria.

Şi, într-o zi, poposeşte la el în prăvălie o fiinţă ciudată, îmbrăcată cât se poate de fistichiu. Se poate să fi fost Zâna Turtei Dulci, ori Zâna Vatei de Zahăr, ori a prăjiturelelor cu fistic, cine ştie? Cert e că se îmbrăca foarte colorat şi arăta precum un tort cu fondante.

Şi o mai chema şi Duduia Lambrina.

Şi după ce îi cere cofetarului duzini întregi de dulciuri pe care le înfulecă pe nemestecate, cât ai zice peşte, Duduia Lambrina îi cere meşterului cofetar un serviciu: să-l înveţe pe un copil vecin, meşteşugul lui.

La refuzul acestuia, Duduia pleacă supărată. Dar, o dată plecarea ei, Moş Iordan îşi pierde harul său special, de a prepara cofeturi nemaipomenite, pentru care era atât de vestit. Nici reţetele, dosite într-o fântână secată, într-un catastif, nu le mai află.

Răspunsul la uimirea şi supărarea lui, în mod surprinzător, i-l dă ultimul covrig în formă de claun, numit de el, Vasilache.

-Fiindcă n-ai dăruit nimic din iscusinţa ta, urmaşilor, de asta ţi s-a luat darul….,i-a spus covrigul cu voce tare, spre uimirea bătrânului.

Vasilache îl sfătuieşte ce să facă pentru a fi tămăduit de egoism.

A doua zi, cofetarul merge la târg şi-l aduce pe fiul văduvei sărmane, precum şi pe alţi 3-4 copii sărmani şi îi ia calfe pentru a le împărtăşi toate tainele, pe care brusc, şi le adusese din nou aminte, fără a mai avea nevoie de reţete scrise.

Autoarea ne povăţuieşte în această poveste să fim generoşi şi să împărtăşim din ştiinţa şi priceperea noastră, celor din jur, în chip deosebit, celor mai puţin înzestraţi ca noi, ajutându-i să ajungă şi ei desăvârşiţi.

Astfel, roadele vor spori şi vor face, la rândul lor, alte roade vrednice…

„Motanul precupeţ” – Basmele poematice ale Martei Cozmin au un farmec aparte, nu numai prin muzicalitatea şi rima de pe alocuri, care le fac foarte plăcute la auz şi citit, dar prin iscusinţa de a-şi construi personajele şi intriga.

Eroii Martei Cozmin, „cu toate că n-au nici unele, nu duc lipsă de nimic”.

Întâmplările se petrec „sub privirea lunii” ori „la lumină de stele”.

Un „râu de vreme” se scurge la vale şi toţi vor să-l ajungă, să se scalde în el, dar nu-i chip.

Animalele au comportamente şi îndeletniciri omeneşti şi nimeni nu se miră.

De altfel, când este vorba de poveşti, nimeni nu trebuie să se mire pentru că totul este foarte, foarte adevărat.

Motanul e precupeţ, vinde ouă la târg. Dar, când vine împărăteasa să cumpere ouă pentru un cozonac, Motanul-Precupeţ nu are ouă.

El pleacă să caute ouă, „îşi lungi labele-mustăţile, spinarea şi coada” şi ajunge imediat în satul vecin. Nici acolo nu-i chip să găsească puicuţe sau ouă, fiindcă Gaia-Clonţoaia a făcut ravagii prin poiată. Ea e cea care, cale de zece sate fură „ouăle, fetele, şi gâştele, curcile şi puicile”.

Când în sfârşit, Motanul-Precupeţ ajunge la casa Gaiei-Clonţoaia şi o provoacă la luptă dreaptă, cu coada, aceasta cedează şi-i promite că-i va înapoia toate ouăle, găinile, curcile şi fetele furate.

E foarte curios cum, în poveştile Martei, personajele negative nu sunt nimicite. Povestitoarea le acordă o şansă să se transforme în personaje pozitive. Astfel, Gaia-Clonţoaia se pocăieşte şi repară răul făcut, înapoiază cele furate.

Aceasta este o atitudine creştinească şi autoarea subliniază că, dacă îndrepţi răul făcut, poţi să fii din nou o persoană cumsecade şi bună în ochii lui Dumnezeu.

Bineînţeles că Motanul-Precupeţ, recuperând mărfurile furate, se reîntoarce la palat şi îi dă împărătesei ouăle. Aceasta coace un cozonac uriaş. Dar, promisiunea de a-i da şi motanului o bucată nu e îndeplinită. Şi iarăşi este curios cum, lăcomia împăratului întrece demnitatea şi cuvântul dat şi povestea rămâne în suspans, pentru că nu se mai relatează ce a făcut motanul de supărare că n-a primit nimic pentru fapta sa de ispravă.

În viaţă se întâmplă ca după muncă să nu primeşti nimic de la oameni. Dar, rămâne fapta bună înscrisă în cartea vieţii tale. Lucru cu mult mai folositor.

„Oamenii fără durere” – Un autor clasic al literaturii române spunea: „Durerea însăşi e necesară, ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”.

Încă de la naştere, durerea este înscrisă în firea omenească. Alături de celelalte stări, de bucurie, fericire, întristare, ea îl însoţeşte pe om în toată viaţa sa, sub diferitele ei aspecte: fizice, psihice, sufleteşti. Şi poate avea atâtea nuanţe, poate îmbrăca atâtea chipuri, câţi oameni există.

Dar iată că autoarea ne povesteşte în această seară despre oamenii care nu cunoşteau durerea. Însă sufletele lor erau aspre. Să fie doar o închipuire?

Nu, oamenii aceia nu cunoşteau „sfredelul durerii”, dar, atenţie! sufletele lor erau mai aspre. De ce? Pentru că durerea te face mai uman, mai compătimitor cu cei din jur.

Eroul poveştii, Pimen, era aidoma celor din ţinutul acela, adică nu cunoştea pic de durere, nici milă, nici compasiune, nici alt simţământ asemănător. Se poate spune că el nu era întreg, adică îi lipsea ceva esenţial, ca tuturor confraţilor săi.

Durerea este aşadar o componentă a fiinţei. Şi doar mila o poate ostoi.

Pimen, deşi se asemăna fraţilor săi, avea ceva neobişnuit: dorul şi setea de cunoaştere. Acestea îl fac să plece se acasă şi să colinde până dincolo de marginea pădurii, în alt sat, unde oamenii trăiau precum ei de rând. Acolo o întâlneşte pe aleasa inimii sale şi este în stare pentru ea, să lase să-i pătrundă în carne „sfredelul durerii” să îndure orice ca să fie aidoma ei.

Află astfel, leacul durerii, care este mila. O împrejurare îi scoate în cale o ciută albă prinsă în mărăcinişuri şi el se trudeşte s-o scoată de acolo. Apoi, întâlnind-o pe stăpâna ierburilor de pădure, îşi mărturiseşte iubirea pentru fata grădinarului bătrân şi de asemenea, hotărârea de a face orice ca să-i semene acesteia, adică să cunoască mila omenească. Ajutat de stăpâna ierburilor se scaldă într-un pârâu şi simte pentru prima oară în viaţă, fiorii durerii.

Dar aceasta nu e totul: el cunoaşte în acelaşi timp bucuria lacrimilor izbăvitoare, atât de omeneşti şi prin aceasta, se asemuieşte cu frumoasa bălaie care, de mila florilor, plângea cu izvoare de lacrimi.

Pimen este eroul care, pentru sentimentul pe care-l simte, este în stare să lase orice, să-şi părăsească satul, părinţii, casa, obiceiul, firea şi să îmbrăţişeze noua viaţă alături de fiinţa iubită.

Câţi oameni pot face acest lucru?

„Panait-băiatul şi Panait-de-zăpadă”. Un băiat, Panait şi un om de zăpadă cu acelaşi nume! Ce poate fi mai năstruşnic? Şi totodată, mai obişnuit!… Care băieţel n-a ridicat cu mânuţele proprii, udându-şi mănuşile de lână împletite de bunica, un om adevărat de zăpadă? Şi cui nu i-au îngheţat mâinile şi nasul, ba chiar şi picioarele până să termine acest uriaş simbol al iernii îmbrăcat în haină de nea?

Oamenii de zăpadă semănă foarte mult între ei. Ai zice că sunt fraţi. În primul rând, că sunt…albi din cap şi până-n poale. Că de picioare nu poate fi vorba. Ele sunt ascunse de mantia lungă.

Apoi, că au toţi, oale ciobite pe cap. În al treilea rând, că au câte un ardei roşu în loc de nas. Ori un morcov portocaliu şi dulce, după gust.

Şi încă un amănunt demn de ţinut minte: Poartă la subsuoară – câte o mătură fermecată. Sunt nespus de hazlii cu toţii şi fac numai năzdrăvănii.

Iată un om de zăpadă sportiv! Alergând pe schiuri!

Nimic neobişnuit. Schiatul e doar un sport de iarnă Şi ei adoră aceste sporturi: patinatul, schiatul, datul cu săniuţa pe derdeluş, sau cu bobul. Ori măcar cu un sac de plastic. Dar cel mai frumos sport de iarnă ştiţi care-i? BULGĂRITUL CU ZĂPADĂ! Am văzut eu oameni cât se poate de serioşi care se bulgăresc. Dară-mi-te, oameni de zăpadă bulgăriţi de copii. Sau invers.

În sfârşit, era mai curios dacă ar fi fost un înotător! Dar cum, în poveste, totul e posibil…

Ce, parcă la Pol, printre gheţuri, nu sunt omuleţi de zăpadă? Întrebaţi pinguinii care, deşi-s îmbrăcaţi în frac, par şi ei nişte omuleţi, Mai ales când alunecă pe gheţuş spre ocean, să aducă peşte pinguiniţelor care au grijă de ouă. Uneori chiar taţii le învelesc în puful lor, ca să nu răcească puişorul şi, aşa, cu oul între picioruşe, merg pâş-pâş, paşi mărunţei, prin zăpadă, cale de kilometri. Când se odihnesc unul lângă celălalt, în colonii, şi cade zăpadă peste ei, par…eschimoşi.

Dar omăt violet? Cine-a mai văzut? În fine, fie şi violet, numai verde să nu fie că atunci vine primăvara.

Panait-băiatul se plângea mereu de frig şi nu voia să se joace prin zăpadă alături de fraţii săi. Lui îi îngheţau prea repede mâinile şi nasul. Voia să stea mai mult la gura vetrei. Dar iată că, Panait-de-zăpadă îl ia cu sine cu schiurile pe un iaz îngheţat, unde se zbenguiau mulţi oameni de zăpadă. Panait-băiatul dă cu ochii de un iepure şchiop, care se dovedeşte a fi chiar Moş Februarie. Şi acesta îi îndeplineşte dorinţa de a fi la fel ca şi ceilalţi copii, să-i placă zăpada, să nu se teamă de îngheţul năsucului ori a mâinilor. Sfatul Moşului Februarie este de a se bucura de aceste minuni ale copilăriei, fără să se teamă de nimic. Pentru că, dacă vrei ceva cu adevărat, înfrunţi orice risc sau greutate şi obţii, spre bucuria sufletului tău.

Şi astfel Panait-băiatul a putut şi el să se bucure de binefacerile zăpezii şi ale copilăriei cu care nu se va mai întâlni decât arareori, şi atunci, doar în amintire sau în cărţile de poveşti.

„Pâc-Mâc şi căţeluşul verde” – Şi cine, în viaţa lui nu l-a întâlnit, măcar o dată pe vestitul Pâc-Mâc, trezorierul comorii cu mii şi mii de jucării de-ale copiilor? Călare pe un căţeluş verde, mov ori albastru, el colindă prin casele oamenilor şi observă care copil îşi îngrijeşte bine jucăriile şi care le strică şi le aruncă de colo-colo, prin toate ungherele. De câte ori îşi uită jucăriile pe pat, sub pat, pe dulap sau pe sub dulap, în cămară sau chiar în frigider, fiecare copil trebuie să se aştepte la vizita lui Pâc-Mâc.

