Mergand ieri cu Vlad pe strazile din jurul Gradinii Ioanid, urmaream cu coada ochiului fantomele fostelor case, pe care eu nu le-am cunoscut niciodata. Daramate, ingropate in praful derizoriu al prezentului, inlocuite cu arhitecturi reci si, vai, atat de efemere pana si ele, caci timpurile, desi numite cu emfaza nemeritata “ale noastre”, ale nimanui sunt, acum si in veacul vecilor.
Si, pomenind Vlad de casa unui aristocrat francez scapatat, casatorit cu o mahalagioiaca frumoasa ca Zaraza, i-am inventat pe loc o biografie.
Philippe Amaury d’Aubigné, comte de Auvergne iesea, in dimineata unei zile de 29 iunie, pe portile casei parintesti, Issoire family château, tocmai cand portareii care se ocupasera de vanzarea lui la licitatie isi inchideau gentile negre, frecandu-si mainile multumiti (un comision baban, cumparatorul habarnavea pretul castelelor in zona).
Dupa platirea datoriilor de onoare, tanarului Philippe nu-i ramasese decat sa plece in pribegie. Avea in buzunar ultimii gologani si o adresa, o ruda din partea tatalui, directoarea pensionului Choisy-Mangâru, dintr-o capitala indepartata numita Bucuresti. Ajuns pe ulitele din jurul secatului parau Bucurestioara, o cunoscu in Mahalaua Braslea pe Marina-Zamfira si fu vrajit de misterioasele vapai ce sagetau din ochii negri si langurosi. Dragostea fu fulgeratoare. Se casatorira si se stabilira intr-o casa din apropiere.
Nu se stiu alte amanunte memorabile din veatza lor, poate doar ca spre batranete se imprietenira cu distinsa familie de profesori S., vecini, cu care mergeau adesea la strandul Cutezatorii.
Pe langa caramizile ruinate ale casei zac acum crengile unui copac taiat, dincolo de un gard de fier incuiat provizoriu cu un lantz de bicicleta.
madelin.wordpress.com 
Si casele au viata lor ca si oamenii. Si la fel ca si oamenii casele au perioada lor de glorie si de prabusire iremediabila in tristete, in uitare si in ruine…
Viata casei cu pricina seamana ca doua picaturi de apa cu viata lui Philippe Amaury d’Aubigné, conte de Auvergne. Ea s-a nascut intr-un Bucuresti infloritor, luminos, mai stralucitor chiar decat zambetul Marinei-Zamfira si mai ademenitor decat privirea-i patimasa. A trait doua razboaie, a rezistat fara sa se clinteasca la cutremure mai mari sau mai mici, la vremi aspre si idei nesabuite. A trecut prin trei regimuri si printr-o lunga lista de proprietari-chiriasi-proprietari pentru a ajunge in cele din urma ca si Philippe Amaury d’Aubigné, conte de Auvergne intr-o margine de istorie . A cunoscut gloria, a trait iubiri nenumarate, a fost admirata, dorita, a cochetat cu plopi falnici si cu tei melancolici, a suspinat in nopti instelate, pentru a ajunge acum la capatul vietii, unul prafuit si ruginiu, la fel ca sarmanul conte ingropat pe undeva prin Damaroaia, la margine de Bucuresti, intr-un loc unde nici un semn nu mai aminteste de dansul…
Ce zona frumoasa, ce povesti s-or ascunde in aleile sau in casele de acolo?
🙂
Păi povestea e în cea mai mare parte, adevărată. Atâta doar că nu ştiu sigur exact ce căuta domnul Philippe Amaury d’Aubigné la Bucureşti, de la bun început, aşa că varianta Madelinei ar putea fi cea reală.
Eram copchil mic, pe vremea lui Ceauşescu, când mergeam prin cartierul ăla. Nu existau blocuri, doar case, şi uneori erau pitici în grădini. Iar străzile erau minuscule, astfel încât unele pur şi simplu s-au colabat astăzi, s-au lipit zidurile de vis-a-vis unele de altele, şi străzile au dispărut.