Despre sistemul de educație autohton

Este perioada aia din an, când încep examenele de capacitate și bacalaureat.

“E cel puțin ironic cum își dă toată lumea cu părerea (prin presă sau bloguri profesioniste) despre profesori, elevi și părinti. Nu văz niciunde o analiză inteligentă și cuprinzătoare despre sistemul de învățământ, analize care să studieze evoluțiile, problemele și tendintele în cei 25 de ani trecuți de la schimbarea regimului. Sunt evaluați elevii, sunt evaluați profesorii dar nu văz să fie evaluată hoarda de funcționari și experți care s-au perindat și se perindă prin sistemul respectiv și care “implementează” tot felul de proiecte, programe și teorii” (scriam io pe feisbuc fix acum 10 ani).

***

Ce spune doamna Elena Dragomir, profesoară (tânără), cu doctorat, care predă la ciclul primar în satul Iedera județul Dâmbovița (articol din jurnalul Libertatea 01 iulie 2023):

“În contextul grevei recente din învățământul preuniversitar, s-a zis, între altele, că nu există calitate în educația preuniversitară și că, prin urmare, cererile de creșteri salariale sunt nejustificate. Unii dintre prietenii mei foarte apropiați, cadre universitare, au împărtășit această părere. Întrebați dacă sunt de acord să intre în grevă, aceștia au răspuns negativ, motivul invocat fiind nivelul foarte slab al absolvenților de liceu care le intră lor în facultăți. 

Acest tip de argument este prezent la toate nivelurile de învățământ și este foarte vechi. Profesorul de gimnaziu zice că el n-are ce face, de vreme ce primește din școala primară elevi prea slabi, care nu știu deseori nici măcar alfabetul și tabla înmulțirii. Profesorii de liceu spun că primesc elevi slabi din gimnaziu. Profesorii din mediul universitar spun că primesc absolvenți slabi din liceu. Toți au dreptate, iar individual nu poate face nimeni mare lucru, căci cauza problemei este una sistemică, la originea ei fiind politicile educaționale naționale dezastruoase din ultimii 25 de ani.

Este adevărat că sistemul preuniversitar se confruntă de mulți ani cu o scădere drastică a calității, ca și sistemul universitar. Rezultatele elevilor și studenților sunt din ce în ce mai proaste, nivelul de pregătire al elevilor și studenților este din ce în ce mai slab, iar în rândul cadrelor preuniversitare și universitare intră oameni din ce în ce mai nepregătiți, mai nemotivați și mai nechemați, dar plini de ifose și convinși, dincolo de orice dubiu, de neegalata valoare proprie. 

Dacă prin calitate în educație înțelegem pregătirea elevilor, se ridică întrebarea de ce sunt ei nepregătiți. În opinia mea, elevii sunt slab pregătiți din două  motive majore, unul care ține de minister, altul care ține de elev. 

În primul rând, ministerul impune de sus în jos politici care au la bază o teorie complet eronată, și anume că toți copiii sunt egali, că toți au capacități egale și voință egală de a învăța, că toți trebuie să fie absolvenți de liceu – cu zece pe linie la bacalaureat, dacă se poate – și de facultate și, eventual, candidați pentru cele mai bune universități străine. 

Același minister, secondat de tot felul de „experți” și părinți, ne spune că totul trebuie învățat și înțeles numai din clasă, prin joc, joacă și descoperire, că la școală trebuie urmărită și creată starea de bine a elevului, că trebuie să facem cu elevii ore de fericire, că temele pentru acasă trebuie reduse până la dispariție. Putem face, în principiu, la școală orice, mai puțin studiu, exercițiu și muncă. 

Imaginați-vă că încercați să predați tabla înmulțirii și alfabetul unui copil de doi-trei ani. Nu veți reuși, orice metodă ați aplica. Acești copii vor încheia școala primară fără a citi, scrie și socoti. Ei vor începe să buchisească pe la final de clasa a VII-a, probabil, când nivelul lor de dezvoltare va atinge pragul necesar.  Imaginați-vă că trebuie să predați programa de liceu unui elev care nu are cu ce se încălța, care nu și-a văzut părinții de 15 ani și care a trăit la limita sărăciei toată viața lui. Credeți că pentru el învățatul contează? În școala de masă avem tot felul de copii cu probleme emoționale, sociale, economice, nemâncați, desculți, singuri sau cu anturaje periculoase.

Când se măsoară calitatea în educație, se uită cineva vreodată la aceste circumstanțe? Niciodată. Ne uităm doar la note (de regulă, la notele de la final de ciclu de învățământ și de la evaluările standardizate), iar singurul vinovat este întotdeauna profesorul din preuniversitar.  