Haideţi, fiţi sinceri! N-a venit niciodată la voi?

La mine vine foarte des, fiindcă eu sunt o uitucă şi o împrăştiată notorie. Şi vai, câte mai pătimesc din pricina asta!…

Dar mă aleg şi cu o muştruluială zdravănă din pricina asta.

Atunci, n-am de ales, şi trebuie să-mi strâng lucrurile şi să le aşez pe fiecare, la locului.

Ce treabă plicticoasă!

Dar dacă nu-i promit imediat că mă îndrept, Pâc-Mâc, aşa mic precum este, mă pedepseşte. Şi păţesc ce-a păţit bieţelul Sabin, care, ajungând la locuinţa lui Pâc-Mâc din peşteră, şi-a găsit propriile jucării stricate, aşa cum le lăsase să zacă în camera sa.

Cum, nu credeţi în Pâc-Mâc? Nici Sabin n-a crezut. Până s-a convins.

De atunci e un băiat foarte ordonat, poate cel mai ordonat băieţel pe care-l cunosc.

Iar acum, haideţi, repede, să facem curat în dulăpioare, în noptiere, pe rafturi şi pe pătuc, fiindcă simt eu că se apropie un căţeluş verde, ori albastru ori mov, şi pe el, călare, înzăuat în argint şi cu vizieră, călăreşte, cine altul decât Pâc-Mâc?

„Pisica şi macaraua” – Şi cum să nu iubeşti un căţeluş alb pe care-l îndrăgeşte şi-l răsfaţă toată lumea?

De obicei, pisicuţele sunt răsfăţate şi dorm pe perne moi sau în coşuleţe cu danteluţe, la căldurică, spre deosebire de bieţii căţeluşi care-s nevoiţi să stea afară, în cuşcă, în ploaie şi zloată.

De data aceasta, pisica Salpetra este cea urgisită. Şi, pe bună dreptate, când îl vede pe răsfăţatul Căţeluş Alb, lasă manierele elegante la o parte şi-l scuipă, mârâie, scoate limba la el şi îi arată ghearele. Cu alte cuvinte îşi arată antipatia.

Dar într-o zi, exact ca-n 101 Dalmaţieni, doi „zburdalnici” pun la cale răpirea căţeluşului.

Reuşesc să-l fure, îl duc departe pe maidanul din preajma unui lac şi după ce se plictisesc să se joace cu el, îl abandonează într-o groapă astupată cu mărăcinişuri.

Acolo mişunau guzgani fioroşi şi alte animale.

Căţeluşul era ca vai de el şi începuse să scheaune şi să tremure de frică.

Mai ales că se apropia noaptea şi el era învăţat să doarmă în pătucul lui, la căldurică. Şi nici nu mâncase de dimineaţă, nimic.

Toată lumea este tristă. Stăpânii mari, stăpânii mici, copiii de pe stradă.

Dar, cine credeţi că pleacă în căutarea Căţeluşului?

Tocmai Salpetra, duşmanca lui aparentă.

Pentru că, de fapt, în secret, Salpetra nu era o pisică rea, ci doar nefericită.

Când află de nenorocirea Căţeluşului, face tot posibilul să-l găsească: se caţără pe burlane se agaţă de pomi, pătrunde în case, în curţi, aleargă, se străduieşte. Ajungând pe un şantier şi văzând macaraua înaltă, lasă ruşinea la o parte şi o roagă să-i dea voie să se caţere pe ea, să vadă împrejur, poate îl zăreşte pe amicul ei.

Deşi morocănoasă fiindcă fusese trezită din somn, macaraua acceptă. Şi astfel, pisica Salpetra îl zăreşte pe Căţeluşul Alb care se afla în primejdie.

Aleargă să-l scape de şobolanii cei lacomi şi-l însoţeşte acasă.

Este mai mult decât o dovadă de prietenie. Este o dovadă de eroism, căci, pisica îşi primejduieşte viaţa, urcând pe macaraua înaltă. Dar nici o clipă n-a şovăit, pentru că, de fapt, era vorba de Căţeluşul Alb pe care-l preţuia foarte mult dar nu voia să recunoască.

Şi macaraua, intuind această prietenie unică, dezvăluie adevărul: de atunci pisica Salpetra şi Căţeluşul Alb nu s-au mai certat niciodată. Adevărata prietenie se probează doar la caz de primejdie.

Autoarea ne arată aici valoarea prieteniei, a jertfei pentru celălalt, a iubirii dintre fiinţe, chiar dacă nu sunt deloc asemănătoare. Şi mai ales, că nu contează frumuseţea sau urâţenia, într-o prietenie adevărată.

„Şagolea din fântână” – Orice s-ar spune, o bunică rămâne întotdeauna o bunică. Dar aceasta era una specială. Avea, nu mai puţin de unsprezece nepoţi. Asta da, bunică. Şi mai avea ceva în plus: o fântână.

Din unsprezece nepoţi, sigur că unul trebuie să fie neapărat mai curios şi mai neastâmpărat. De altfel, în copilărie, curiozitatea întrec teama şi orice prevedere. Cu toate că fuseseră preveniţi de bunica să nu se ducă la fântâna părăsită de lângă dud, fetiţa cea curioasă, a încercat această aventură.

Şi…imprevizibilul s-a produs. S-a trezit înăuntrul fântânii al cărei stăpân era un hârciog bătrân, cu ochelari imenşi şi cu ochii bulbucaţi, care, nici una, nici două o puse la treabă: să descâlcească firele de lână şi să ţeasă la război covoare, apoi să cârpească surtuce.

Între timp, hapsânul îi dădea de mâncare doar câte o alună. Apoi, din nou la treabă.

Şi fetiţa neascultătoare, care n-a luat în seamă cuvintele bunicii, a trebuit să muncească din greu, pentru te miri ce mâncare. Însă ea era tare vrednică şi mânuţele ei tare dibace.

Hărnicia ei atrage atenţia păienjeniţei care îi aminteşte ce a spus bunica: „Nimeni nu te poate ajuta decât tu însăţi!”

Când vin oaspeţii, vreo douăzeci de hârciogi zgârciţi în surtuce rupte, fetiţa izbucneşte în lacrimi şi spune cu năduf: „De ce n-am ascultat-o pe bunica?”

Acestea sunt cuvinte fermecate şi sfaturi de înţelepciune care au darul de a o scăpa pe fetiţă de capcana fântânii şi de Şagolea cel zgârcit, trezindu-se imediat în grădina casei.

Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Dar, ne spune autoarea, e bine să ascultăm de cei mari, fiindcă ascultarea e ruptă din rai. Şi n-o să păţim nimic dacă luăm aminte la spusele părinţilor sau ale bunicilor. Iar neascultarea, întotdeauna costă muncă şi lacrimi.

„Prinţul mofturos” – Iată că avem de-a face aici, nu cu o prinţesă mofturoasă care-şi refuză peţitorii, aşa cum ne-am obişnuit, ci cu un prinţ, la fel de mofturos, căruia nu-i cădea cu tronc nici o prinţesă.

Lucru cât se poate de curios, acest prinţ autohton, avea nevoie, după sfatul părinţilor – reflex al unei educaţii desăvârşite – de o soţie gospodină, care „să-i deretice şi să-i coasă”. Concepţii cât se poate de sănătoase şi de temeinice pentru întemeierea unei căsătorii durabile, după tradiţia din strămoşi, la orice nivel s-ar afla eroii.

Cu o măiestrie fără egal, autoarea aduce în poveste faptele şi lucrurile fireşti care alcătuiesc viaţa omului, prea cinstind munca, vrednicia, cinstea, onoarea şi cumpătarea, virtuţi fără de care omul nu e cu adevărat om.

Un rol însemnat în poveste îl are Doica, – personaj nelipsit la toate evenimentele, naştere, botez, copilărie, căsătorie, etc. la bine şi la rău, fiind un sfătuitor cu trup şi suflet dedicat spre binele copilului.

Astfel, „încă de la naşterea băiatului, doica îşi însemnase numele fiecărei prinţese de care auzea. În odaia sa din turn le avea pe toate înscrise pe un perete: cu ţări şi palate, hambare şi bucate, cu grădini şi livezi turme de capre şi iezi” – spune autoarea.

Se ştie că Doica este cea mai apropiată fiinţă de copil, pentru că ea stă tot timpul cu micuţul, ştiindu-i toate gusturile dar şi năravurile. Educaţia, tot de la doică o primeşte şi, tot ea este primul tovarăş de joacă al copilului.

Iată, s-ar putea spune că Doica ţinea un adevărat jurnal intim al copilului aflat în grija sa, aproape maternă. Ea nota cu luare aminte tot ce se întâmpla. Astăzi, în epoca Internetului, ar părea bizar şi cel puţin hazos, faptul de a nota ceva pe un perete. Dar, în poveste, jurnalul scris şi desenat în acest mod, are valoare de document. Şi, de altfel, câte inscripţii importante nu s-au găsit pe ziduri? Informaţii preţioase de la care au pornit descoperirile arheologice.

Şi, peretele acesta pictata cu palate, grădini şi livezi, ar putea fi strămoşul cinematografului de azi, ori cel puţin al istoriei fotografiei.

Dar iată că prinţul, ca să-i zădărnicească planul Doicii, găseşte o stratagemă pentru a le refuza pe toate: aruncă o mână de boabe de miei pe zid, peste numele fetei şi aceasta, cu întregul ei palat, se strămuta pe o pajişte, peste drum de curţile domneşti. De aici, urmau încercările la care erau supuse prinţesele.

Asta da, scamatorie, mai ceva decât cele făcute de micul vrăjitor Harry Potter!

Ceremonia peţitului, cu mese îmbelşugate şi muzici încântătoare, sărbătoare care ţine, ca în orice poveste, trei zile, este se asemenea, descrisă cu măiestrie de autoare.

Însă nu e de mirare că, tocmai ultimul nume înscris pe peretele din turn, avea să fie cel al prinţesei desăvârşite, care, ca orice prinţesă desăvârşită, nu ocupă primul lor, ci se aşează, cuminte, frumuşel, la urmă cu graţie şi modestie. Şi, de asemenea, nu e de mirare că numele ei, Miramira, conţine numele păcii: Mir.

Tot Doica e cea care propune încercările prin care trebuie să treacă prinţesa, pentru a se dovedi vrednică de prinţul mofturos. Pentru că ea, trebuie să se comporte, ca o fată adevărată, „cu toane şi slăbiciuni” – după spusele Doicii.

În sfârşit, trebuie să remarcăm humorul sănătos şi înviorător al Martei Cozmin şi spiritul ei ludic, nelipsit în orice poveste, care dau farmec oricărei scriituri.

Poveştile Martei Cozmin au un har special, de a te introduce imediat şi definitiv în atmosfera feerică. Astfel, participi şi tu, cu întreaga fiinţă la întâmplare, laolaltă cu eroii, ba chiar eşti tu eroul, ceea ce e cu totul remarcabil, pentru că acesta este rostul poveştii.

Dacă vreţi cu adevărat să luaţi parte, nu numai ca invitaţi, dar, ca şi protagonişti la curtea Prinţului Mofturos, poftiţi şi citiţi această poveste minunată!

Mai mult nu vă povestesc, fiindcă obosesc. Şi, fiindcă am primit o invitaţie specială, mă grăbesc să iau parte la eveniment şi eu.

