DeVirtualia

A fost odata, ca niciodata, o fata nu prea frumoasa si nici prea devreme acasa. Ea locuia mai mult in debaraua plina cu maturi din podul Institutului. Mai adasta si prin cotloane si tainite numai de ea stiute, desi in fata lumii, ziua-n-amiaza mare, afisa un aer atotstiutor, chiar ofensat pe alocuri. Maturile alea deveneau elicoptere cu pilot noaptea sau in onirice. Imi aduc inca aminte bine, bine de tot, de rochia cu buline galbene si de sticlele verzi dintr-o cada de fonta, sub visinul bunicii. Clipele erau margele stralucitoare zornaind pe podeaua de lemn roscat. Zabrele de lumina si umbra se preling pe covor, prefirandu-se din soarele de vara printre jaluzele.

Ma cheama Madelin, si locuiesc uneori pe o matura stravezie ce zboara invers, dinspre viitor inspre trecut.

Sunt momente cand io ma devirtualizez cu mine si stam de vorba la un pahar de must sau de ceai cu scortzisoara.

Noroc ca niciodata nu zugravesc in imaginatie un personaj de fum atuncea cand cunosc pe cineva (aproape) numai in paienjenis. Nu stiu nici io cum imi reuseste dar e bine. Nu am asteptari, deci nu am dezamagiri. Nu am chipuri plasmuite, deci nu am dificultati in a regla imaginea reala cu una inchipuita.

Vlad a povestit cum o fost.

Pinocchio o povestit de cadourile mele. Mie-mi place sa fiu un fel de zana zapacita a cadourilor neasteptate (ceteste inutile) pentru oameni de-mi sunt dragi de departe.

A venit randul meu, Seherezada isi facu o limonada si purcese a grai asa:

Cu cateva zile inainte dadusem o raita spre Parcul Ioanid, ca sa-l gasesc si sa-l recunosc. Am urmat cu sfintenie indicatiile lasate de Vlad in belet, chiar douazeci de pasi am facut si am ajuns. M-am cronometrat, am ajuns repede-repejor.

Cu o zi inainte am aflat ca un bun coleg, nu prieten apropiat dar orisicatusi, murise prin tzari straine si arabe, unde era dus de nevoie. Inima. Poate ca si deasta eram un pic preocupata. Sau ingrijorata.

In dimineata aceea, pe scaun, trepidam de nerabdare. Aveam langa mine doua pungi albastre de cado. Seful meu m-a-ntrebat ca ce-s cu ele. Io i-am zis ca-s de cado si ca am intalnire la ora patru cu doi barbati in parc. Asa mi-a iesit, ce sa fac!

Mai dupamasa am iesit pe balcon si-am constatat ca-mi tremura mainile. Fire simtitoare, deh. Pentru ca nu aveam odicolon, am fumat o tzigara mentolata. Dupe aceea am intrat inauntru si am desfacut cadourile cica sa i le arat dragutei mele colege C. care, chipurile, murea de curiozitate. De fapt imi faceam de lucra (vorba canadianului David).

Am plecatara mai devreme, cum fac io de obicei. Am ajuns in parc. Am gasit si estul (ca-mi zisese Vlad care-i nordul, m-am cacait io nitzel dar pana la urma mi-a iesit). Am gasit si bustul lui Ion Voicu, nu trebuia sa-mi aduc io aminte cum arata ca scria pe soclu cum il cheama. Am gasit si tzasnitoarea. Am vazt ca nu-i nimenea, am mai dat doua roate, am intrat nitzel in chiosc, am iesit apoi sa caut Gradina Icoanei, am preumblat si pe acolo, apoi am luat-o pe ulitzele laturalnice parcului, am gasit Bulandra si Institutul Francez, am revenit. Tot nimica. M-am asezat pe o banca si am scos, cu intelectualitate debordanta, DilemaVeche sa cetesc, zic, sa ma recunoasca cei doi combatanti. Deja trecuse sfertul academic dar nu m-am ingrijorat. Vladu avertizase pe blog, la un moment dat, ca el nu ajunge niciodata la timp iar de Pinocchio stiam ca e ca mine, cu metrourile luate in sens invers and so (ceea ce se si intamplase). Pana la urma am plecat iar langa tasnitoare si apoi am zarit viitorii devirtualizati venind spre mine si cautand cu privirile. Le-am facut cu mana, sa nu aibe dubii, sa nu mai caute, asta e, asta sunt, alta mama nu mai face.

Singurele chestii pe care le privesc, atuncea cand intalnesc prima data pe cineva, sunt ochii si mainile. Vlad are ochi orientali, Pinocchio ochelari amuzat-dubitativi. Pe mine m-a amuzat ca amandoi aveau inelele de legamant pe cate un deget, io verigheta ioc.

(“Este disponibila”, a decretat odata, la o sedinta plictisitoare, un personaj caruia ii fluturasem sub nas mainile goale la intrebarea “esti maritata?)

Mai departe a fost asa cum spun ei.

Pe strada unde nu bate niciodata soarele io am baut bere bruna, Pinocchio bere blonda, iar Vlad (venit la intalnirea cu noi dupa garda la spital), o cafea irish. Atuncea a sosit in mobilul meu si mesajul SMS scris de Vladul pe cand il astepta la metrou pe Pinocchio, cu anuntul de intarziere si scuzele de rigoare.

Pe usa toaletei de la carciuma B’EST (!?!) scria asa “Shower! No couples admitted!”

Apoi l-am sunat pe Tapirul si i l-am pasat pe Vlad, fara sa spun niciunuia cu cine vorbeste. Apoi a vorbit si cu Pinocchio. Si asa am fost noi patrru, la o intalnire semi-virtuala.