Pe de altă parte, elevii care se află în circumstanțele economice, sociale, emoționale, intelectuale necesare învățării sunt deseori demotivați. Trei  factori principali îi demotivează. În primul rând, de la vârste foarte fragede, copiii descoperă că nota nu contează, de fapt. Ei știu, de exemplu, că vor intra la liceu indiferent de notele lor din gimnaziu și de la evaluarea națională de la finalul clasei a VIII-a. Eu personal cunosc elevi care au intrat la clase de matematică-informatică cu medii sub cinci, în anii în care cererea pentru asemenea clase a fost mică. Profesorii de la liceul respectiv s-au plâns, pe bună dreptate, că nu pot parcurge programa specifică cu acești elevi, dar, în cele din urmă, i-au trecut clasa. Ne mirăm apoi că avem rezultate slabe la bacalaureat?  Admiterea cu dosare de la universități nu face decât să mute problema și la acest nivel. Primim la facultate pe oricine („admitere pe bază de dosar”), iar apoi ne mirăm că sunt studenții slabi? Cu cât facultatea are cerere mai mică (istorie, filozofie), cu atât sunt mai slabi studenții admiși.

Un alt factor care îi demotivează pe elevi este teoria ministerului că școala trebuie să însemne joc și joacă, stare de bine și ore de fericire. Studiul și munca devin toceală, eventual comunistă. Părinții și „experții” sunt de acord și nu vor să-și vadă copiii tocind. Nu vrea nimeni să admită că, pentru a fi educat, pentru a ști și pentru a fi, este absolut necesar să studiezi și să muncești, să exersezi și să repeți și că nu este suficient ce lucrezi în clasă. 

Al treilea factor care îi demotivează pe elevi este convingerea generalizată în societatea noastră de azi că a fi educat și a avea școală nu folosește la nimic. De ce să studiezi din greu? Ca să ajungi profesor muritor de foame? Mai bine un furtișag, o „afacere”, un aranjament, o vizită scurtă în Spania și în doi ani te-ai făcut om, nu? În plus, elevii află foarte devreme că nu prea există sancțiuni reale împotriva lor, orice ar face ei. În aceste condiții, unii termină școala primară, gimnazială sau chiar liceul și abia dacă pot citi cuvinte simple, iar alții sunt absolvenți de facultate sau de programe postuniversitare, fără a se fi lămurit cum se face acordul între subiect și predicat. Problema este că nu mai există niciun fel de selecție. 

Dreptul la educație a fost prost înțeles și încă și mai prost pus în practică. De la clasa pregătitoare la clasa a II-a, elevul nu poate repeta anul, de exemplu. Teoria este că el va recupera rămânerile în urmă până la finalul clasei a II-a, pe baza abordării diferențiate a cadrului didactic. Concret, cazurile serioase, care tind să devină norma în unele școli (în opinia mea, motivul fiind segregarea școlară), nu recuperează nimic, ci doar acumulează noi și noi întârzieri. Unui copil care termină clasa pregătitoare fără a fi reținut o literă sau o cifră i-ar folosi să repete cu adevărat clasa pregătitoare, nu să fie ținut în bancă încă doi ani, să coloreze „diferențiat” litere și cifre, în timp ce colegii lui parcurg programa.  Oricum, nici în clasele II-IV nu se prea lasă repetenți, dar nici în gimnaziu sau liceu. De ce? Pentru că profesorii și școlile sunt evaluați în funcție de rezultatele elevilor (de unde și note umflate aiurea), pentru că dai explicații la minister și la inspectorat, dacă ai repetenți sau note mici în catalog și la evaluările standardizate, pentru că sar părinții și „experții” cu scandal, pentru că finanțarea este per elev, pentru că rămân școlile fără norme, iar oamenii fără loc de muncă, pentru că repetarea anului este înțeleasă ca eșec școlar și ca pedeapsă, nu ca măsură menită să ajute copilul, să-i dea acestuia o șansă în plus.   Universitățile au autonomie universitară, iar cadrele universitare se cred speciale când vine vorba de calitatea în educație. Problemele din preuniversitar, însă, se regăsesc întocmai și în universitar. Și universitățile admit studenți slabi, ca să-și păstreze normele și locurile de muncă, și ele îi trec pe studenți anul, deși studenții nu merită, și în universități finanțarea este per student, și universitățile dau diplome de absolvire (sau de doctorat) goale de conținut, și studenții lor sunt demotivați și nu mai învață.