Pe cuvântul meu! (Cezarina Adamescu)

16 martie 2014
Marta Cozmin – În poiana lui Moş Decembrie (poveşti)
Au fost odata doi baieti si o fata: Panait, Andrei si Marina. Cand s-a nascut Panait, bunicul a sadit in gradina un cires. Pentru Marina a altoit un mar, iar la nasterea lui Andrei a adus un pui de brad. Copiii si pomii cresteau sanatosi si voinici, iar cand ciresul si marul au inceput sa dea roade, fratii cei mari nu stiau ce sa mai faca de bucurie. Doar ca ei nu erau prea darnici cu ciresele si merele lor, lui Andrei abia daca-i dadeau cateva, zicandu-i:- Du-te la bradutul tau si cere de la el!
Auzindu-i, Andrei se intrista, dar cand atingea crengile verzi si placut mirositoare ale copacelului sau, inima i se umplea de mangaiere.
Iarna ciresul si marul se strangeau zgribuliti sub glugile lor de zapada, bradul in schimb, se inalta din zi in zi mai semet si mai stralucitor.
Andrei, de cum deschidea ochii, fugea la geam sa-l zareasca. Iar seara nu se culca inainte sa-i sopteasca: “Somn usor!”
intr-o noapte de decembrie, cand gradina scanteia in lumina lunii, Andrei se destepta cu gandul la brad.
Alerga la fereastra si, ce sa vada? Copacelul, incaltat cu cizme din blana de viezure, tropaia pe zapada, croindu-si drum spre poarta. Baiatul vru sa-l strige, sa-l opreasca, dar simti o moleseala si se vari inapoi in pat.
Dimineata bradul picotea la locul sau, de parca nici nu s-ar fi clintit vreodata din gradina.
In noaptea urmatoare, Andrei pandi de dupa perdea, si, cand il vazu tropaind cu cizmele printre troiene, isi imbraca repede paltonul si fugi dupa el.
Bradutul apucase pe cararea spre munte cu mers vartos si grabit. Noroc ca urmele i se vedeau bine, asa ca Andrei nu se rataci si ajunse la o poiana, unde se adunasera palcuri-palcuri de brazi de toate varstele si marimile purtand cu totii cizme din blana de viezure.
in partea de sus a poienii, calare pe o buturuga, statea un mosneag cu barba lunga, alba, care avea pe nas, in loc de ochelari, un covrig si le depana brazilor o poveste. Pe masura ce acestia ascultau, se faceau mai sclipitori si mai puternici.-  Andrei, vino la mine! spuse deodata batranul, masu-randu-l prin gaurile covrigului.
Baiatul se uita de jur imprejur.
Poiana se golise, ningea, si acuma ramasesera acolo numai ei doi.- Eu sunt Mos Decembrie, prietenul brazilor, si-mi place sa-i hranesc cu povesti. Stiu bine ca ai si tu un bradut in gradina si ca ai venit aici pe urmele lui. Spune-mi de ce ti-e atat de drag?Andrei il privi sovaitor.- il iubesc… pentru ca e frumos!- Esti un copil cuminte, murmura Mos Decembrie. Ai inteles ceea ce multi inca nu stiu! Asa e. Unele lucruri trebuie iubite pentru frumusetea lor. Acum vino, incaleca repede langa mine pe buturuga, sa te duc acasa.
Andrei sari pe buturuga. De abia atunci vazu ca aceasta era o sanie trasa de sase vulpi tacute si albe care pornira la vale spulberand zapada intr-un nor albastrui.
27 februarie 2014
Cristian Popescu – Inghesuiala
“E-atâta înghesuială în tramvai încât pe domnişoara din faţă o deranjează bătăile inimii mele, o împinge inima, o loveşte. E ultimul tramvai. Voi deschide punga cu fluturi şi se va produce o înghesuială cum nu s-a mai povestit. Ah, domnişoară, buzele noastre se vor lipi strâns, dar n-am ce să fac, mă-mpinge cineva prea tare din spate. Ah, domnişoară, nu mai ştiu dacă asta-i bătaia mea de inimă sau a dumneavoastră, dar n-am ce să fac, mă-mpinge cineva prea tare din spate. Degetele au încăput în acelaşi inel, picioarele au încăput în acelaşi pantof cu toc, delicat, domnişoarele au încăput toate în aceeaşi rochie, dar n-am ce să fac, mă-mpinge cineva prea tare, din spate. Toate inimile bat în pieptul vatmanului. Şi pe el îl împinge aşa de tare din spate încât a pierdut controlul şi tramvaiul a ajuns departe în pădurea Băneasa. Domnişoară, fluturii s-au ascuns de mult în părul dumneavoastră şi inima mea creşte, vă creşte în pântec. Să-i daţi, vă rog, nume de fată. E târziu, e linişte, n-am avut ce să fac, m-a împins prea tare cineva şi era ultimul tramvai din seara asta.”
02 februarie 2014
Bumaru Emil – CÎNTEC
Puf de păpădie, unde
Dragostea mea se ascunde?
Să te suflu ca să aflu
Cine o să-mi șteargă praful
Cu genele de pe suflet?
E tîrziu și nu mă-ncumet,
Și-i seară, și-afară-i ceață
Lăsată încet și umed
Peste-ntreaga noastră viață…
02 februarie 2014
Mirror – Sylvia Plath


I am silver and exact. I have no preconceptions.
What ever you see I swallow immediately
Just as it is, unmisted by love or dislike.
I am not cruel, only truthful—-
The eye of a little god, four-cornered.
Most of the time I meditate on the opposite wall.
It is pink, with speckles. I have looked at it so long
I think it is a part of my heart. But it flickers.
Faces and darkness separate us over and over.
Now I am a lake. A woman bends over me,
Searching my reaches for what she really is.
Then she turns to those liars, the candles or the moon.
I see her back, and reflect it faithfully.
She rewards me with tears and an agitation of hands.
I am important to her. She comes and goes.
Each morning it is her face that replaces the darkness.
In me she has drowned a young girl, and in me an old woman
Rises toward her day after day, like a terrible fish.

01 februarie 2014
The Naming of Cats – T.S. Elliot (traducere de Florin Bican)
Să-i pui nume la pisică, băi nenică, e un chin,

       Nu-i cum crede unii oameni, fo distracţie, fun bal;

O să ziceţi că-s cu capu’, că sunt dus – da’ stai puţin:

Pisica care-i pisică are TREI NUME-N TOTAL.

Mai întâi are un nume pentru uz cotidian,

Ca s-o strige toţi ai casei: Miţo, Mişule, Tomiţe,

Aurele, Geto, Fane, Bombonico, Marian –

Nume pentru toată ziua, practice şi fără fiţe.

Sunt şi nume mai fudule, care sună mai stilat,

Unele pentru băieţi, altele pentru fetiţe –

Cleopatra, Loredana, Aristide, Calistrat –

Nume pentru toată ziua, practice şi fără fiţe.

Da-n afară de astea, vă spui eu că se cade

Ca pisica să aibă şi-un nume de cod,

Ca să umble cu coada la nooj’ de grade

Şi musteţile-n vânt când se dă jos din pod.

Ştiu la nume dintr-astea, vă spui drept, căcălău…

De exemplu Marcel, Dominic, Arpagic,

Dana, Felix, Terente, sau chiar Bălălău –

Nume care le poartă decât un pisic.

Da’ pisica mai are înc-un nume-n dotare

Şi nu i-l ghiceşti nici în ghioc, nici în cărţi.

Nu-l găseşti nicăieri – nici măcar în dosare…

Doar PISICA ÎL ŞTIE şi ţi-l spune din părţi.

Deci când vezi o pisică prăvălită-n visare,

Lucru’ ăsta se-ntâmplă taman atunci când

Se gândeşte de-a-n proasta la numele care

E ascuns într-un gând dintr-un gând dintr-un gând:

La nume-prenumele –

Gata cu glumele –

Inefabil şi unic, insondabil, profund.

30 ianuarie 2014 (chiar de ziua lui)
Finis – I.L.Caragiale

Un meteor!… Bizară auroră boreală
Din polul nord la polul d-amiază… Din Zenit
Până-n Nadir cutremur… iar sfera siderală
Cămin imens, chaotic, jăratic infinit!

A! ce ameninţare meschină şi banală!
Nu mă-ngrozeşte! – zice poetul prigonit –
Un fenomen ca altul!… Nuanţă infernală,
Văzduh aprins… Desigur, Iehova-a-nnebunit!

Ei, şi?… Balanţa-i strâmbă şi judecata nulă!
Nici psalm, nici Laudamus, dar nici accent de hulă,
Din coardele-mi măiestre d-acu n-or mai ieşi!

Se răsucesc şi crapă ai lumii vechi pilaştri:
Catapeteasma cade!… Macabru danţ de aştri!…
În loc deTot, Nimica!… Ei, bravo, zău!… Ei, şi…?

17 ianuarie 2014
Pablo Neruda –  Ode to a Watermelonâ
You change

between teeth and desire
into nothing but
cool light
that loosens
into a stream
that touched us
And thus
you don’t weigh us down
in the burning
siesta hour,
you don’t weigh us down,
you just
go by
and your great heart like a cold ember
changed into the water
of a single drop.

13 ianuarie 2014
Gellu Naum, Un centaur siluind arborii poemului
E o înaltă şcoală de artă aceasta

să-ţi scobeşti creierii ca pe un nas
şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului
e o înaltă filozofie să ştii
să amesteci farfuriile ochilor cu amurgul
aceasta nu se învaţă într-o singură zi
şi fiecare creion e o voce

Dar ce sînt toate acestea pe lângă
burta privind pâinea ca pe cea mai pură dragoste
pe lângă ochiul pipăind coapsele de mătase ale
femeii care ţi se refuză
pe lângă limba plescăind ca o vrabie de dorul
unui borş?

Camarazi poeţi ajunge
destul am gâdilat pământul pe burtă
el dansează cu luna buric
ascultând oasele de castagnetă ale monezilor
sexul lui de putoare a-mpuţit apele Mediteranei
pe pletele Pacificului curg păduchii de fier
oamenii zic: Kultur sau foame
arzând în focurile albastre creierul lui Heine
de soare atârnă ca o perdea ciuruită
himenul umanităţii
destul am admirat în poze straşnice
curul domnului Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie
destul am mirosit pudic rozele
purtând ghetele cu ştofă ale poeziei clasice
cântecele noastre de dragoste sună falş
şi sub carnea pudrată apar ridurile hidoase ale

Ajunge! Acestea sînt vorbele unui cap
uitat cu uimirea la geam
eu singur voi şti să pipăi ca Toma rănile
ireale ale Christoşilor
voi fi un centaur siluind arborii poemului
voi şti să confund cel mai gingaş sex
cu o stropitoare
şi dacă va fi nevoie voi şti să-mi
aprind pletele din cenuşa lor
să iasă pasărea măiastră a cântecului nou

07 ianuarie 2014
Paul Celan, “To stand”, translated by Michael Hamburger

To stand in the shadow
of the scar up in the air.

To stand-for-no-one-and-nothing.
for you alone.