Apoi io m-am tot devirtualizat cu locuri, stiute de demult de la Vlad, de aia am tacut atat (ca turcii, si turcii!).

Au fost asa:

Locul unde vine prima data primavara in Bucuresti. Dumbrava Rosie. Si un bambus maaare si unic, pe la noi.

Ambasadele Statelor Unite si Norvegiei (coincidenta? hihihi).

N-am vazut casa bantuita de pe Praporgescu, de care vorbeste FurseculMecanic. Ie-te, puteam sa cautam indicii, ca in Insula Comorilor.

Strada Termopile, cea cu doua pisici, una moarta, vazuta de Vlad, si una vie, vazuta de Pinocchio, io nu vedeam pisicile, ii urmaream pe ei doi.

Strada Inocentei continuata sigur cu strada Sperantei, care se pitea.

Carciuma al carei nume nu mi-l amintesc, cea cu firma de dinainte de a se naste civilizatia.

Biserici ale breslasilor, franzelari, parca.

Casa Olandeza, de pe Corbeni. Asta a fost cea mai devirtualizare dintre devirtualizari, desi nu i-am vazut acoperisul in trepte, era prea intuneric. Casa asta, imprumutata de pe blogul lui Vlad, am vandut-o eu cuiva drag, ca replica la un gang trist, ilustrator de Romanie pierduta. Atunci, demult, pe cand inboxul avea inca glas, i-am scris aceluia, langa fotografia casei, ca olandeza a fost pozata de un “drag amic virtual”. Mi-aduc aminte cu un oftat, oftat pe care l-am avut si acolo, in strada, privind in noapte realitatea palpabila, cum destinatarul fotografiei si gandului mi-a raspuns, intr-o noapte de iulie Anno Domini  “Sunt invidios pe toti cei pe care “i-ai iubit si ii iubesti”, chiar si pe cei virtuali”.

A aparut pana la urma si strada care tot fugea si se ascundea de noi, s-a iztit cuminte, marcata cu o placuta ruginita, strada Sperantei.

Am vazut carciuma cu un dud, pacat ca era taiat.

Am zarit cu coada ochiului si strada Toamnei, parca un bordel celebru era pe’acolo, nu? In zare Vlad ne-a aratat cartierul rau famat unde bantuie si acuma personajele din La Tiganci.

Am zarit la un colt de strazi si un aranjament ce merita tras in digital, un veceu de portzelan sprijinit de un stalp metalic, in mijlocul drumului. Pinocchio l-a imortalizat in vorbe.

Ornamentele in forma de jumatati de opturi de la ferestrele unei case boieresti.

Semnele devangari de pe cornisa altei cladiri.

Un gang, da, am io o slabiciune la ganguri, la ganguri si la copaci. M-am dus mai aproape sa vaz ce-i la capatul celalalt, nu erau nici caini macar.

Pinocchio ne-a recitat poezii ale dragului de Mircea, Vlad ne-a povestit despre locuri si oameni.

Perdele de frunze catzaratoare si rosii, perdele de toamna, plouate din crengi aeriene, in mijlocul strazii, in mijlocul trotuarului, asa.

Casa Melik, de fapt gardul forjat (ma dau in vant dupa gardurile astea) si gradina cu trandafiri. In stanga se vedeau doi mesteceni, aplecati unul spre celalalt, in spatele lor intunecos parca erau dealuri albastre peste care se zareste, sclipind argintiu, marea. Uite ca nu-mi aduc aminte daca am vazut luna, doar stelele. Si Vlad, trebuie sa-mi arati odata in Bucuresti si locurile unde se intrezareste marea.

Si ajung, alfa si omega, la strada Spatarului. E o strada pe care, de cand intri, inceteaza orice zgomot al orasului. O tacere nefiresca, pasii pe caldaram parca suna altfel, io am simtit unceva straniu peacolo. Straniu nu ca ciudat ci straniu de linistitor.

Mai departe, la bulivarul cu lumini taioase, pe scarile rulante cu lume buluc, in metroul inghesuit, abea atuncea am oftat in rarunchii interiori, raniti de becuri si inghesuiala.

Mai spun doar ca Vlad, desi ingrijorat ca iubita lui (nu o sa-i zic in veci gagica si stiu ca si Pinocchio e de acord cu mine 😉 ) nu se simtea bine acasa, a stat cu noi pana la sfarsit, cu delicatete si fara sa para (prea) grabit sau distrat. A doar vorbit cu ea la telefoane multe 🙂

Iar Pinocchio m-a condus pana in fata carciumii Pirania, de unde m-a preluat gasca de buzoiencele popii, fetele lui tata, cu care am petrecut in fum si bere pana la miezul noptii. Apoi am plecat sa cumparam apa si tzigari. Mijlocia i-a dat o replica geniala unui ex al uneia dintre gemene, care taia frunze la caini pe o terasa si le-a fluierat. Apoi am stat la povesti in camera din Grozavesti, despre amoruri, bineinteles, despre sufleti perechi si sufleti neperechi. Am dat o fuga virtuala cu un taxi galben pana in Mantuleasa, doar era noaptea strigoilor, ne-am intors in camera si am dormit pana dimineata, dimineata care incheie povestea mea in trenul ce ma ducea acasa, la copchii si la barbat.

PS

Nu, nu am avut aparate foto, niciunul dintre noi.

Dar maine pui io poze, cu o auto-devirtualizare in imagini.

Later edit (pentru Mica): “dumneata” suna si mai nefiresc cand chiar il auzi in gura lui Vlad, nus de ce 🙂