În concluzie, întregul sistem educațional, de la cel mai mic nivel, la cel mai înalt (a se vedea miniștrii noștri cu doctorate plagiate și miniștrii educației cu „aceste legi este despre viitor”), este un imens castel al oglinzilor, în care greu se mai pot separa adevărul de minciună, autenticitatea de impostură, munca de lene. Aceasta nu înseamnă că nu mai există în sistem calitate, adevăr, autenticitate, muncă, ci că ele nu se prea mai văd de atâta impostură – ceea ce este poate mai grav decât dacă n-ar mai fi deloc. 

Vin inspectorii în controale și inspecții, dar rareori intră la lecții, iar „calitatea” este măsurată în teancul de hârtii și de minciuni sau adevăruri inutile, dar musai cu număr de înregistrare. Dacă intră totuși la lecții, vor să vadă „învățarea prin joc”, „învățarea prin descoperire”, „ore de fericire” și „starea de bine”. Vin inspectorii, metodiștii și profesorii universitari în inspecții pentru acordarea gradelor didactice, dar mi se pare că vin cam de formă, de vreme ce absolut toată lumea, oricât de slab ar fi cineva, obține gradul didactic. Am participat direct la inspecții unde inspectorul, pe bună dreptate, a desființat lecția care fusese un dezastru din toate punctele de vedere, dar apoi a dat nota zece și a plecat liniștit că „se face reformă în educație”.  De acești impostori se sufocă apoi sistemul. Sunt agresivi, vizibili, au aspirații de tot felul, se vor profesori la cele mai bune școli și licee, se cred cei mai deștepți, nu ascultă vreun contraargument, sunt leneși, mincinoși, iar la catedră sunt niște nulități absolute, care nu numai că nu fac bine în jurul lor, dar fac și foarte mult rău. Mă gândesc uneori dacă nu ne-ar trebui și în educație principiul „mai întâi să nu faci rău”, iar el să se aplice de la minister începând.  Impostorul însă are grade didactice, are zece la inspecții, este titular în urma unui concurs pe post dat la inspectoratul școlar, este absolvent de universitate, este poate și doctor în „management”, „securitate” sau altceva la modă. Impostorul are toate șansele să ajungă metodist, inspector, ministru sau președinte de ceva. Cum o să asculte el vreodată de un coleg de cancelarie care încearcă să îi arate că nu e bine ce face și să-l învețe altceva? 

Dacă nu încurajăm selecția reală (deși mă întreb cine să o facă, ministerul cu „aceste legi este despre viitor”?), dacă nu privim problemele în față, dacă mergem înainte cu politica struțului, prevăd că situația va fi din ce în ce mai gravă în sistemul de educație și în societate, în general. Deocamdată, dacă ținem seama de circumstanțele sistemului de educație. de salariile mici, de reformele nesfârșite, de impostura din sistem (inclusiv de impostura  academică), de elevii cu probleme economice, sociale, emoționale, de comportament sau de dezvoltare intelectuală, dacă privim cadrele universitare care comentează de pe margine lipsa de calitate din preuniversitar, de parcă nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, dacă luăm în calcul părinții și elevii agresivi și dezinteresați, dacă ne amintim de firmele de apartament și de „experții” și ONG-urile care au căpușat sistemul, atunci nu putem decât să recunoaștem că școala românească are încă rezultate prea bune, chiar neașteptat de bune în condițiile date.  Soluția?  Selecție reală în rândul elevilor și profesorilor. Motivarea lor, prin pedeapsă sau recompensă, după caz.  Repetarea anilor școlari, când este necesar, fără umiliri și stigmatizări – sau orice altă soluție funcțională cu adevărat.  O infrastructură reală de sprijin pentru elevii cu situații și nevoi speciale, în școala de masă sau în afara ei.  Examene de admitere la liceu și la facultate.  Examene și inspecții reale pentru obținerea gradelor didactice.  Salarii decente.  Renunțarea la monstruosul sistem „finanțarea per elev/student”.  Doar așa putem începe să sperăm că mai avem scăpare și că ne vom opri din această alunecare spre abis. Soluțiile și măsurile trebuie să fie reale, iar descrierea problemelor sinceră, căci la teorii, legi, proceduri, strategii stăm foarte bine și acum, dar realitatea – o vedem cu toții – este alta. Calitatea nu înseamnă segregare școlară, cu școli „bune”, care au elevi bogați, frumoși și deștepti (și „profesori de calitate”), pe de o parte, și școli „proaste”, care au elevi săraci și oropsiți ai sorții și „profesori incompetenți”, pe de alta. Calitatea în educație nu înseamnă doar zece pe linie la bacalaureat.  Calitatea înseamnă și să fii dispus să predai într-o școală dintr-un vârf de deal elevului Georgică, cel mai dezavantajat copil. Calitatea înseamnă să-l aduci pe Georgică la școală de câte ori este posibil, să faci tot ce se poate face ca să îl înveți ce e bine și ce e rău, să îi explici cât de ușor devine un tânăr alcoolic sau consumator de droguri, să îl convingi că nu e bine să-ți bați copiii și nevasta. Uneori, calitatea înseamnă pur și simplu să fii acolo, să te vadă, să conștientizeze bietul copil că există și altceva.  Dacă Georgică nu ia nota cinci la evaluarea de la finalul clasei a VIII-a sau la bacalaureat sau dacă Georgică nu intra la Harvard, toate acestea, împreună sau separat, nu înseamnă că profesorii lui sunt incompetenți sau de-a dreptul proști. Poate Georgică nu va ajunge totuși un hoț, un alcoolic sau un pușcăriaș. Poate nu-și va bate niciodată nevasta și copiii. Poate că fiul lui va lua cândva nota cinci la evaluarea de la finalul clasei a VIII-a, iar nepotul nu va mai munci cu ziua și nu va mai răbda de foame, ci va avea o meserie a lui. Și, în sfârșit, poate că strănepotul lui Georgică se va duce la facultate – primul din neamul lui.  Am uitat că e nevoie de generații întregi ca să ieși din starea în care este Georgică? Am uitat că cei mai mulți dintre noi avem în spate generații care s-au ridicat puțin câte puțin, urmaș cu urmaș, așa cum sper eu să se ridice și urmașii lui Georgică? Dacă un singur „poate” se adeverește, atunci profesorul lui este nu numai „de calitate”, este un salvator – aș zice chiar înger salvator, dar mă tem de patetism. În opinia mea, acești „poate” – și mai cu seamă capacitatea noastră ca societate de a le da lor o șansă – sunt cei care vor salva viitorul nostru, iar nu legile doamnei ministru”.