With all there is room for in that,
even without

23 decembrie 2013
O poezie de Osip Mandelstam traducere de Emil Iordache

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri -t
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

23 decembrie 2013
„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tau ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
22 decembrie 2013
Dan Coman – măr cu biscuiţi 
stau cu mara la geam. e o zi frumoasă de iarnă
şi ninge şi noi mîncăm măr ras cu biscuiţi şi
nu spunem nimic.
fiecare cu linguriţa lui,
fiecare cu cîte-o dimineaţă de iarnă în faţă.
uneori ne oprim din mîncat şi
ne turtim nasurile de geam şi
stăm aşa fără să spunem nimic
şi respiraţia mea îmi încălzeşte încet faţa
şi încet-încet respiraţia marei
încălzeşte tot parcul.
12 decembrie 2013


Atinge-mă aici, ţi-am spus şi ţi-am arătat un punct fix
pe coapsă
deasupra genunchiului, iar tu ţi-ai lipit buzele de acel punct fix. E suficient m-ai întrebat? Şi de câte ori spui asta, constelaţiile se opresc din mişcare
şi Calea Lactee se scurge pe degetele noastre ca un bol
cu smântână deja lins. E suficient, am râs şi tu ai alunecat dezechilibrându-te
pe tavanul de sticlă de la observatorul astronomic
acolo unde mă ţii tu pe mine în braţe ca pe o hartă
atunci când mă atingi

02 octombrie 2013


Octavian Nimigean

eu muream aproape fericit

eu aproape plîngeam

steaua căzuse

rotindu-şi cenuşile-n geam

silabiseam scrisul clar

pe bolta de piele

arar îmi cădea pe timpan

o grindină de cucuvele

urma să se-ntîmple ceva adevărat

proştii îi spun nenorocire

îngerul cu piele de liliac

se încîlcise în pînza subţire

tocmai atunci tu nu erai

să-mi priveghezi

despărţirea suavă

dansai la o nuntă din Nord

prin zăpezi

unduindu-ţi rochia verde ca o otavă

rămăsesem în sfîrşit singur

în liniştea murmurîndă

aproape fericit

aproape la pîndă

18 septembrie 2013
“Azi am gîndit/ Artă… “, “Cînd căutam/ Cuvinte/ În dragi dicţionare…/ Amor/ Iubire/ Adorata…/ Ningea/ Sau florile se isprăveau…/ Zburară anii – / Era şi vorba,/ -Simpatie…”, “Afară-i umed/ Moină,/ Exemă/ Şi blenoră…”Din singurătatea / Vieţii/ În singurătatea/ Morţii…/ …Poeţi, evitaţi/ Singurătatea…”, “Cum gîndul stă…
(via Emil Brumaru)
15 septembrie 2013

PINK FLOYD – Sorrow 

The sweet smell of a great sorrow lies over the land
Plumes of smoke rise and merge into the leaden sky
A man lies and dreams of green fields and rivers
But awakes to a morning with no reason for waking

He’s haunted by the memory of a lost paradise
In his youth or a dream, he can’t be precise
He’s chained forever to a world that’s departed
It’s not enough, it’s not enough

His blood has frozen and curdled with fright
His knees have trembled and given way in the night
His hand has weakened at the moment of truth
His step has faltered

One world, one soul
Time pass, the river rolls

And he talks to the river of lost love and dedication
And silent replies that swirl invitation
Flow dark and troubled to an oily sea
A grim intimation of what is to be

There’s an unceasing wind that blows through this night
And there’s dust in my eyes that blinds my sight
And silence that speaks so much louder that words
Of promises broken.

13 septembrie 2013

Shalachta elai et hao’ach,
Lehaireni mishenah,
Limadta oto litsvoach,
Milot ahavah utchinah –
Aval ani lo avo, lo avo, lo avo !

Shilachta bi et reyach
Heatsot veet halvanah,
Tsivita al hayam leaneach
Bekol ahavah utchina –
Aval ani lo avo, lo avo, lo avo !

Nashku hagalim et raglai,
Et shulei simlati halvanah.
Bekolech amru li : “Boi elai”
Va’ani chazarti el beiti,

Sagarti et dalti,
Bekol ahavah utchinah.
Chaloni mugaf,
Libi yashen, ani yeshenah

06 septembrie 2013

John Keats (1795-1821) TO AUTUMN.

SEASON of mists and mellow fruitfulness, 
    Close bosom-friend of the maturing sun; 
Conspiring with him how to load and bless 
    With fruit the vines that round the thatch-eves run; 
To bend with apples the moss’d cottage-trees, 
    And fill all fruit with ripeness to the core; 
        To swell the gourd, and plump the hazel shells 
With a sweet kernel; to set budding more, 
    And still more, later flowers for the bees, 
    Until they think warm days will never cease, 
        For Summer has o’er-brimm’d their clammy cells.


Who hath not seen thee oft amid thy store? 
    Sometimes whoever seeks abroad may find 
Thee sitting careless on a granary floor, 
    Thy hair soft-lifted by the winnowing wind; 
Or on a half-reap’d furrow sound asleep, 
    Drows’d with the fume of poppies, while thy hook 
        Spares the next swath and all its twined flowers: 
And sometimes like a gleaner thou dost keep 
    Steady thy laden head across a brook; 
    Or by a cyder-press, with patient look, 
        Thou watchest the last oozings hours by hours.


Where are the songs of Spring? Ay, where are they? 
    Think not of them, thou hast thy music too,— 
While barred clouds bloom the soft-dying day, 
    And touch the stubble plains with rosy hue; 
Then in a wailful choir the small gnats mourn 
    Among the river sallows, borne aloft 
        Or sinking as the light wind lives or dies; 
And full-grown lambs loud bleat from hilly bourn; 
    Hedge-crickets sing; and now with treble soft 
    The red-breast whistles from a garden-croft; 
       And gathering swallows twitter in the skies.
31 august 2013
EMIL BRUMARU pe facebook
Plouă încet, și-aș vrea să fii cu mine,
Să îmi vorbeşti şoptit şi să mă mîngîi,
În patul nostru cald, fără ruşine,
Şi să mă cerţi că vorbele îmi tîngui.
Ne-aşteapt-atîtea scorburi de pădure,
Şi-atîta fumuseţe-n rugăciune,
Cînd ne-nchinăm vieţele moi şi pure,
Blînd, unul celuilalt, ca pe-o minune,
Şi nu mai înţelegem decît visul
Şi doar lumina ce-o luăm în palme;
Atunci pricep că-ţi sînt chiar eu trimisul
Şi niciodată basmul n-o să-şi sfarme
Pereţii lui subţiri în care-ncape
Trupul tău alb cu sînii-atît de-aproape,
Că-i pot atinge…
28 mai 2013
Astăzi ne despărţim
(Ştefan Augustin Doinaş)
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul
Life, Life
de Arseny Tarkovsky (1975)
ARSENY TARKOVSKY (1907-1989) was a prominent Soviet and Russian poet and translator. He is considered one of the great 20th century Russian poets. He was also the father of influential film director Andrei Tarkovsky. ARSENY was a friend of Marina Tsvetaeva, and is sometimes referred to as the “Last Love of Tsvetaeva”. Being younger than Anna Akhmatova and Marina Tsvetaeva he imbibed the poetic traditions of the Silver Age generation and interpreted them through the prism of his personality in his creativity.


I don’t believe in omens or fear

Forebodings. I flee from neither slander

Nor from poison. Death does not exist.

Everyone’s immortal. Everything is too.

No point in fearing death at seventeen,

Or seventy. There’s only here and now, and light;

Neither death, nor darkness, exists.

We’re all already on the seashore;

I’m one of those who’ll be hauling in the nets

When a shoal of immortality swims by.


If you live in a house – the house will not fall.

I’ll summon any of the centuries,

Then enter one and build a house in it.

That’s why your children and your wives

Sit with me at one table, –

The same for ancestor and grandson:

The future is being accomplished now,

If I raise my hand a little,

All five beams of light will stay with you.

Each day I used my collar bones

For shoring up the past, as though with timber,

I measured time with geodetic chains

And marched across it, as though it were the Urals.


I tailored the age to fit me.

We walked to the south, raising dust above the steppe;

The tall weeds fumed; the grasshopper danced,

Touching its antenna to the horse-shoes – and it prophesied,

Threatening me with destruction, like a monk.

I strapped my fate to the saddle;

And even now, in these coming times,

I stand up in the stirrups like a child.

I’m satisfied with deathlessness,

For my blood to flow from age to age.

Yet for a corner whose warmth I could rely on

I’d willingly have given all my life,

Whenever her flying needle

Tugged me, like a thread, around the globe.


Die Slowly

by Martha Medeiros (it seems it’s not Neruda, after all)

He who becomes the slave of habit,
who follows the same routes every day,
who never changes pace,
who does not risk and change the color of his clothes,
who does not speak and does not experience,
dies slowly.

He or she who shuns passion,
who prefers black on white,
dotting ones i’s rather than a bundle of emotions, the kind that make your eyes glimmer,
that turn a yawn into a smile,
that make the heart pound in the face of mistakes and feelings,
dies slowly.

He or she who does not turn things topsy-turvy,
who is unhappy at work,
who does not risk certainty for uncertainty,
to thus follow a dream,
those who do not forego sound advice at least once in their lives,
die slowly.

He who does not travel, who does not read,
who does not listen to music,
who does not find grace in himself,
she who does not find grace in herself,
dies slowly.

He who slowly destroys his own self-esteem,
who does not allow himself to be helped,
who spends days on end complaining about his own bad luck, about the rain that never stops,
dies slowly.

He or she who abandons a project before starting it, who fails to ask questions on subjects he doesn’t know, he or she who doesn’t reply when they are asked something they do know,
dies slowly.

Let’s try and avoid death in small doses,
reminding oneself that being alive requires an effort far greater than the simple fact of breathing.

Only a burning patience will lead
to the attainment of a splendid happiness

25 februarie s013

The Press by Rudyard Kipling – from 50 unknown poems

Why don’t you write a play –

Why don’t you cut your hair?
Do you trim your toe-nails round
Or do you trim them square?
Tell it to the papers,
Tell it every day.
But, en passant, may I ask
Why don’t you write a play?

What’s your last religion?
Have you got a creed?
Do you dress in Jaeger-wool
Sackcloth, silk or tweed?
Name the books that helped you
On the path you’ve trod.
Do you use a little g
When you write of God?

Do you hope to enter
Fame’s immortal dome?
Do you put the washing out
Or have it done at home?
Have you any morals?
Does your genius burn?
Was you wife a what’s its name?
How much did she earn?

Had your friend a secret
Sorrow, shame or vice –
Have you promised not to tell
What’s your lowest price?
All the housemaid fancied
All the butler guessed
Tell it to the public press
And we will do the rest.

Why don’t you write a play?

[September 1899]

25 februarie s013

Cântecul lui Donal Og, “Tânărul Donald”

traducere din engleza de Cristian Badilita; originalul e în gaelica)
Autor necunoscut

via Silvia Colfescu

Aseară, târziu, câinele vorbea despre tine
Lişiţa vorbea despre tine în balta ei adâncă:
Tu eşti pasărea singuratică din păduri, spuneau,
Şi pereche nu vei avea până când pe mine mă vei găsi.

Mi-ai făgăduit (dar n-a fost decât minciună)
Că-mi vei ieşi în cale când turmele s-or strânge,
Am fluierat şi te-am strigat de trei sute de ori:
De găsit n-am găsit decât un mieluşel behăind.

Mi-ai făgăduit lucruri peste puterile tale:
O corabie de aur cu catarg de argint
Douăsprezece oraşe cu câte o piaţă în fiecare
şi un mândru palat, alb, pe ţărmul mării.
Mi-ai făgăduit lucruri cu neputinţă de avut:
Că-mi vei dărui mănuşi din pielea unui peşte,
Că-mi vei dărui pantofi din pielea unei păsări
Şi un veşmânt din cea mai scumpă mătase irlandeză.

Când merg la Puţul cel Singuratic
Mă aşez şi mă cufund în sufletu-mi zbuciumat.
Văd lumea întreagă, dar pe iubitul meu nu-l văd,
Pe iubitul meu cu păr de chihlimbar.

Ţi-am dăruit iubirea într-o duminică,
Ultima duminică dinaintea duminicii Paştelui.
În genunchi ascultam citindu-se Pătimirile
Dar ochii mei, amândoi, îţi dăruiau ţie iubirea pe veci.
Mama mi-a zis să nu vorbesc cu tine
nici azi, nici mâine, nici duminică.
Degeaba, prost şi-a ales clipa să-mi spună asta:
Ca şi cum ai zăvorî uşa după ce casa a fost prădată.
Sufletul mi-e negru ca negreala prunii,
ca şi cărbunii din cuptorul fierarului,
ca talpa încălţărilor dintr-o verandă albă.
Tu ai adus întunericul acesta peste viaţa mea.

Mi-ai luat răsăritul, mi-ai luat apusul,
mi-ai luat ce este dinaintea mea şi ce-a fost în urma mea,
mi-ai luat luna, mi-ai luat soarele
şi tare mi-e teamă că mi l-ai luat pe însuşi Dumnezeu.

20 ianuarie 2013

Ferestre de Guillaume Apollinaire

(traducere de Gellu Naum)

De la roșu la verde tot galbenul se pierde
Când cântă papagalii în pădurile natale
Măruntaie de pihi
E un poem de făcut despre pasărea care are numai o aripă
Îl vom trimite ca mesaj telefonic
Traumatism uriaș
El face ochii să lăcrămeze
Iată o fată frumoasă printre tinerele Torineze
Bietul tânăr își sufla nasul în cravata lui albă
Vei ridica perdeaua
Și acum iată că se deschide fereastra
Păianjeni când mâinile țeseau lumina
Frumusețe paloare insondabile tonuri violete
Vom încerca zadarnic să ne odihnim
Se va începe la miezul nopții
Când ai timp și libertate
Litorine Pietrușel multipli Sori și Ariciul de mare al amurgului
O veche pereche de ghete galbene în fața ferestrei
Turnuri sunt străzile
Fântâni sunt străzile
Fântâni sunt piețele
Copaci scorburoși care adăpostesc capresele vagabonde
Berbecii cântă arii de-ți vine să te omori
Pentru oile scăpate din sclavie
Și gâsca ga-ga trompetă la nord
Unde vânătorii de ratoni
Răzuiesc pieile
Scânteietor diamant
Unde trenul alb de zăpadă și de focuri nocturne fuge de iarnă
O Paris
De la roșu la verde tot galbenul se pierde
Paris Vancouver Hyères Maintenon New-York și Antilele
Fereastra se deschide ca o portocală
Frumosul fruct al luminii

Tutungeria de Pessoa

Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine toate visele lumii.

Am ratat totul.
Cum n-am avut ţel,
poate că totul nu era nimic
şi învăţătura primită e vană.
Am ieşit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi şi copaci,
iar oamenii, cîţi mai erau, semănau cu restul lumii.

20 ianuarie 2013

a sari alb cristal de tristan tzara lui m ianco

pe o unghie
maşină de cusut descompusă în altitudine
dezorganizează bucăţile de negru
vezi fugă galbenă
inima ta e un ochi în cutia de cauciuc
înfinge-o într-un colier de ochi
lipeşte mărci poştale pe ochii tăi

cai se duc norvegia strânge
bijuterii versuri roată uscată
vrei? plânge
linge strada urcându-te pe voce

abraham se îmbie singur în circ
tutun în oasele sale fermentaţii
abraham se îmbie singur în circ
urină în oase
roata cailor are lămpi electrice în loc de capete
urcă urcă urcă urcă
arhiepiscop albastru eşti o vioară de fier
şi cloncănit cloncănit

22 octombrie 2011

Scriu simulând şi mint,
Zic ei. Dar nu-i aşa.
Eu pur şi simplu simt
Resping, deci, inima.
Ce-i vis sau ce m-apasă,
Ce n-am sau port voios,
Este ca o terasă
Stând pe-altceva, mai jos.
Iată ce e frumos.De aceea când scriu spintec
Nimicu-n juru-mi stând,
Liber, chiar de-al meu cântec.
Grav, de ce nu-i nicicând.
Simt? Simtă ei-citind.
11 februarie 2011

Se facea, imi amintesc ata de clar

Ca eram intr-un mare magazin alimentar

Saturat de mirezme bizantine:

Vanilie, scortisoara, masline.

Un magazin cat o cetate

Dar pierdut in semiobscuritate.

Palpaiau din cand in cand niste lumini

Din rafturile cu produsi levantini

Catrea raioanele suplimentare

Cu textile si lampadare cand, dincolo de geamul unsuros,

T-am zarind mestecand intr-un fel de sos,

Menit a pastra heringi or scrumbii

Si m-am indragostit de tine cat ai clipi.

Atunci ai zambit din pleoape,

Ai apasat pe niste supape

Ai aranjat cutiile cu conserve de ghibort,

Ti-ai scuturat pletele, ti-ai sters mainile de sort

Si ai venit in fata mea.

Erai mica, aveai privirea grea,

Stateai, desculta si trandafirie,

Ca-ntr-o poza de copilarie

Si mi-ai spus ca desi traiesti pentru mine

Prin odai, prin tramvaie, prin magazine,

Nu va mai fi ce-a fost niciodata

Caci toata faptura mea e schimbata

Si poate nici nu mai tii minte

Vremile fericite de la Asezaminte

Cum radeam amandoi deodata

La ivirea degetelor de sub plapuma matlasata.

Atunci m-am indreptat spre manufacturi

Si-am inceput sa fac tot felul de cumparaturi

Fara alegere, fara rost

Pentru anotimpurile care au fost.


Vaz eu ca Nae nu-mi da atentie,

Ca ma coboara,-ncet de pe tron;

Drept pentru care,-n ochi, cu atentie

Am sa-i dau maine, cu vitrion.

Oh, si fusesem a lui adoranta

Oh, si fusese al meu amic!

Soarta e insa mult mai aberanta

Si din amoare, face nimic.

Simt ca pe dragul de Nae-l voi pierde

Am o prepunere, de la un timp:

In carti imi cade una de verde

Ce-mi sta in carne ca cum un ghimp.

Simt ca amantul meu ma traduce,

Dar, cat o fi el de subhirurg,

O sa-l parlesc eu, chit ca m-oi duce

La puscarie, tunas chilug.

Ei bine, dom’Nae, vaz eu ca nu ti-e

Pic de rusine, ca-ti sunt fidea;

Lasa ca-ti torn eu o rivolutie

Care o alta nu s-o vedea!

N-ai decat: pune-mi sare pe rana,

Uiti ca fiica-s eu, din popor

Si-s violenta si republicana,

Ca,-n vine,-mi curge sangele Lor,

al celor care,-n unspe fevruarie,

fost-au martirii de la Ploiesti;

eu-s ploiestenca, eu n-am fruntariu

musiu Naica, – infam ce esti.

Acu, dom’Nae sa vezi istorie!

Jur pe statua de la Ploiesti

A Libertatii, ca voi victorie,

Ca, mizerabile, ai sa platesti!

GUILLAUME APOLLINAIRE – PODUL MIRABEAU (clic pentru audio in franceza)

Sub podul Mirabeau se duc la vale

Si Sena si

Iubirile-mi cu cale

Ar fi sa te si bucuri dupa jale.

Noaptea suna-ti ceasul tu

Zilele se duc eu nu.

Tinandu-ne de maini am tot petrece

In timp ce sub

Pod viu de brate trece

Unda privirilor mereu mai rece

Noaptea suna-ti ceasul tu

Zilele se duc eu nu.

Trece ca apa asta indolenta

Tot ce iubim

Si-I greu ca viata-I lenta

Pe cat speranta e de violenta.

Noaptea suna-ti ceasul tu

Zilele se duc eu nu.

Trec zile trec iubiri carora trena

Le-o vom fi dus

E tot ma goala scena

Sub podul Mirabeau se scurge Sena

Noaptea suna-ti ceasul tu

Zilele se duc eu nu.

11 decembrie 2010

doru says: http://dulce-mahala.tapirul.net/2010/11/30/1800/#comment-11766

Nucul batrin l-am taiat intr-o vineri
Cu ce-o sa mai spele tata butoaiele
Cu marin-tiganu am lovit o zi-ntreaga-n radacina
Taica-su vecinului de peste gard muri demult
Iar trenul spre bucuresti ne facu deodata de neinteles
Si-acum am in mina un pix albastru
In ziua aceea cerul era asa de mohorit
Trag cu tractorul meu de nucul batrin
Nimeni nu venea sa m-ajute
desi era un moment asa de greu pentru felul in care inteleg universul.
Oricum totul atirna pe mormanul de crengi
lemnele i le stivuiam ca pe carnea de caprioara
Trageam de intestinele fiintei supreme care-mi digerase deja copilaria
Zilele trecura de vineri incoace
nucul aluneca spre frigul care se lasa
e clar ca mortii mei sunt morti
pentru ca simbata mi-am dansat nevasta
Cu atit m-am ales din acest univers
lume straina scurgindu-se dumineca de la tirg
Nu merita nimeni nucul meu
fumez in parte cu tiganul de marin
tacem si il cred jigodie
desi a existat si m-a ajutat
sa rup cenusiul cu trosnitura sfisietoare
Fara ochelarii colegii nevesti-mi nu pot scrie nimic
pixul e al unui elev venit de la scoala cu distantiere personale
iar scrumiera e plina cu ceea ce n-o sa impart niciodata cu nimeni
Nici macar cu marin-tiganu
el mai cara si azi reminiscente in sopron
nu stie ca n-o sa-l uite copiii
stam pe pamintul eliberat
cu ce-o sa-si mai spele tata butoaiele
zic,marine,in germania am fi stat o noapte la arest
vreun cosmopolit fara nuc o sa traiasca vreodata pe-aici
pentru ca tata avea mare nevoie de lemne fac dragoste cu nevasta mea
care e o femeie frumoasa
apoi dinspre nord a-nceput sa burniteze
semn ca economiile trebuie trebuie sa-si intensifice extractia de conventionalism prin care supraapreciem frigul
marine,nu exista iarna care sa merite nucul meu
el zice,de!zici tu asa!

30 octombrie 2010


– Via pe care o răsfeţi

Naşte ciorchini cu apgar 10

(zice nea Balaban de la Ceptura)

– Pe care ii alăptează

Cu ţâţele plin

e de soare

până pleznesc de bine pe cârcei.


Mai târziu,

Dacă nu eşti atent,

Graurii care dau târcoale

Îți chelesc două hectare

Ca popa.

Asa că o păzesti,

Mai pui câte o sperietoare

Cu inima de paie.

Până dă Dumnezeu si vin culegătorii.


(pe vremuri, strămoşii

cărora le port numele,

tăiau gardinele,

băteau cepurile,

încercuiau doagele focărite

strângându-le ca pe Ana cea înzidită.

Şi iaca polobocul)


Acum se coboară butoaiele

de pe podvalul văruit.

Se papuresc,

se bat cercurile

se pun la umflat.

In sfârsit!

La Pietroasele

e vremea de spălat putina

Cu leşie.

Budana de dud or gorun,

de castan or cireş

abea aşteaptă



Pentru ca ma cam grabesc,

Nu vă mai povestesc

despre broboanele de ţâţa-vacii

care trebuie căutate prin iarba udă.

Ori despre stropşeală

(ca de asta nici n-am auzit, zau asa).


Eheeei, si după toată munca asta

la rece,

Se încălzește si sufletul

Cand mustul viscoleste

stârnind petale de zaibăr,


in apă vie.



Dar inainte de asta

Ne luăm un răgaz

Si ne îmbătăm pe gustate.

19 octombrie 2010
Marin Sorescu – Despre cum era să zbor

Într-o noapte, într-o clipă,
Îmi dă unul o aripă.
Nu l-am desluşit la faţă,
A pândit când era ceaţă.

Zice : „’Nfige-o subsuoară,
Du-te dracului şi zboară”.
„Eşti nebun, cum o să zbor,
C-o aripă şi-un picior?

Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,
Nu mi-o pitula la spate”.
A plecat – să mi-o aducă
Şi-l aştept ici pe ulucă.

Marin Sorescu – Seceta
Mi-e ruşine să vă spun:
A înnebunit un prun!
Şi-a sărit dintr-o ţâţână
Şi-a plecat drept la fântână-  Und’ te duci, bă, copăcel?
–  Să m-adap şi eu niţel.
Dar fântâna demult seacă,
Mai secase înc’oleacă.Prunul s-aplecă să bea
Şi-i căzu cioara în ea,
Că avea în vârf şi-o cioară,
Şi-aia moartă, bunăoară.Sursa
08 octombrie 2010
Frunzisuri – Nichita Stanescu

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat

Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea…

Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.