***

În conferința intitulată „Cum gândim propria noastră educație pentru lumea de mâine”, organizată la Reșita, pe 26 mai 2023, doi foști miniștri ai învățământului:

Daniel Funeriu: De când eram copil, toată lumea avea ideea asta: fă ce îți place în viață, fă numai ce îți place în viață! Bunicul meu, care a luptat la Stalingrad, mă rog, era așa, generația hardcore, să zic așa, mi-a zis: Mă, pruncule, e important să faci ce-ți place, dar este și mai important să te educi, să-ți placă ceea ce ești obligat să faci. Mie mi-a intrat asta în cap de când eram copil și a început să îmi placă să calc. Au început să îmi placă o serie de activități, de exemplu când lucram în laborator foarte multe ore când eram chimist, cele mai bune idei îmi veneau când spălam vesela de laboratoare și toată lumea zicea: băi, ăsta nebun, ăsta spală veselă în prostie. De ce îți cer să faci un mic comentariu pe chestia asta, pentru că ai vorbit despre gratificarea imediată. Tinerii de multe ori așteaptă efort minim, rezultat maxim. Și există chestia asta pe care o auzim tot mai des: Eu vreau să fac ce-mi place. Cum ai comenta echilibrul dintre a face ceea ce îți place și a te educa astfel încât să-ți placă ceea ce ești obligat să faci?