20 aprilie 2010

Vreau să aduc mulţumiri dumnezeiescului
Labirint de efecte şi cauze
Pentru diversitatea făpturilor
Care alcătuiesc acest univers neobişnuit,
Pentru raţiune, care nu va înceta să viseze
La un plan al labirintului,
Pentru chipul Elenei şi stăruinţa lui Ulise,
Pentru dragoste, care ne îngăduie să-i vedem pe ceilalţi
Aşa cum îi vede Dumnezeu,
Pentru tăria diamantului şi apa curgătoare,
Pentru algebră, palat de cleştar desăvârşit,
Pentru monedele mistice ale lui Angelus Silesius,
Pentru Schopenhauer,
Care a dezlegat probabil taina universului,
Pentru strălucirea focului
Pe care nici o fiinţă omenească nu-l poate privi fără o veche uimire,
Pentru mahon, cedru şi santal,
Pentru pâine şi sare,
Pentru misterul trandafirului
Care dăruieşte culoare fără să o vadă,
Pentru câteva seri şi dimineţi din 1955,
Pentru vajnicii văcari ai pampei
Care mână cirezile în revărsat de zori,
Pentru ceasul dimineţii la Montevideo,
Pentru arta prieteniei,
Pentru ultima zi a lui Socrate,
Pentru cuvintele care s-au spus într-un asfinţit
De pe o cruce spre altă cruce,
Pentru acel vis al Islamului care a cuprins
O mie de nopţi şi încă una,
Pentru acel alt vis al iadului,
Cu un turn de foc ce purifică
Şi sfere de slavă
Pentru Swedenborg,
Care stătea de vorbă cu îngerii pe străzile Londrei,
Pentru râurile tainice şi străvechi
Care se adună în mine,
Pentru limba pe care, cu veacuri în urmă, am vorbit-o în Northumbria,
Pentru spada şi harpa saxonilor,
pentru mare, care este un pustiu strălucitor
Şi o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem
Şi un epitaf al vikingilor,
Pentru muzica verbală a Angliei,
Pentru muzica verbală a Germaniei,
Pentru aur, care străluceşte în versuri,
Pentru strălucitoarea iarnă,
Pentru numele unei cărţi pe care n-am citit-o:
Gesta Dei per Francos,
Pentru Verlaine, nevinovat precum păsările,
Pentru prisma de cleştar şi greutatea de bronz,
Pentru dungile de pe blana tigrului,
Pentru înaltele turnuri din San Francisco şi de pe insula Manhattan,
Pentru dimineţile din Texas,
Pentru sevilianul care a redactat Epistola Morală
Şi al cărui nume, cum el şi-a dorit-o, a rămas necunoscut,
Pentru Seneca şi Lucan, din Cordoba,
Care, înainte de a exista spaniola, au scris
Toată literatura spaniolă,
Pentru geometricul şi vitejescul joc de şah,
Pentru ţestoasa lui Zenon şi harta lui Royce,
Pentru mirosul medicinal al eucalipţilor,
Pentru limbaj, care poate simula cunoaşterea,
Pentru uitare, care anulează ori modifică trecutul,
Pentru obicei,
Care ne repetă sau ne confirmă ca o oglindă,
Pentru dimineaţă, care ne dăruieşte iluzia unui început,
Pentru noapte, pentru întunericul şi astronomia ei,
Pentru curajul şi fericirea celorlalţi,
Pentru patrie, simţită în floarea de iasomie
Ori într-o spadă veche,
Pentru Whitman şi Francesco d’Asisi, care au scris acest poem,
Pentru faptul că poemul este inepuizabil
Şi se confundă cu suma făpturilor Domnului
Şi nu va ajunge niciodată la ultimul vers
Şi este mereu altul, potrivit oamenilor,
Pentru Frances Haslam, care a cerut iertare fiilor săi
Pentru că murea atât de încet,
Pentru minutele ce precedă somnul,
Pentru vis şi moarte,
Aceste două comori ascunse,
Pentru darurile lăuntrice pe care nu le pomenesc,
Pentru muzică, tainică formă a timpului.

06 februarie 2010
Mircea Cartarescu – Zeppeline peste Piatza Bucur Obor

Zepeline lungi planau peste piata Bucur-Obor
erau ochii tai lungi, vazuti prin retrovizor.
Cine mai vazuse glisand uriase, atata de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcane, cu fard albastrui peste pleoape?
Cetatenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confectii pentru barbati, femei & copii
indicatoarele de circulatie se muiasera de placere
tigancile cu guma de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
isi sucisera vertebrele cervicale in sus
iar ochii tai intrau in nori, sclipeau in soare, indreptandu-se mereu
spre apus…

Erau nebunesti, aveau expresia nebuneasca pe care ti-o vazusem in holul
blocului, cand ne sarutasem in lumina beculetelor de la lift,
erau extraordinari si amenintatori, erau instrumente de razboi, ovale
zepeline care nu tineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul masinilor de mic litraj parcate in
fata magazinului Materna
erau pure masinarii, mecanisme de ceas care nu-ntelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaselor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locutiunile landourilor din
erau orbi la senzatia de film voalat a inserarii strabatuta de imaginea
lui Dimov cu camata neagra si un fuior de barba ingalbenita
plimbandu-si nepoata in caruciorul dimovian
erau extravaganti, extravaganti ca azurul, ceresti ca platina, verzi ca fildesul,
tari si uscati ca apele marilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele garii Obor
erau pahare de semicristal aruncand curcubee, pungi de plastic subtire
pline cu sprayuri “dalia” pentru export, conteinere cu
geamuri invelite in paie, 109 si 276 franand ca niste
paralitici roscovani in fata vitrinelor cu aparate foto
si rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu vesmantul de panza cauciucata pe schelet
radiar de aluminiu, cu doua motoare a cate 3700 cmc.
dezvoltand o viteza de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele “Page, Plant & sons”,
erau ochii tai in varsta de optispe ani
intinsi pe toata bolta, si barosani.

stateam in statia lui 21 si cantam in gand “Picasso�s Last Words” si ma
simteam fericit
eram fericit ca exist si credeam, pe cuvant, credeam prima data in viata
mea in realitatea absoluta a masinilor si tramvaielor si bordurilor
credeam si in nori, mi se parea ca am o istorie, ca am un trecut, ca
am scris carti
credeam in bicicletele medicinale din vitrina, in mingile de tenis din
cutiile “Airplane”, in fulgii de badminton din cutiile “Double Happiness”,
in fiecare bucata de tergal de pe manechinele cu teasta goala si
ochelari de soare
in fiecare mandarina din toneta cu mandarine
stiam ca va veni noaptea cu stele de diamant si credeam pana si in
stelele care nu pot fi vazute cu ochiul liber
si credeam ca sunt facut din oase, ca in burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele si mi se configurase traheea, vezica
si stiam ca acolo visasem primele vise
si credeam ca voi muri si totusi nu credeam si stiam ca nu voi muri
tocmai pentru ca nu cred cu totul ca este posibil sa mori
si stiam ca nu pot trai pentru ca nu pot crede pana la capat in viata
stiam, da, ca rasul si plansul sunt tot una cu banii, cu vantul, cu benzina,
cu posetele, cu lamele, cu uitarea
si stiam ca nu sunt nimic si ca sunt totul si ca nu sunt nici nimic si
nici totul
ci ca exist, fantoma mea exista in statia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe langa mine ca niste aisberguri
ca vad norii si blocurile si cerceii codanelor pentru ca lumina lor imi
palpeaza retina
filmam existenta, lumea se stransese in jurul meu sa vada cum filmez
existenta, cum ma ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o proba de microfon regland inaltimea girafelor, cum
glisez pe caruciorul pe sine, plonjand in travelinguri
fara sfarsit
si un taran facea cu mana spre obiectiv ca sa se vada in poemul meu
si existenta aparu deodata, grasana lui Fellini, tatoasa, testoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspat fardata, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gat, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticlute pline de mosc infipte in
pori, cu zece mii de serpi veninosi impletiti peste par
ca o cununita de premiant, cu verigheta de sange, cu
masele de ipsos, cu o suta de mii de tate de capra
sub bluza de garofita
ducea sub brat un video, mesteca radiatii
iar eu o filmam ca pe ceva in care nu poti sa crezi
ca pe ceva in care nu poti sa nu crezi
eram treaz de parca as fi baut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

si brusc lumea galben-albastra s-a deschis ca o floare
si brusc ochii tai planand pe tot cerul au inceput sa planga cu lacrimi
si deodata suna alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperisurile constructiilor inalte
si brusc oamenii incepura sa fuga ca sub o ploaie mare sau ca in
si brusc bilele imense de lacrimi izbira asfaltul
si sinele de tramvai sarira in aer
si magazinul Bucur-Obor se ruina incet, arzand ca in filmele de razboi
si masinile se desfacura in piese si table si libraria de vizavi arunca in
vazduh rigle topite, compasuri strambe,
ursuleti in flacari, volume pulverizate
si de sub placile mari de asfalt tandarite se ridica brusc toata vegetatia
oprimata: volbura, piciorul-cocosului,
si din pasajul putind a urina se strecurara afara, cu glugi de vene pe
teasta, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama si Klimt
si Zagreus si soparlele si hienele si scorpionii
si sobolanii si Miazanoaptea si Ernst si Seth si
Stoiciu si Krishna
si soselele arsera ca niste carpe si tramvaiele isi aruncara in aer sasiurile
si rotile grele de metal
si vanzatoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, isi aseza in palma
oscioarele talpilor
si lacrimile cadeau, cat autobuzele, ca peste Dresda
ca peste padurile Vietnamului, dure ca portelanul, reci ca scopolamina
si ochii tai erau umezi, cu vinisoare rosii, cum fusesera saptamana trecuta
in Herastrau, cand ne-am suit in roata
mare cu spite ca de bicicleta si n-am vazut
din varful ei absolut nimic decat pe un
muncitor cu fiu-sau, si ei in roata, care
se holbau la noi cum ne muscam buzele,
innebuniti ca nu ne puteam devora
si ochii tai alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufosi si berzele cu picioare rosii, berzele rotitoare…

singur, fara aparare in fata ochilor tai
adapostit intr-o palnie lasata-n asfalt de o lacrima-a ta
privind amurgul in tandari si lumea mea redusa la cofraje fumegatoare
mi-am lipit pe fata masca de gaze cu ochiuri intrebatoare
ca o insecta am tresarit si-am privit:
stelele se aliniasera la rasarit
si luara startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
si reclame de Pepsi pe sepci, si calcau peste noi
cu adidasii moi.
ma gandeam la viata mea, la ratarea mea.
la neputinta mea de a crede si a nu crede.
atingeam o bucata de tablou de bord, un ciob nesatios de vitrina
o piesa dintr-o masina de tuns cine stie cum nimerita langa mine
si imi spuneam, imi spuneam si gemeam:
Doamne, un pui de maimuta te priveste in ochi
dar prin arterele mele circula visele tale
lumea e un tort pe care nu stiu de unde sa-l incep
si trebuie sa-l mananc pana la ultima stafida
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasa-ma sa confund realul cu irealul
lasa-ma acoperit de un val seismic: de palma ta.
sa ma asfixiez respirand un deget de-al tau inspumat
un deget cu moluste si cefalopode
lasa-ma sa vietuiesc, sa dispar…
cand ti-am vazut conturandu-se parul, incalcit ca o masina cu aburi
si apoi buzele si dintii si gingiile, caci zambeai printre nori
si raneai cu dintii pielea de cireasa a stelelor
apoi ti-am vazut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinsi de lobii
si in sfarsit nasul cu toata nebunia aia de pistrui
si umerii obrajilor… ce sa mai spun,
era capul tau in gros-plan si in spate stele, era ca in “Razboiul stelelor”
erai ca printesa Lea din “Razboiul stelelor”
doar ca te uitai la mine, in groapa mea de obuz
si imi zambeai, si am stiut atunci ca sunt din nou indragostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam ca o
sa mai fiu vreodata
am stiut ca mi se mai da o sansa
brusc am stiut ca mi se mai da o sansa.

30 ianuarie 2010

Pir Sultan Abdal (ca. 1480 – 1550), a legendary Alevi poet

To the garden of my love there came an evil louder
The shrubs now lie there, my fair one, shrubs lie
While gathering the roses, he broke their stems to moulder
They are all dry, my fair one, they are all dry.

We’ve spread our prayer hide all over this place
We saw our dearest one to Holy God in grace
One day, all of us will come into the earth’s embrace
We’ll putrefy, my fair one, we’ll putrefy.

God Himself reads the fate, Himself he scribes
He closed the crescent lashes of her beautiful eyes
Your peers are walking now with you in Paradise
houris they are, my fair one, houris, fair my.

Whatever your creed be, I will adore it and pray
To be awaken together with you on Judgement Day
Rise up once more to kiss your white throat I may
Don’t pass for one more trice,my fair, don’t pass by.

I am Pir Sultan Abdal, the first of the firsts,
I feed my soul with the best and remedy the worst
I’ll pool honey from thousand blooms to one comb till it bursts
I am the bee, my fair one, the bee am I.

24 septembrie 2008
Am început să cresc în apartament
un dirijabil din muşchi
cu nacelă din oase
legate-ntre ele cu
oţel de Kiruna, SuediaÎl încarc cu gaze nobile
îl fac să se aprindă
să îi pocnească odgoanele
ce-l ţin în dreptul ferestrei.
Dirijabilul? – tresare
ca un om adormit
pufăie şi scârţâie
dă să zică ceva
cică ar vrea să zboare. 
Acum, l-am dus mai departe de bloc
îl agăţ de un salcâm
şi continui să-l cresc
să-l umplu cu sânge de mlaştină
îndes în el furaje la fermentat
din care emană gaze vii –
ele sunt cele ce-mi adulmecă
şi-l fac să tragă de salcâm
să-l îndoaie
ca şi cum ar începe un viscolNăbădăios dirijabil!
Îi pun o piesă cu Antoine Dufour
dar dirijabilul meu e de nestrunit.
Uite-l că aprinde farurile
de zici că-i o casă din lemn iluminată a giorno
cu becuri extrase din crizanteme albe
ce-l pardosesc până spre motoareElicele-i cresc din lăcuste gigantice
şi din acvarii pline de peşti
prin el curg zefiruri şi aburi verzui
iar aerul alb, dospind de tăuni,
adus din inima stufului,
l-am pus în cabina pilotului
drept busolăNa! Dirijabilul meu a învăţat
să mănânce văzduh răcoros
cablul cu care-l ţineam de salcâm
s-a făcut de-acum arteră ce pulsează
cu copacul odată
în prelungirea pământului de sub oraş – pe aici,
dirijabilul extrage viermi amestecaţi cu ploi,
cu cadavre, cu rădăcini.
Şi creşte şi creşte – îşi face cabluri electrice din
firul de telefon
îşi naşte compresoare din iarbă, se uită la mine
se umflă peste bloc, agaţă câteva antene
pe alea le creşte la prova,
adulmecă de acum cartierul
şi face o probă de motor:
ohoo – ce mai gaze curate emite,
de zici că-i un mort reciclabil,
hybrid, climate-like.
E mare, e mare – e cât un lanţ muntos de acum
dirijabilul meu,
lăbărţându-se peste oraş
fragil ţinut să nu fugă
de artera legată de salcâm.Vântul nici nu mai bate
peste clădiri
Stelele nici că se mai văd
şi mai trece o zi
şi mai trece şi-o noapte.
iar eu îi mai pun o piesă cu Antoine Dufour.
Se stârnesc tornade în corpul dirijabilului,
printre muşchii lui
încep să curgă râuri prin el
alunecă fluvii dospind de nisetri şi somni
iar în ziua următoare
din oasele nacelei au început să crească păduri
încărcate de urşi, râşi, mistreţi.Acum, sub artera de carne ce şi-o tot creşte
ca să sugă pământul
miroase a zăpezile ninse în interiorul lui
cetină cade din dirijabil peste tot în oraş.
Aruncă lumină peste câmpii,
scârţâie pe deasupra clădirilor,
pufăie şi huruia, neştiind ce să facă,
se uită la cer, dar încă nu-şi ia avânt.
Oceane simţim, plutitoare,
cum îşi cresc mareele şi le scad
înăuntrul dirijabilului –
mai lung decât un continent
mai gros decât o groapă abisală.Pesemne că-n el, plutitorul
şi prins de salcâm
circulă vapoare deja
se face comerţ acolo, printre rafalele de Ar18
sau de He2, pe care îl fură din
reactoare atomice,
din mine pierdute şi aer înalt.Oh, dirijabil al meu!
De la un timp, chiar soarele a-nceput
să răsară şi să apună
în el.
S-a lăţit, dirijabilul meu,
de zici că-i un cancer stelar
umflat e şi uşor precum Andromeda,
iar Pământul de care stă prins
prin artera groasă cât un siloz de acum
începe să sugă din el
din dirijabilul meu.
Pământul-pământ îşi ia hrană,
îşi umple continentele şi oceanele
cu prisosul dintre nesfârşitele
palisade de carne
ale dirijabilului meu.
Quasari se amestecă în nacelă cu galaxii,
roiuri stelare se scufundă în stuful cabinei de pilotaj,
se rătăcesc în balenele ce înoată în el,
se plămădesc noi comete;
cât depre peştii-zburători dintre
fibrele lui, ei s-au strâns în bancuri uriaşe,
rotitoare în jurul Big Bang-ului.Şi mai trece o zi
şi o noapte şi-o ziDe acum, în dirijabil e totul
nimic nu mai e în afară
totul e-n el
şi continuă să hrănească Pământul
cu firimiturile căzute din
constelaţia carburatorului său – firimituri lansate
de-a lungul arterei
din cristal transparent,
curată ca o catedrală.Aha! Abia acum porneşte motoarele!
A prins să învârtă elicele,
se orientează
printre semnele rătăcite în stuful cabinei
caută prin zvonuri de glas,
prin eclipse şi paralaxe
prin cânturi de vânt
prin aburi de iarbă – găseşte ce vrea
tresare, şi sforăie şi-şi ambalează motoarele
ce nu se aud.Abia cum îşi începe
12 septembrie 2008

sursa: http://www.poezii.biz/poezii.php?author=11157

coroanele guşate de copac
echilibrează moartea

ucigaşă toamna asta
nevăzută toamna asta
târcoleşte între
cerul cel abces de diamant
şi caii mulţi ce şiroiesc
venind din vară înspre fructe

09 Septembrie 2007


11 septembrie 2008

TAPIRUL – PLOSTINA – candva in 2008

De câteva zile bune.
Ma plictiseam
printre norii nimbocumulus
sau cumulonimbus
şi de fapt
nu ma mai întâlnisem cu nici un cunoscut
de ceva vreme.

…Mi-duca minte când l-am intalnit chiar pe Socrate…
am fost asa de emoţionat
ca nu l-am intrebat decat cateva întrebări neghioabe
gen “Exista Dumnezeu?”
…Nu mi-a răspuns.
A trecut mai departe
cu El Nino
(acum e undeva in Australia, cred)

Acum picur la Ploştina.
Am aşteptat sa treacă vremea coasei
si a strânsului brazdelor
să nu supar pe neamurile mele.
Ma adun încet-încet
în fântâna mică de pe laştină
– aia de la Odaie in Muche,
aia de la câşiva paşi de Adam si Eva, bolovanii.
E singura fântână pe nu stiu ce rază
care are apă bună de fiert fasolea
(aici veneam copil fiind
cu găleţuia de 5 litri,
trimis de Maicamare in ajun de vreo pomană).
E o fântână mica,
cam nefolosită,
unde mă pot reflecta liniştit
– printre scândurile capacului
crăpate şi mirosind a vechi –
în cerul cu miros de fagi si de Bolovanul Mortatului.

Uneori ma preling in bâlca de alaturi,
unde se adapă vacile
cu răsuflarea mirosind a iarbă proaspată,
gâdilindu-mă cu paiele ce le-au ramas lipite de botul umed.

Aşa ajung
într-o strachină de laptele fiert cu mamaligă
de unde ma uit in sus
la nişte ochi albaştri si o gură mozolită
de copil de trei ani si doua luni.
(m-am intalnit odată
cu un var de-al doilea
intr-o lingură de ciorba de fasole.
…Ce-am mai râs
cand ne tot încăpăţânam
sa ne prelingem pe bărbie..)

Cel mai tare imi place sa ma fac ţuică
dar e un proces complicat
care nu imi iese mereu:
trebuie sa plou la timp
pe la începutul toamnei
chiar înainte de culesul prunelor.
(daca nu e an bun de prune
trebuie sa aştept un an cel puţin
sau şapte ca in Biblie).
Mă strecor in pulpa dulce a prunelor ţigăneşti
sau grase – astea sunt cele mai bune –
Şi aştept sa vină vremea culesului
Când prunii sunt scuturaţi
iar eu cad cu prunele în tumbe vesele.

Apoi, in tocitorile facute de nea Eugen
picotesc lenevos
cale de câteva săptămâni bune
şi mă transform încet-încet
in terci cu miros înţepător
şi promisiuni de tărie aromată.

Nu vă mai spun de cotlon
şi de cazanul unde fierb de zor
în timp ce băieţii pun cartofi la copt, in foc
şi încearcă tăria
“s-o fi tăiat de la ţevi?”
.. nu încă.
Nea Vasile moţăie pe lângă foc
cu un vătrai în mână
gata să scociorască în foc
şi să-l domolească
dacă arde prea tare
(nici mie nu îmi place să arda prea tare
că de lipeste terciul de fundul cazanului
şi o să capăt miros de fum)

…odată am ajuns intr-o sticlă verde
cu dop smolit,
îngropată în loc tainic
unde am stat câţiva ani buni.
De fapt, şi acum tot acolo sunt
să vină sa ma gasească
şi să incep un nou ciclu
(de data asta vreau sa călătoresc un pic prin lume,
daca reuşesc sa prind un vânt mai bun)

O să mă îmtorc într-o lacrimă
prelinsă pe un obraz
sub care dorul de Ploştina
suspină adânc.

15 februarie 2008

A venit, a venit iernaticul

Acopera-mi sufletul cu un zar

Cu umbra unei ninsori, sau mai bine

Sau mai bine cu umbra de jar…

Ma tem ca n-am sa te mai ajung uneori

Ca au sa-mi cante galactice rascolite pana la zbor

Ca ai sa te deschizi intr-un ochi-zbughis

Si el o sa se-ntinda de jur curmezis.

Si atunci ma intunec de pietre si tac

Iau necuvintele si le intorn din zare

Mi-ascult zvacnetul si-l imbrac si-l impac

Cu o dragoste Mare.



Dimineata era caldut. La pranz imi venea soarele in ochi. Dupa masa s-au burzuluit nori spre incoace. S-a zarit si cate un fulg grabit. Acum ninge ninge ninge, cu fulgi ireal de ingramaditi unul in celalalt, puful de papadie se anina de gene, se lipeste de felinare, se aduna piezis. Bancile din parc au huse pufoase. Crengile sunt toate inhermelinate. Am facut cu pasii drumuri noi, carari incrucisate, strabatute in planuri paralele. Ninge si-mi vine sa plec la capatul marii sa fac ingeri in zapada, ca sa ajunga cate unul oricui.