Mircea Miclea: E o modă acum, care bântuie printre părinți și părinții spun că trebuie să-i lăsăm pe copii să facă numai ce le place lor să facă. Nu-i bine. Diferența dintre noi, ca adulți, și copii este că noi trebuie să ne gândim în primul rând la ce le folosește lor, nu la ce le place lor. Ce le place lor e un default. Ei se gândesc tot timpul la ce le place. E firesc. Au nevoie de o doză de hedonism. Toți avem nevoie de doză de hedonism, să ne gândim mereu la ce ne place. Nu ne place să învățăm? Dar ne e de folos să învățăm. Nu ne place să avem anumite reguli, dar e de folos să învățăm anumite reguli, pentru că după aceea, când ajungem la viața de adult, totul reprezintă reguli. Dacă eu mă angajez la benzinărie, eu am reguli, trebuie să vin la o anumită oră, trebuie să mă îmbrac într-o anumită uniformă, trebuie să livrez într-un anumit fel serviciul pe care eu îl exercit și pentru care-s plătit. Deci sunt reguli, prin urmare ce trebuie să fac eu ca părinte? Să-ți presar reguli, câte un pic, câte un pic. De ce? De aia, pentru că vreau să te fac adaptatat când vei fi mare. În lumea asta haină de adulți care funcționează după reguli, tu trebuie să fii adaptatat la ea și atunci o să-ți dau reguli. Prima oară ce trebuie să facem noi? Să îi stimulăm pe copii să își descopere pasiunile, dar în același timp ei trebuie să dobândească niște reguli pe care noi, ca adulți responsabili, trebuie să le creăm, să le oferim, să le modelăm, adică să facem și noi ceea ce le spunem lor să facă. Și în felul acesta ei vor asimila regulile și după ce le-au asimilat o să o să ajungă să le și placă, adică să aibă sentimente plăcute. Ia uitați, îmi vin în minte o serie de cercetări: de la nivelul de inteligență mediu în sus, principalul factor care face diferența între performanța de vârf și performanța mai scăzută este self discipline, adică disciplina pe care tu ți-o dai ție însuți. Studiul s-a făcut pe populația Statelor Unite. Corelația, așadar, dintre IQ și reușita la nivel de colegiu este de 0.27. Self-disipline este disciplina auto-stabilită, adică eu îmi stabilesc reguli, de genul: întâi învăț, după aia mă distrez, întâi îmi fac tema, apoi învăț eu, apoi citesc, întâi fac cutare lucru până la capăt și după ce l-am făcut până la capăt mă recompensez. Astea-s reguli, dar pe care eu mi le auto-administrez, mi le auto-administrez pentru că au fost administrate din afară. Așadar, ce mă ajută pe mine de la nivel de inteligență mediu în sus spre performanță este disciplina auto-stabilită. De aceea și bineînțeles că am satisfacție. Adică mergând pe această disciplină pe care eu am asimilat-o, eu am satisfacție că obțin succese profesionale. Iată cum ajungem la ceea ce ai zis tu că ajunge să-ți placă ceea ce trebuie să faci, adică te învăț niște reguli, tu asimilezi regulile alea, faci din regulile mele către tine, regulile tale către tine, ai succes datorită lor și te simți bine că aplici acele reguli. Autodisciplina, încă o dată, este extrem de importantă. Așa că vă rog nu mai prizați tot felul de ideologii de 2 bani pe net: tot timpul trebuie să-i lăsăm să facă ce vor ei, că numai așa le stimulăm creativitatea. Nu! Nu! N-are bază științifică, e ideologie, e gargară chestia asta. Nu-i așa. Trebuie să avem o dimensiune de reguli. Sigur, asta nu înseamnă să nu fie și bucurie, să nu fie și inovații ș.a.m.d. Dar avem reguli, pentru că asta e viața de adult, asta e plină de reguli”.

Cele 3 atitudini de învățare ale adultului (link), predicate de Mircea Miclea “învățarea pe care noi trebuie să o avem, ca adulți, nu la învățarea pe care o facem în școală, la copii. Noi, ca oameni, ca adulți care trebuie să ne pregătim pentru viitorul care vine peste noi. Ce fel de atitudini ne favorizează o adaptare mai bună la un astfel de viitor greu de prezis?”:

I. Trebuie să învățăm responsabil. – ne stabilim singuri curriculumul, furnizorii de învățare, metodele de învățare și mediile în care noi vom învăța.

II. Trebuie să fim reflexivi. Multe lucruri schimbându-se, soluțiile care înainte erau viabile acum nu mai sunt viabile. Și atunci trebuie să reflectez mai mult asupra soluțiilor, inclusiv asupra celor bune, pentru că ele nu mai au durata de viață pe care o aveau altădată. Asta este modernitatea reflexivă. Trebuie să reflectăm mai mult decât înainte, când ele aveau o durată de viață mai mare. Reflecția asupra practicilor este principala cale de a ajunge foarte bun. Nu faptul că practicăm de multă vreme un lucru, nu practica ca atare, nu durata ei, ci reflecția asupra ei. Deci faci și apoi te tot gândești la ceea ce ai făcut, de ce ți-a ieșit, de ce nu ți-a ieșit, cu ce anume trebuie să corelezi ceea ce ai făcut. Reflecția asta asupra practicii este principala cale de a ajunge mai buni. Simplul faptul că practicăm nu este destul. Simplul fapt că studiem nu este destul. Trebuie să practicăm și să reflectăm.

III. Trebuie să fim mai proactivi, să nu fim pasivi. Dacă venim în întâmpinarea învățării, dacă mergem spre învățare, nu așteptăm pasivi să învățăm. Asumându-ți roluri, înveți mai mult.