29 ianuarie 2008
Incepea cu un delfin, de aceea… Zilele sunt egale acum, fara bateri de aripi fluturate sau dezperecheate, fara discriminari legate de nume, durata, secunde, religii, inceputuri si sfarsituri. Asteptarile si resemnarile, razvratirile si inveselirile, tristele si ponticele, s-au rarefiat printre anotimpuri daca nu mai certe macar mai ne-nelinistite.

L-am invartit pe poemul meu printre puncte puncte, pornita de Pelerin. Si a iesit asa, acum, in seara de dupa:

As fi vrut sa ma nasc delfin pentru a inspuma labirintul cu iederi descifrate.

As fi vrut sa fiu bufnita pentru a-mi roti ochii stiutori intru neasemuire.

As fi vrut sa fiu testoasa pentru a ma numi ClotildaPuca si atat.

As fi vrut sa fiu o viespe pentru polenul dintr-o insula a adormirii devreme.

As fi vrut sa fiu o pajura pentru a mima cateodata reversul.

As fi vrut sa ma transform intr-o cruciulita de matase ca sa izbavesc acele pacate efemere.

As fi vrut sa ma transform intr-o salcie retroactiva ca sa curg in doua sensuri impotriva orologiului-secundar

As fi vrut sa ma transform intr-o icoana miscatoare ca sa miruiesc talpile acelei neintamplari.

As fi vrut sa ma transform intr-o stanca-cu nume ciudat ca sa incep fiece zi cu o noua dezinnorare.

As fi vrut sa ma transform intr-o gradina de cuart ca sa inteleg ce se intampla dincolo de infloriri.

As fi vrut sa devin noapte cu miez pulsatoriu sa pot ajunge la capatul neterminat al hiperboreei din sala de spectacole gratuite.

As fi vrut sa devin zi de coral sa pot hoinari de mana cu asfintitul stelei cu nume fix.

As fi vrut sa devin vant rasucit dupa ianuarie sa pot ierta vina unei niciodate promisiuni.

As fi vrut sa devin timp fara rost sa pot curge de pe malul stang pe malul din zare.

As fi vrut sa devin aurora boreala sa pot decide ca singura am catifelat cortinele arlechinului.

M-am nascut insa om cu semne vizibile pe inelarul unei mainii parca stangi pentru ca asa a hotarat lipsa de soare la timpul mai mult ca perfect.

M-am transformat intr-o insula fara papirusuri in sticle deoparte ca sa adorm intre intamplarea dupa amiezelor.

Am devenit numai eu sa pot cristaliza.


02 decembrie 2007


Sa mergem intr-o seara, departe-n mahalale

Si noaptea sa ne lege cu negurile ei.

Sa-ti dau imbratisarea, mai vrei sau nu mai vrei,

Si eu sa cad in focul imbratisarii tale.

La margini te chem

Sa fugim undeva

Ca si sufletul meu

E o mahala.

Ai vrea sa fie iarna, ai vrea sa fie toamna,

Ai vrea ca liliacul sa infloreasca brusc.

Sa-ti fiu arheologul, tu vasul meu etrusc.

Ai vrea sa fie o vreme ce nu stii ce inseamna.

Dar hai in mahalale tinandu-ne de mana,

Pe strazi cu becuri stranii de-un galben violet

Cand picura cismele pe langa un bufet,

Cu firma povarnita si preturi la-ndemana.

Paralelipipedic traim in nopti egale,

Iubirea noastra moare intr-un oras cubist,

S-o inventam intreaga, cat esti, cat mai exist,

Imbraca-te aiurea si hai in mahalale!

01 decembrie 2007

Pentru Lilith


Sa trosneasca lemne-n foc
Si sa vina multa noapte.
Un pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte.

Si sa ninga nins enorm
Pan’ la streasina si peste
Si in scaun sa adorm
Ca din drog si de-o poveste.

Cu ziarul pe genunchi
Si cu pleoapele cazute
Sa-mi rasara moartea-n trunchi
Si pe ochi sa ma sarute.

Cei batrani sa fie vii,
Pacea lumii fie gata.
Eu copil intre copii
Si afara tanar tata.

Si bunica sa ma ia
Sa ma duca-ncet spre perna
Si sa simt venind din ea
Toata linistea eterna.

Sa trosneasca lemne-n foc
Sub un biet ibric cu lapte,
Sa miroasa-a busuioc,
Sa miroasa a mere coapte.

Si sa ninga nins enorm,
Pan’ la streasina si peste.
Si in scaun sa adorm
Ca din drog sï de-o poveste.

  1. of, doamne!! cred ca e cea mai frumoasa dedicatie pe care am putut-o primi vreodata!! iti multumesc din suflet!!! imi aduce aminte de copilaria mea, de bunicii mei, de lemnele trosnind in soba, de mirosul de lapte proaspat, de scaunul-balansoar pe care adormeam privind-o pe bunica mea la razboiul de tesut, de primul om de zapada pe care l-am facut singura-singurica, de poarta care scartaia, de povestile cu ciobani si lupi pe care mi le spunea bunicul, de prispa plina cu zapada pe care desenam ingerasi… )Comentariu by lilith — 3 decembrie 2007 

17 august 2007

mada – acum 20 de ani
(am scris demult, in tineretea mea plutitoare, randuri, ca cele de mai jos, pentru ca voiam sa seman cu Mentuta)

Cineva te-a numit asa
Ca si cum ar fi spus
sau piatra,
sau dragoste.
Forma nu conteaza,
(spunea Vocea din off)
Doar fondul.
Asta e, domnilor
E ca si cum ai spune
Ca toamna cad frunzele
Pentru ca e toamna.

ca ar fi o dizertatie interesanta
pe tema caderii frunzelor in toamna.

Declar anotimpul deschis
Se admit interpelarile
Vant, ploi, furtuna stelara,
Oricine poate fi facut raspunzator

Nu s-a ajuns inca la o concluzie finala.

Doar nelinistea…

(iar aceasta, pe la liceu, pentru ca fata care recita Moartea caprioarei la serbari era prea frumoasa si capta toata atentia, si eu voiam sa fiu frumoasa…)

Variatiuni pentru o caprioara ce a murit…. – mada, acum 20 de ani

Asteptam o primavara peste pamant
Sa-si curga clipele intr-un ritm fara rost
Aripi fosneau, pasari spre vant
Alergau sa-si cunoasca zborul intors.

Taceri rasunau intr-un timp mult prea gol
Nu stiam: sunt potire de crin sau sunt focuri?
Nuferi cresteau, scapand din namol,
Nu erau decat arse si salbatice jocuri.

Fulgerara sageti de opal si arama
Impuscarea devenise din nou fara gres
Oscilam intre arderi de stele si teama
Ii curgeau din priviri viscoliri de cires.

18 august 2007
Mihaela Andreescu – Sertarul cu fructe de sare

E seara. Indoaie hartia, Maria,

Strecoara plicul in sertarul

Cel mai ascuns, si revoca

Stiuta salbaticie.

Ea inca iti impovareaza

Contabilitatea dezastrelor mici, din birouri

Care inchid avar fructe uitate:

De manie, de dor, de uitare.

Fructe de miere si fructe de sare.

Frange, infrange

Gingasa silabisire

A nevoii de somn, de tandrete si pace

De caldura si inca

Aceste cuiburi, ingropate ca un tors linistit

Intr-un gatlej de pisica.

Stangacie si pietre. Lapidare-delapidare.

Stangacie si moarte. Sau viata. Sau vina.

Revino-ti. E bine stiut

Ca un ecran indiferent

Nu e o boala mortala.

E seara, Maria.

19 august 2007

Mihaela Andreescu – Casa fulgerului

Un lucru necunoscut, un lucru familiar

Si nestapanit,

Se balanseaza in sufletul meu

Un plop preatanar, flexibil

Dau o raza sau poate un bici.

Un lucru arzator, dureros.

In miscare perpetua

Imprevizibil ca fulgerul.

Din cand in cand, o rana se adanceste ca un lac.

Pune-mi mana pe frunte. Acum e bine

Si nu-mi mai pun intrebararea

Daca trebuie sa ma tem

Sau trebuie sa ma bucur.

Pune-mi mana pe frunte, pune-mi pacea

Ca o cununa de lotus in parul meu razvratit

Fara sa stii ca adapostesc

O casa a fulgerului, un templu fragil.

20 august 2007

Mihaela Andreescu – Pagina

Construieste-mi un obelisc,

Construieste-mi un apeduct,

O manastire – fara calugari –

Construieste-mi. Nu vreau trandafiri,

Promisiuni, stropi de apa marina in par si pe umeri.

Obrazul meu vanat de departarile limpezi

Pastreaza-l pentru ultima pagina

Are nevoie de umbra, de cearcan,

Cum are nevoie de pudra si fard.

Are nevoie de timp

La fel de mult ca de iubire.

La fel de copilareste nerabdator

Dorind sfarsitul povestii.

Viata e vis, imi spun, cand ma doare,

Desi, de fapt, ar trebui sa-mi spui tu

Ar suna mai convingator.

(O femeie, cand spune asta, nu poate

crede intr-adevar decat pe jumatate)

Construieste-mi. Eu nu pot.

Sunt inca salbatica,

Inca rigida in gesturi si civilizatie.

23 august 2007 – mada

Pietrele seci macina in gol

Nimicul seamana cu ce n-a mai fost

Stancile negre crapa in soare

Ca tigvele taurilor morti in razboaie.

Concentricele vin perpedicular mie

Isi fac cuib si se fac statatoare.

Jurul locurilor nu-mi spune nimic

Au secat pana si ploile neplouate

Pana si fantanile nesapate

Marea e pergamentoasa

Ca pielea din jurul inimii mele.

Sarea intra in ochi, in coaste

In rani deschise, in flori carnivore.

Mi-e frig in bataia soarelui gol

Imi clantane dintii

Ca tigvele neingropate

Hipotalamusul se chirceste

ca foetusul condamnat

Imi urla strigoii

prin orbitele fixe

Imi scapara cearcanele

printre degete

imi curge sangele rece

invers prin tample

imi apun rasariturile

imi rasare noapte fara luna

21 august 2007

Am gasit, printre multele hartii ale proiectului nou de pe biroul meu, o hartiuta cu o frantura din Apollodorul lui Gellu Naum. O printasem pentru Maria, fetita colegului meu Mircea, o transcriu aici ca hartiutele le mai pierd-arunc:

La circ, in Targul Mosilor

Pe gheata unui racitor

Traia voios si zambitor

Un pinguin din Labrador,

– Cum se numea?

– Apolodor

– Si ce facea?

– Canta la cor.

Deci nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator,

Facea si el ce-i mai usor

Canta la cor, era tenor

Grasut, curat, atragator

In fracul lui stralucitor,

Asa era Apolodor.

Si intr-o zi, Apolodor

Spre deznadejdea tuturor,

A spus asa: Mi-e dor, mi-e dor

De fratii mei din Labrador.

17 august 2007


Feel like I’ve …
milked this cow before: deja moo
seen this strange animal before: deja gnu
smelled this bad odor before: deja phew
visited this menagerie before: deja zoo
scared this person away before: deja boo
read this mystery book before: deja clue
been in this courtroom before: deja sue
felt this bad before: deja rue
felt this sad before: deja blue
expanded this way before: deja grew
seen this slime before: deja goo
learned this stuff before: deja knew
waited in line before: deja queue
eaten this dinner before: deja stew
romanced this person before: deja woo
forgotten your name before: deja who
had this feeling of deja vu before: deja too
seen these twins before: deja two
used this beer recipe before: deja brew
been on this airplane before: deja flew
came up with this innovation before: deja new
fed these pigeons before: deja coo
sketched this portrait before: deja drew
ended this relationship before: deja through.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s